Gala Hop scoate în fiecare an în față noi talente. Iar de câțiva ani încoace, o școală de teatru mai puțin cunoscută, cea de la Iași, are cel puțin un câștigător. Anul acesta, tot de la Iași vine chiar câștigătoarea Marelui Premiu al galei Tânărului Actor, Ada Lupu.
Despre cum i-a transformat acest premiu viața de actriță, despre întâlnirile esențiale din viața ei și despre primii săi pași în teatru am vorbit și noi într-un interviu cu cea pe care juriul galei Hop a considerat-o a fi cea mai sclipitoare steluță a noii generații de actori.
Ada, cum te-ai apucat de teatru?
Ada Lupu: De teatru cred că m-am apucat înainte de a mă apuca (efectiv). Însă, în mod „oficial“ am început în Atelierul de Teatru de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“ din Botoşani, coordonat de Lenuş Teodora Moraru şi Gelu Rîşca. În prima zi de liceu, o colegă îmi povestea ce activităţi extraşcolare sunt. A enumerat şi a enumerat, până când a ajuns la trupa de teatru. Nu-mi propusesem să mă înscriu, dar, brusc, au început să-mi transpire palmele şi îmi simţeam urechile din ce în ce mai fierbinţi. Ea a continuat lista şi, din nou, fără să-mi fi propus, numai ce m-am auzit întrebând: „Şi acolo, la teatru, ce se face?“ „Nu ştiu, dar am auzit că ei repetă foarte mult şi nu prea ai timp de învăţat“, mi-a răspuns, după care a început să-mi vorbească despre echipa de volei. Doar că eu încă nu-mi potolisem curiozităţile instantaneu instalate despre trupa de teatru, pe care încercam, totodată, să le maschez. „Da, cred că o să mă înscriu la volei (minţisem, departe de mine gândul acesta), dar la teatru când se face selecţia?“ „Nu ştiu, dar de ce, vrei să mergi?“ „A, nuuu! Eu la teatru…?!“ Din nou, minţisem. Inima începuse să-mi bată cam aşa cum se întâmplă acum înainte de spectacol, nu prea mai auzeam nimic din jur şi deja mă imaginam la audiţie. Aveam emoţii, sunt sigură că asta se întâmpla. Colega respectivă a mai vorbit lucruri pe care nu mi le amintesc, în timp ce eu tocmai decideam ceea ce avea să-mi fie începutul de drum. Şi în frământarea aceea am rămas până în ziua preselecţiei, când am recitat „Ce te legeni…“ de Mihai Eminescu şi… m-au primit. Am ştiut de atunci că vreau să dau şi la facultate, dar am recunoscut târziu, în clasa a douăsprezecea, ca şi când atunci m-aş fi hotărât. Deşi planul se conturase în mintea mea de (cel puţin) patru ani.
A existat vreun moment anume în copilăria sau adolescența ta în care ți-ai spus: „Vreau să fiu actriță“?
A.L.: Un moment? Au fost multe, numai că n-am avut curajul să-mi asum gândul până la capăt. Ţin minte că eram la grădiniţă şi aveam o poezie despre un fulg de zăpadă care se topea în palma copilului ce încerca, naiv,
să-l încălzească. Am spus doi ani la rând aceeaşi poezie, deşi aş fi fost capabilă să învăţ una nouă (eram genul de copil care învăţa involuntar şi poeziile colegilor), pentru că doamnei educatoare îi plăcea mult cum o recitam. Doar că, în al doilea an, probabil că relaţia dintre mine şi fulg era deja mult mai strânsă, aşa că am recitat finalul poeziei plângând. Când mi-am dat seama că plâng în faţa copiilor şi a părinţilor şi, mai ales, a lui Moş Crăciun, mi s-a făcut deodată foarte ruşine, am terminat poezia şi am fugit la locul meu din „celebrul semicerc“. Mă gândeam că mama o să mă certe, că „doamna“ e supărată că am „greşit“ poezia, însă oamenii au început să aplaude. M-am bucurat şi, emoţionată, am făcut câteva plecăciuni, cum văzusem eu la teatru. Câţiva părinţi, însă, au făcut greşeala să chicotească. Şi atunci mi-au dat din nou lacrimile. M-am dus, după serbare, direct la mama: „Ce să fac dacă eu îl iubesc pe fulguşor? Mi-era aşa milă de el… Te-ai supărat pe mine?“ „Cum să mă supăr? Dacă ai plâns, înseamnă că ai un suflet bun“. A râs: „Ai suflet de artist“. Şi m-a pupat: „Iar noi n-am râs de tine, am râs cu tine.” Înainte de plecare, „doamna“ şi alţi părinţi îi vorbeau mamei şi ţin minte cuvinte precum „nativ“, „păcat“, „actriţă“…, dar mie-mi rămăsese în urechi expresia „suflet de artist“ , suna special. M-am gândit multe zile la episodul acela şi mi-aş fi dorit ca serbarea să se repete în fiecare zi.
