Religia în școlile din Europa

În ultimii ani, problema religiei în viaţa publică a reapărut în Europa chiar şi în societăţi considerate laice prin tradiţie, pe fondul intensificării multiculturalismului, dar şi a fundamentalismului religios islamic. Relaţia dintre Biserică şi şcoală este intrinsec legată de relaţia dintre stat şi religie, iar în Europa separarea Bisericii de stat face parte din identitatea naţiunilor europene.

Share

Andrei Mărgăritescu 0 comentarii

Actualizat: 08.03.2015 - 20:53

În ultimii ani, problema religiei în viaţa publică a reapărut în Europa chiar şi în societăţi considerate laice prin tradiţie, pe fondul intensificării multiculturalismului, dar şi a fundamentalismului religios islamic. Relaţia dintre Biserică şi şcoală este intrinsec legată de relaţia dintre stat şi religie, iar în Europa separarea Bisericii de stat face parte din identitatea naţiunilor europene.

În Franţa, spre exemplu, separarea Bisericii de stat este aproape completă conform unei legi din 1905, iar separarea Bisericii de şcoală a fost chiar şi mai timpurie. Abia în anii 2000,
curriculumul francez s-a deschis pentru cunoaşterea “faptelor religioase”, dar nu a religiei ca atare. Situaţia este total diferită în Marea Britanie, unde sistemul de învăţământ s-a construit în strânsă colaborare între Biserica Anglicană şi stat, iar predarea religiei a căpătat un caracter obligatoriu în toate şcolile publice.

Pe lângă aceste două cazuri, există o serie de ţări în care, în pofida separării dintre Biserică şi stat, cooperarea lor continuă fără să fie considerată un paradox. De exemplu, în Spania, deşi nu există o biserică recunoscută în Constituţie, Biserica Catolică este responsabilă de predarea religiei catolice în şcolile de stat, în urma unui acord încheiat în 1979 cu Vaticanul, în timp ce alte religii recunoscute (protestantismul, mozaismul sau islamul) pot fi predate în urma acordurilor încheiate în 1992. În Suedia, separarea dintre Biserica Luterană şi stat este foarte recentă (2000), iar educaţia religioasă este permisă în curriculum, dar este strict non-confesională şi obiectivă.

Prin recenta extindere către estul şi centrul Europei, UE include acum ţări în care religia a fost supusă unor res­tricţii dure în timpul comunismului, iar întoarcerea la democraţie a creat situaţii diferite. Deşi Biserica şi statul sunt oficial separate în Cehia şi România, de exemplu, în România religia ortodoxă domină educaţia religioasă, în timp ce în Cehia religia are un rol mult mai puţin important în societate şi educaţie.

Profund ancorată în istorie, educaţia religioasă prezintă mai multe aspecte. Aceasta poate fi confesională sau non-confesională, obligatorie sau opţională, cu sau fără materii alternative. Aceasta poate intra în sfera de responsabilitate a diverselor confesiuni, a statului sau poate fi gestionată în cooperare de Biserică şi stat. În Europa, cea mai răspândită abordare a educaţiei religioase o reprezintă cea confesională. Un studiu realizat în 2010 de Consorţiul european pentru studiul relaţiilor Biserică-stat şi intitulat “Religia în educaţia publică” împarte predarea religiei în Europa în cinci categorii.

Educaţia religioasă creştină prevalează în sistemele cu biserici de stat din nordul Europei. “Educaţia creştină” este predată în şcoala primară şi gimnazială din Danemarca, unde acoperă istoria creştinismului şi a Bisericii Reformate. În Finlanda, educaţia religioasă obligatorie este în mare parte creştină. În Marea Britanie, în şcolile de stat din Anglia şi Ţara Galilor, statul trebuie să ofere educaţie religioasă obligatorie.

În cea de-a doua categorie intră state cu o biserică dominantă, dar şi cele cu un sistem de cooperare între stat şi religie. În Malta, educaţia religioasă este catolică, iar în Grecia şi Cipru este ortodoxă. În Malta, statul plăteşte pentru acest tip de educaţie. În Grecia şi Cipru, profesorii sunt numiţi şi plătiţi de stat, însă există prevederi cu privire la rugăciunile zilnice şi prezenţa la Biserică.

Spre deosebire de Malta, Grecia şi Cipru, în Austria, Germania şi Belgia, datoria statului de a oferi educaţie religioasă nu se limitează la o singură confesiune. În cea de-a treia categorie intră ţări cu sisteme în care statul cooperează cu Biserica, precum Italia, Spania, Portugalia şi majoritatea statelor din Europa Centrală şi de Est.

Educaţia religioasă în şcolile publice din Portugalia trebuie să fie non-confesională, dar statul plăteşte pentru predarea moralei şi religiei catolice de către profesori numiţi ca funcţionari publici la nominalizarea Bisericii. Alte entităţi religioase pot oferi educaţie confesională, dar la cerere. Ţările din Europa Centrală şi de Est urmează modelele din Italia, Spania şi Portugalia. O a patra abordare este educaţia religioasă non-confesională opţională, finanţată sau nu de stat. Suedia are un sistem opţional, în care statul trebuie să ofere şi să finanţeze educaţia religioasă. În Estonia, statul nu este obligat să ofere educaţie religioasă, dar este obligat să facă acest lucru dacă cel puţin 15 elevi optează pentru o astfel de educaţie, caracterul fiind non-confesional.

În şcolile primare, decid părinţii, iar în gimnaziu, elevii. În Bulgaria, învăţământul trebuie să fie laic, dar religia poate fi studiată în contextul unor ore obligatorii de etică, istorie şi filosofie. Educaţia religioasă opţională este disponibilă dacă 13 elevi solicită acest lucru. Cea de-a cincea categorie este cea în care statul interzice educaţia religioasă în instituţiile şcolare publice, dar le permite elevilor să o urmeze în afara şcolii. Se întâlneşte în Franţa şi în Slovenia.   

Citește totul despre:

Comentarii