Am repetat, motivand cum am putut, ca nu ma angajez la asa treaba importanta pentru stat si comunism. Nu sunt capabil pentru munca asta. Mi-a atras atentia ca am nivelul politic scazut si risc multe neintelegand sa raspund increderii partidului, fiind atat de apreciat profesional (ca de 9 ani eram tot asistent ajuns coleg de grad cu fosti studenti de-ai mei). Dar asa-i la inceput, am emotii, imi ridica el moralul (securistul Iosif Jurca – n.r.) si, zambind, mi-a intins o hartie – cred ca era scrisa de mana – s-o citesc si s-o semnez. Am citit-o si inca o data, infiorandu-ma la ce urma sa ma angajez, ca un fel de juramant. Cu voce ca de bolnav am spus ca nu pot semna.
„De ce?… Atunci ne vedem maine, exact la ora asta aici. Eu te sfatuiesc tovaraseste sa nu ne creezi greutati de la inceput, sa meditezi bine si sa vii cu incredere la noi, pe baricada, ca un adevarat comunist azi-maine cu carnet, asa te consideram. De asta depinde avansarea, continuarea doctoratului, locuinta pe care ai cerut-o ca stai la gazda dupa divort, o sa ne ingrijim sa ai si o indemnizatie de la noi, chiar si ramanerea in serviciu si in orasul asta pe care trebuie sa-l aparam, sa nu mai ajungi iar refugiat, cum ai fost in 1940. Vezi, noi stim tot. Cati ani a fost batranul tau dumitale in Partidul National Taranescu?”.
Ii spun ca din 1910 pana la desfiintare in 1947, insa niciodata primar sau altceva. „Dar cu cazanul de tuica si pamantul, care-i problema?”. Avusesem o jumatate dintr-un cazan cu capacitatea de 100 de litri, pe care ni-l luase Primaria in 1950, zicand ca a fost „nationalizat” in baza legii pentru comuna Monor din judetul Bistrita-Nasaud, figurand probabil pe lista exploatatorilor. Iar pamant, 5 hectare, il informez.
„Si batranul nici pana azi nu-i inscris macar in tovarasie!”, mi-a replicat cu indignare. I-am spus ca nu este. Tata avea 68 de ani, era invalid si nu mai tinea nici vite (mama murise de 5 ani) si traia singur in casa noastra stramoseasca. Fratele Florian cazuse pe front la Targu Frumos in august 1944. Aveam trei surori mai in varsta, casatorite si cu greutati si copii, una avea 8. Eu eram divortat, traind in chirie si fara sa am posibilitati sa-i ajut pe cei de acasa.
„Nu pot!” am repetat. Mi-a dat timp de gandire pana a doua zi, exact 24 de ore, facandu-mi din deget si cu ochii albastri ma sageta amenintator: „N-ai semnat nici trecerea la ortodocsi. Asa-i ca te cunoastem, papistasule?”, voind sa glumeasca, dar suna a amenintare.
Au fost cele mai grele ore de acest fel din viata mea de pana atunci, de parca eu aveam sa decid inceperea altui razboi mondial. M-am plimbat pana se facuse noapte in parcul orasului, fumand si gandindu-ma. Bine ca imi daduse scurtul ragaz. Prima oprire a fost la planul sa fug din tara. Era tarziu, stiind ca de-acum sunt urmarit – de atunci au fost neintrerupt pe urmele pasilor mei, aparandu-ma cum am putut.
A doua zi, exact la ora stabilita, 13.00, eram prezent la intalnire. Ofiterul Jurca ma astepta in acelasi birou, fumand. Mi-a zambit profesional, aproape colegial, facand gest cu mana sa iau loc pe scaun. „Multumesc”, i-am raspuns, fara sa ma asez. „Nu semnez pentru colaborarea ceruta. Sunt definitiv decis!”, am vorbit cu alt ton decat ziua precedenta. Atunci el a tipat de s-a auzit si in celelalte birouri: „Nici nu meriti increderea noastra! Dar sa stii ca partidul si securitatea tarii nu iarta si nu uita pana o sa mori. Si in gaura de sarpe daca te ascunzi, tot te gasim si te scoatem sa-ti platim tradarea”.
Am inteles amenintarea si l-am crezut. Stiind ce va urma, apoi am facut un pas sa plec. „Stai jos si scrie!”, mi-a spus, mai scazand tonul amenintator si manios. Mi-a dictat cateva randuri – un fel de declaratie – ca n-am sa dezvalui, sub sanctiune penala a tradarii secretului de stat, propunerea de a colabora cu Securitatea ca informator. Am citit-o si am spus ca vreau sa adaug: „Si pe care am refuzat-o categoric”. A dat din mana ca nu e nevoie, si eu am semnat textul pe care l-am scris. „Pe aici!” a poruncit, aratandu-mi alta usa pe unde sa ies. (De operatiunea aceasta de a „recruta” Securitatea informatori in Universitate, stie si adjunctul sefului de cadre, Fulop, care traieste si poate marturisi; in cazul meu si al altora, ca nu toti pe care i-au constrans moral si apoi profesional au devenit turnatori).
Iesind de acolo, am coborat la restaurantul „Casa Universitarilor” din aceeasi cladire si am luat masa. Parca eram alt om, calm si bucuros ca scapasem, si nu-mi era pe moment frica de nimic. Era un fel de victorie asupra mea, impacat cu mine insumi, chiar fericit. Desi e usor de imaginat cate au urmat si am avut de suportat profesional in urmatoarele trei decenii, pana in 1989, inclusiv scoaterea din invatamant, dar si in continuarea acestora. Pentru ca m-am convins de mana lunga a securistilor si activistilor, care intr-un fel „m-a mangaiat”, de frica am tacut pana in ziua de 8 aprilie 2005, cand am facut publica acea taina, dezvaluind „secretul” de a nu fi semnat pact cu diavolul, imprejurare cand am refuzat Premiul literar al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor (nerevenind asupra refuzului cum interesat se barfeste) si atunci am spus in fata salii pline numele ofiterului securist, Jurca Iosif, care traieste in Cluj-Napoca. Intocmai ca si in urma cu cinci decenii (1959), cand am refuzat cu orice risc colaborarea, am mers in oras si am luat masa singur la restaurantul „Meteor”, am baut o bere fara alcool, avand o stare de liniste si multumire sufleteasca, impacandu-ma de data aceasta si cu societatea, marturisind taina si eliberandu-ma de frica. Am fost, si subliniez asta, fericit – cuvant mare si de putine ori falfaitor in fiinta mea.