Care au fost cele mai importante întâlniri în devenirea ta ca actriță?
A.L.: Întâlnirea cu regizorul Radu Afrim a fost cea mai „plină de urmări“. E ştiut că majoritatea actorilor tineri îşi doresc să joace în spectacolele sale, iar eu m- am bucurat când am primit rolul din „Femeia mării“. Din prima zi de repetiţii până în seara premierei am trăit o experienţă… bulversantă. O zguduire zdravănă, ca o trezire la realitate. La repetiţii, am avut de multe ori senzaţia că în cazul nostru, al colaboratorilor, munca nu era doar una regizorală ci, în mare măsură, şi pedagogică. N-a fost uşor, dar a fost necesar. În urma acestei întâlniri (care a conţinut şi glume şi lacrimi şi încurajări şi adevăruri dure), am simţit nevoia unei introspecţii. Şi, mai ales, a unor concluzii. Din nou, n-a fost uşor, dar a fost necesar. Probabil n-aş fi avut curajul să mă înscriu la Gala Hop în condiţiile în care am făcut-o, dacă n-ar fi existat anterior întâlnirea cu Radu Afrim, care mi-a zdruncinat o serie de prejudecăţi. Repetând pentru „Femeia mării“, mi-am descoperit multe slăbiciuni, dar, totodată, am înţeles că ele nu pot fi învinse plângându-mi de milă, ci, dimpotrivă, găsindu-mi atuurile prin care le-aş putea anula. Şi ele există, trebuie doar să le caut. Şi, căutând, am început să cred că trebuie să existe un anume spirit al teatrului tânăr (liber, energic, original, curajos), căruia e bine să te supui.
Care consideri că sunt realizările tale cele mai mari pe scenă?
A.L.: Pentru mine realizare pe scenă înseamnă nu atunci când primeşti cele mai multe aplauze la final, ci atunci când se întâmplă ca pentru câteva secunde realitatea să se multiplice. Dacă reuşeşti să simţi asta ca actor, cred că e o realizare. Dacă îi transporţi şi pe spectatori, atunci e deja un miracol. O realizare am avut senzaţia că am trăit chiar la Gala Hop, la proba impusă. Undeva pe la mijlocul dansului lui Olive Oyl am gustat pentru 2 sau 3 secunde din bucuria aceea nicidecum cotidiană şi am simţit o plăcere ciudată, greu de descris… ceva asemănător cu sentimentul de împlinire. Au mai existat momente când am simţit că parcă, parcă începe să se întindă o sfoară transparentă între mine şi spectatori şi că ajungem să credem împreună în realitatea nouă care apare în jurul nostru. M-am surprins uneori ajutându-mi partenerii sau „cedând“, am luat decizii rapide şi de folos în momente esenţiale şi am salvat situaţii câteodată. Cam asta înţeleg eu prin realizări. Desigur că un rol pe scena unui teatru naţional sau prestaţia într-un concurs important sunt, de asemenea, victorii personale. Însă valoarea actului artistic cred că stă în efectul acestuia. Îmi aduc aminte că după premiera spectacolului de licenţă (care a fost o comedie) portarul facultăţii m-a oprit într-o zi şi mi-a mulţumit, spunându-mi: „Aşa am mai râs de tălâmbu’ ăla al tău („tălâmbul“ făcând referire la personajul meu – un travesti), că am uitat şi de bancă şi de ulcer şi… de tot am uitat, măi.“ În astfel de momente îndrăznesc să mă gândesc la munca mea ca la o realizare, indiferent în ce context s-a desfăşurat ea. Dacă într-o sală cu zece oameni, unul singur rămâne cu ceva în urma reprezentaţiei, consider asta ca fiind o realizare, mai curând decât atunci când 400 de oameni te privesc, dar dintre ei, nu vede nimeni nimic.
