Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Oamenii străzii, îngerii căzuți din Rai... pe stradă!

Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană. Este o replică celebră, dintr-un film la fel de celebr

Share

Ionuț Crivăț 0 comentarii

Actualizat: 10.02.2019 - 15:43

O replică pe care am coborât-o în stradă, printre ei, și, care, pe lângă varianta ei comică a căpătat și tragism, ca în filmele marelui Chaplin, cu micul vagabond Charlot. Mereu flămând, mereu pus pe șotii, pus pe fugă de autorități și ostracizat de semeni.

Mereu cu o lacrimă în colțul ochilor dar optimist, cu o floare în colțul gurii. Le spunem aurolaci, boschetari, drogați, cerșetori sau mai nou „homleși“ – așa cum împrumutăm orice tâmpenie din afară și o transformăm în romgleză –, oameni ai străzii, fără adăpost, oameni ai nimănui și ai tuturor. Totuși, oameni, ca noi care scriem, ca voi care ne citiți. Am fost pentru câteva ore printre ei.

 

Nu vă așezați acolo, a stat un boschetar!

Ne e teamă de ei, strâmbăm din nas când se apropie unul de noi, mai ales în zilele de vară, îmbrăcați cu tot șifonierul, plus toate trențele, pungile, PET-urile, resturi de mâncare și multe alte gunoaie pentru noi, dar singura avere pentru ei, pe care le cară zilnic, dintr-un culcuș într-altul de teamă să nu le șutească vreun tovarăș sau scrupuloasele echipe de la salubritate. La o intersecție, când oprește la semafor sau pe stradă, îi mai scapă vreunui idiot, cetățean respectabil de altfel, celebra vorbă, atunci când vede un cerșetor mâncând, hulpav, dintr-un covrig: Uite, domnule, ăla servește masa în oraș!
Când se urcă într-un mijloc de transport, călătorii se retrag spre cabina șoferului unde bat în geam, gesticulează furioși și înjură regia de transport și primăria. Ești avertizat, când te urci, bucuros că vezi atâtea scaune goale, că acolo a stat un boschetar. Eliberează locurile până și doamnele veșnic operate de câte ceva, tinerii în drum spre școală cu ochii-n telefoane sau bătrânii înțepeniți între două piețe și sacoșe. Într-un final, sunt dați jos la prima stație în aplauzele, în vociferările și huiduielile călătorilor. Acum, iarna, sunt la fel de încotoșmănați, ies ziua când se mai înmoaie frigul, iar noaptea se pierd ca liliecii prin fel și fel de unghere, canale sau adăposturi. Desigur, pe lângă aceștia mai sunt și foștii copii ai străzii, astăzi adulții străzii care se luptă din greu să-și depășească condiția.

Într-o astfel de seară am fost printre ei, mulțumită unor oameni generoși care, săptămână de săptămână, mai precis vinerea, sună adunarea. O face doamna Cristina Antochi, psiholog de meserie, membră a Asociației Comunitatea Sant’Egidio – Tineri pentru pace, o comunitate de o mare generozitate, prezentă în București din 1998, care se implică concret în întrajutorarea persoanelor care trăiesc la marginea societății noastre. Vine cu sandwich-uri, lapte, sucuri, fructe și haine. Îi are alături și pe studenții Universității din București care adună alimente, pături, pregătesc ei înșiși sandviciurile și apoi merg să le distribuie pe stradă. Este un ajutor real, dar este și dorința de a-l cunoaște pe cel care e diferit, de a deveni prieteni și, în felul acesta, de a depăși prejudecățile și a schimba percepția societății față de oamenii străzii.

Ne strângem în stația de metrou de la Unirii, tot acolo vin și prietenii din stradă, după ce se obține o mică aprobare de staționare și de a lua cina pe scările de acces, fară a stingheri sau deranja cumva traficul. Se despachetează sandwich-uri, se înfulecă pe nerăsuflate, se desfac sucurile și se decojesc fructele. Bieții de ei, te uiți în ochii lor, dar mai ales la gura lor, parcă n-ar mai fi mâncat de ani buni. Toți mănâncă frumos și curat, strâng resturile într-o pungă, apoi povestesc. Au multe de spus. Te uimesc, de-a dreptul. Nu numai prin dezinvoltură ci, mai ales, prin limbaj și inteligență.


„Pentru noi strada ne-a fost și scoală, și profesor, și masă, și casă și mamă“

Alina și Alin, amândoi crescuți, trăiți și expediați din centrele de plasament, pompos spus centre, case de copii mai precis, și-au făcut un rost după ce ani de zile au bătut strada. Alina, spre exemplu, vorbește extraordinar de cursiv. Nu face dezacorduri, foloșește acuzativul „pe“, cunoaște franceza și italiana și, culmea, cu accent. Asta în timp ce aceia care sunt de-o vârstă cu ea, trecuți prin școli și facultăți abia dacă știu să lege două cuvinte sau scriu
„miau“, ca pisica! După ce a plecat de la casa de copii a ajuns – unde altundeva?! –, acolo unde te trimite sistemul nostru de protecție socială, solid și sănătos ca un tanc sovietic T 34, adică direct în stradă.

