La aproape o oră de la finalul meciului cu Van Uytvanck, Andreea ajunge la conferință evident sub impresia rezultatului. E prea devreme pentru concluzii pline de substanță, senzațiile sunt încă proaspete, sentimentele sunt încă neprelucrate. Moment în care îți dai seama, încă o dată, cât de grăbite și gratuite sunt concluziile pe care le tragem uneori, din fața televizorului: că nu le pasă suficient, că nu arată emoție, că nu sunt implicate în joc, și alte asemenea.
Povestea unui drum de la teren la vestiare, dar mai ales ce se întâmplă când nicio cameră tv nu mai e pornită – indiferent că e vorba de Roland Garros sau Cupa Cutezătorii – o pot spune însă doar părinții și cei apropiați acestor fete. Noi putem să catalogăm de pe margine meciurile, să le împărțim cu ușurință în înfrângeri necesare sau rezultate neimportante. Dar pentru ei nu e așa. Perspectiva lor, a jucătorilor, e cu totul alta decât a publicului. Uneori, totul se rezumă la cum gestionezi rezultatul, la pachet cu acel drum de la teren înapoi la viața normală.
În fine. Andreea ajunge și se vede imediat că se luptă cu două stări diferite: pe de o parte, înțelege că nu-s motive reale de tristețe, pe de altă parte, știe că a avut o oportunitate mare în față. Dar dincolo de oportunitate, mai degrabă o roade ideea că a pierdut și că s-a încheiat. Într-un fel, parcă e mai bine că e necăjită. “Bine” e cel mai mare dușman al lui “foarte bine”. Iar în această sală luminoasă în care i se termină turneul, Andreea pare mai dominată de frustrarea eșecului decât dispusă să se gândească la părțile bune ale acestui traseu nesperat.
Își păstrează zâmbetul pentru cele câteva întrebări în engleză, dar când trecem în română, Andreea e iute să cedeze.