Cum te-ai hotărât să vii la Gala Hop?
A.L.: Iniţial, trebuia să particip doar la secţiunea grup, cu spectacolul „Feromonii“. Mai pregăteam un spectacol la care ţineam foarte mult, dar, din păcate, a trebuit să renunţ la el. În ultima zi de înscrieri (ceea ce mă face să cred că nimic nu e întâmplător), am fost nemulţumită de o notă şi de o relaţie de prietenie. Mă simţeam nedreptăţită în ambele cazuri şi eram foarte tristă. De obicei, refugiul meu cel mai bun e munca. Îmi plăcea tema galei şi am decis să-mi acord şansa aceasta.
A fost, poate, în subconştient, o nevoie de a-mi salva onoarea (faţă de mine însămi). Am ales fotografia „Penitent daughter“, fără a avea vreo idee asupra a ce voi face şi m-am înscris. Nu prea dădeam eu credit filosofiei populare, dar după toate aceste experienţe, privite în ansamblu, concluzia la care am ajuns a fost că „tot răul e spre bine“. Şi cred că aceasta ar putea fi o soluţie de a evita suferinţa, ca atunci când primim ceva ce ni se pare nouă urât din partea celorlalţi, să compensăm prin a ne oferi ceva frumos noi înşine.
Ce reprezintă Marele Premiu al Galei pentru tine?
A.L.: O mare responsabilitate. După ce am consumat bucuria de a-l fi primit, am început să mă simt datoare faţă de şansa mea. Oamenii au confirmat în mod oficial aprecierea muncii mele de până acum. E, într-un fel, ca un indicator pe marginea drumului. Merg în direcţia corectă. Asta îmi dă încredere. Tentaţia ar fi să grăbesc pasul, dar nu cred că scopul e să ajung la destinaţie, ci să savurez călătoria. Cred că e bine să păstrez un ritm constant (ca să nu obosesc) şi să mai fac din când în când câte un salt (ca să nu devin un mecanism). Să nu mă abat (ca să nu mă rătăcesc) şi să nu mă opresc (ca să nu uit ritmul). Acum oamenii ştiu că exist, asta e foarte important. Faţă de meseria mea am aceeaşi atitudine pe care o aveam şi înainte. Sunt la început de drum şi-mi dau seama că în premiul acesta se află nu omagii, ci aşteptări. L-am primit pentru ceea ce sunt acum, dar, mai ales, pentru ceea ce aş putea deveni. Şi trebuie să onorez încrederea care mi-a fost acordată. Când mă gândesc la acest premiu, mă simt copleşită nu de laude, ci de speranţe. Pentru mine înseamnă o mână întinsă. Azi simt cum mă mângâie pe cap, dar mâine ar putea să mă pălmuiască sau să mă strângă de gât. De mine depinde. Sau mulţi ochi care s-au deschis deodată. Şi mă privesc. Asta e bine, pentru că vor vedea ceea ce îmi doresc să le arăt, dar, totodată, e greu, pentru că vor vedea tot.
A fost vreo clipă în care ți-ai dat seama că vei câștiga?
A.L.: N-am îndrăznit să mă gândesc la asta. Pe parcursul galei, mi-am dat seama că oamenii m-au apreciat. Şi eu am fost mulţumită de ceea ce am făcut. Dar am refuzat să mă gândesc la premii. Eu m-am bucurat foarte mult că am trecut de preselecţii. Şi, în semn de recunoştinţă, mi-am propus să merg la Costineşti ca la un spectacol, nu ca la un concurs. Sunt destul de competitivă, dar parcă nu-mi păsa. Mi-am dorit enorm să am ocazia de a mă exprima în acest context şi eram mulţumită cu atât. Toate astea până vineri seara.