- La școală ai mai fost, Alina? Școală, care școală?!? Pentru noi strada ne-a fost și scoală, și profesor, și masă, și casă și mamă.
Solidaritatea și compasiunea umană este lăudabilă, dar uneori e nevoie de mai mult. Mulți vor să-i ajute, cu haine, alimente și altele. Compasiune prin corespondență, cum s-ar zice. N-ar fi mai bine, ne spun și cei care îi ajută și sunt alături de acești oameni să urmăm îndemnul „Veniți și să-i cunoașteți!“. Adică, bucuria din priviri când văd că vine cineva spre ei și tristețea când ne luăm la revedere, când revin cu picioarele pe pământ, adică în stradă, pe care, de fapt, n-au părăsit-o niciodată.

Și tot în strada lor cea de ieri, de azi și, din păcate, de mâine și de toate zilele se leagă prietenii și se desfac, se iubește și se urăște, se râde și se plânge, se trăiește. În piesa și în teatrul lor sunt liberi și, probabil, mult mai sinceri și mai umani decât figuranții de pe stradă.

Mănâncă împreună, rabdă împreună

Alina, cea mai guralivă, are acum un cămin al ei, impropriu spus. Stă într-un hotel unde și lucrează cu acte în regulă și care o și găzduiește. Mâncarea e pe locul doi. Din ce câștigă dă, în mare parte, pe medicamente, fiind bolnavă de epilepsie.

- Atunci când am ceva în plus de mâncare, haine, împart cu ceilalți. Așa am făcut întodeauna când eram la greu. Când răbdam de foame, răbdam cu toți. Când aveam, mâncam cu toții!

Alin, ce potriveală de nume, prietenul ei, lucrează pe unde poate. O lună aici, o lună dincolo, unde găsește. Pentru o bucată de pâine și două felii de salam. Și muncește din greu, și îndură lipsurile, frigul iernii, toropeala verii. Aproape toate, până la umilința supremă. Să nu-l facă nimeni boschetar. A îndurat destul.

- Eu numai sunt boschetar. Eu muncesc, sunt și eu om ca și tine, ca voi!
Acești oameni minunați pe care i-am însoțit, coordonați de doamna psiholog Cristina Antochi, vin încărcați de fiecare dată cu mâncare, medicamente, haine, produse de igienă și cărți.

- Maria, uite, ți-am adus pasta de dinți și periuța pe care mi le-ai cerut.

 

Se lasă seara peste oraș și peste oamenii străzii

Se sparge gașca, unii pleacă la muncă, alții spre centrele unde prind un pat cald pentru noaptea ce se lasă. Iar, de dimineață, din nou pe străzi!
- Acum mergem la Centru, ne spune Cornelia, îndesându-și o rolă de hârtie igenică în buzunar. Cum comunicați între voi, cum dați unul de altul, îi întrebăm curioși. Unii dintre ei au telefoane, probabil singura și cea mai de preț avere. Așa se pot găsi și pot afla unul de celălalt. În rest, bântuie fiecare prin locurile cunoscute și de... reper. Și pornim, în ceas de seară, alături de foști și actuali oamenii ai străzi, să împărțim câte ceva. Nici nu e prea greu să dai de ei, mai ales după ce se lasă seara. Pe Raul l-am găsit tot la o gură de metrou, scormonind într-un sac de gunoi, băgat până la urechi după ceva, orice, să fie. Este costeliv, cu barbă și plete, ca un pustnic, bucuros că a primit ceva. Ne arată mâinile. Parcă sunt ale unui Golem. Mari, butucănoase, umflate, pline de bube și sângerânde. Lucrează la o spălătorie de... sticle. Acidul și detergenții i-au mâncat, la propriu, mâinile. Și el are o poveste pentru cine are timp s-o asculte. Am sticlă și în suflet, ne mărturisește. Pe vremuri conduceam BMW-ul, am fost în Germania, acum stau într-o... și ne spune șoptit de teamă să nu-l afle careva. Este infectat cu virusul HIV și asta e de două ori mai greu pentru el...

 

Cât de puține lucruri îi trebuie unui om ca să fie fericit...

După toată această experiență, parcă ai fost degeaba, sau în cel mai bun caz, în plus. Se risipesc, care prin adăposturi de noapte, care prin case părăsite sau depozite sau în culcușuri improvizate pe unde se poate și pe unde sunt lăsați. Iar tu, omul cumsecade, te duci frumos acasă, îți faci un duș fierbinte, bei un ceai, un vin, o bere. Deschizi televizorul, laptopul sau radioul, afli ce s-a mai întâmplat pe scena politică, mănânci, caști și te bagi într-un așternut călduț, acasă la tine. Cât de puține lucruri... Sau, cum spune Dostoievski, cât de puține lucruri îi trebuie unui om ca să fie fericit! Am pășit pentru câteva ore în lumea acestor suflete vii, pline la rândul lor de compasiune pentru cei asemeni lor, pentru că știu prin ce purgatoriu au trecut. Pe marele Bulevard Magheru, pe unde se preumblă mașini de lux, nervoase, cu oameni importanți, doamne și domnițe cochete, între un magazin de lux, italienesc, și fostul CICLOP, înfășurat într-o închipuire de manta, un om al străzii admiră promenada unei seri de februarie, cu lumini și umbre, dar mai ales cu frig.

Comentarii

loading...