Îmi aduc aminte că m-am dus în cameră
şi-mi spuneam că nu contează pentru mine ce se întâmplă la premiere, dar, în timpul ăsta, căutam dacă mi-am luat la mine vreo fustă lungă (mi se pare că în fustă lungă îmi stă cel mai bine). Deci, măcar în subconştient, aveam gândul că s-ar putea să… Primisem multe feedbackuri. Şi toate pozitive. Unii mai curajoşi se încumetau să afirme: „Tu o să câştigi!” Începuse să mi se facă frică. Încercam să nu ascult, dar zilele treceau şi simpatiile continuau. Din a treia zi (după ce terminasem cu tot ce am avut de prezentat) m-am surprins de câteva ori gândindu-mă şi eu însămi la cum ar fi chiar să primesc şi un premiu. Dar imaginaţia mea parcă se bloca. Mă simţeam vinovată să mă gândesc la asta, pentru că totul decursese atât de frumos şi acumulasem atâta energie pozitivă, încât mi se părea că primesc prea mult. În a patra (şi ultima) zi deja făceam eforturi să nu mă gândesc. Dar am reuşit să evit „subiectul“. Cu câteva minute înainte de festivitate, însă, totul s-a bulversat.
4Foarte mulţi oameni mă întrebau dacă am emoţii…, mulţi îmi zâmbeau, mă îmbrăţişau, alţii îmi făceau din ochi… a fost teribil; începusem să mă gândesc dacă nu cumva mi se pare. Când aproape hotărâsem definitiv că nimic din ce se întâmplă în jur n-o să mă influenţeze, tatăl meu vitreg a făcut „greşeala“ de a-mi spune (cu un soi de emoţie pe care nu am mai simţit-o niciodată din partea lui): „Ai să vezi, că ai să primeşti şi tu un premiu! Poate nu premiul cel mare, dar un premiu mai mic tot ai să iei.” Iniţial am râs. Mă amuzase mult exprimarea lui cu „un premiu mai mic“ , dar imediat am început să simt că obrajii mi se întăresc şi mâinile îmi devin tot mai moi. Cred că deja nu doar că mă gândeam, dar începusem să îmi doresc. Eu am fixaţia asta, a corpului care simte de unul singur; de multe ori, am luat chiar decizii importante analizând semnalele pe care mi le transmitea prin tot felul de senzaţii şi reacţii.
Înainte de a intra în sală, am căutat să mă asigur că, în cazul în care nu voi primi un premiu, cei care mă încurajau să cred că voi fi premiată nu vor fi dezamăgiţi şi că bucuria de a ne fi întâlnit acolo nu va fi umbrită de „verdictul final“. Mi-am găsit un loc şi am căutat să rămân detaşată. Da’ de unde? Că înainte de acordarea premiilor, când ne-am adunat toţi pe scenă, corpul meu (care este unul uşor) devenea de-a dreptul plutitor. „Ceva o să se întâmple“, îmi spuneam. „Să vezi, Ada, că o să primeşti ceva!“ La Marele Premiu n-am avut curajul să mă gândesc, nici la cel pentru cea mai bună actriţă. Poate premiul special al juriului. La premiul publicului nu m-am gândit, pentru că aveam eu impresia (nu ştiu de ce) că trebuie să fii foarte frumoasă pentru premiul acela. Primul premiu anunţat: premiul publicului pentru interpretare feminină: Ada Lupu. Eu încă descifram mesaje somatice. Am sperat că asta va fi o eliberare (în corp, mă refer). Ştiu că m-am fâstâcit, am reuşit să iau şi diploma şi am ajuns, în cele din urmă, din nou, în semicerc (foarte asemănător, de altfel, cu cel de foarte de demult, de la grădiniţă).
Acum ar trebui să ies din „plutire“, îmi spuneam. Îmi venea să plâng, simţeam că oamenii „au ţinut cu mine“. Era minunat. Deja totul era cu mult peste aşteptări. Plus că aveam certitudinea că nu vor exista dezamăgirile de care începusem să mă tem. Nu mai trebuia decât să aştept să se termine. „Dar de ce nu-mi recapăt greutatea? De ce sunt atât de calmă, de ce mă mişc atât de încet? Ar trebui să-mi revin acum, nu să mă afund.“ Am uitat complet de premiul juriului şi m-am auzit deodată nominalizată pentru cea mai bună actriţă. Am crezut că o să iau. Nici o celulă din corpul meu nu se „normalizase“ după premiul publicului şi eu mă chinuiam să accept ideea că s-ar putea să se întâmple chiar mai mult decât atât. Dar, totuşi, eu – cea mai bună actriţă? Eu? „Ada, s-ar putea, altfel cum îţi explici că tu încă nu simţi podeaua sub picioare?“ Între timp ajunge şi Reka lângă mine. „Nu, n-are cum! Ada, o iei razna! N-are cum să se mai întâmple ceva în seara asta. De data asta corpul tău doar exagerează.“ Când mă pregăteam să revin asupra ideii că s-ar putea, totuşi, sa mă numească pe mine, premiul se acordase deja. Ana Maria Bercu lua microfonul, iar eu aplaudasem demult.
N-am auzit nimic din ce a spus, „certându-mă“ în gând că m-am supraestimat şi că acel ceva mai mult pe care îl prevesteau senzaţiile mele trebuie să fi fost nominalizarea. „Ai fost în primele trei, de asta te simţeai aşa.“ Apoi n-am mai auzit prea mult din gală, ştiu că aplaudam când aplaudau şi ceilalţi şi aşteptam să mă duc să mă ascund pe undeva şi să mă bucur de tot ce se întâmplase. Când a urcat pe scenă doamna Marina Constantinescu am început să devin foarte lucidă. Am ascultat şi am auzit tot ce a spus. Eram numai creier şi suflet. Mişcările mi le simţeam în reluare şi toţi muşchii îmi erau extrem de relaxaţi. Pace. O linişte înfiorătoare. E „prea bine“. „Ada, să ştii că s-ar putea să… Nu pot să cred!!! …Acolo e mama, de jur împrejur oameni, trebuie să vorbesc la microfon… a, uite, că pot să-l ţin. Şi aici e podeaua. Ăsta e piciorul meu stâng, asta e mâna mea dreaptă, vocea mea, (oamenii aplaudă) urechile mele, (oamenii zâmbesc) ochii mei, (eu zâmbesc) a, uite, şi inima mea…,e timpul să faci o plecăciune“.
S-a schimbat ceva în viața ta după acest premiu?
A.L.: În mod radical, nu. Sunt, în continuare, „la fel de freelancer“ ca şi înainte, dar acum sunt unul despre care lumea ştie că există. Iar asta e foarte important. Cunosc şi mă cunosc oameni pe care nu ştiu cum altfel aş fi avut ocazia să îi întâlnesc, am avut posibilitatea de a mă exprima şi prezenta ca actor, am stârnit curiozitatea unora şi am smuls promisiunile altora. Deocamdată, a trecut destul de puţin timp pentru a se fi concretizat ceva, dar au existat deja discuţii, propuneri şi promisiuni. „Vizibilitate“ cred că ar fi cuvântul cel mai potrivit pentru a descrie marele câştig de până acum. Apoi „întâlniri“ şi, cu puţin curaj, „planuri“.
Ce speri sau ce dorești să se întâmple în cariera ta de acum incolo?
A.L.: Cel mai mult mi-aş dori să am ocazia de a juca în film şi să fiu angajată într-un teatru de stat. Sper să apară castinguri şi eu să particip, să iau şi… să joc. Sper să găsesc şi să regăsesc oameni cu care să pregătesc spectacole şi să… le joc. Sper să mi se propună şi eu să accept şi să… joc. Sper să se scrie şi eu să citesc şi să-mi placă şi să… joc. Sper ca eu să scriu şi să…joc. Sper ca eu să inventez şi să… joc. Sper să-mi găsesc eul artistic şi să am autostrada mea. Glumesc. Sper să mă bage oamenii în seamă, să-mi deschidă uşa atunci când bat. Sau, de ce nu, să o deschidă şi fără să bat. Nu ştiu, cred că încă aştept o cometă care să mă lovească în cap. Poate, cu ocazia asta, mă şi trezeşte la realitate. Eu sunt încrezătoare. Cu motiv sau fără. Ceea ce trebuie să fie, va fi. Sper.
