Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

La porțile Ferentariului cu o pâine și-o supă caldă

Un reportaj despre pensionari din sectorul 5, care depind de pâinea asigurată de Fundația Omenia.

Ionuț Crivăț 0 comentarii

09.11.2018 - 09:20

„Atâta vreme cât va exista, din pricina legilor și a moravurilor, un blestem social, care creează în chip artificial, în plină civilizație, adevărate iaduri, agravând cu o fatalitate omenească destinul, care este de esență divină; (...) atâta vreme cât în anumite pături constrângerile sociale vor fi cu putință; cu alte cuvinte și într-un sens mai larg, atâta vreme cât pe pământ vor dăinui ignoranță și mizeria – cărți de felul celei de față nu vor fi zadarnice”.  Cu aceste rânduri își deschidea,  acum mai bine de 150 de ani, Victor Hugo, „Mizerabilii”. Suntem în România, în Bucureștiul anului 2018 și nu în suburbiile unui arondisment din Parisul începutului de secol 19, dar sărăcia, nedreptatea socială, ignoranța și înjosirea omului de către om sunt, grație vremurilor pe care le trăim, de o cutremurătoare actualitate. Jean Valjean a furat, chinuit de foame, o pâine. Iar pentru asta a stat 19 ani la ocnă. Un pensionar, după 40 de ani de muncă, străbate orașul prin frig, bătrân și bolnav, pentru două  pâini pe care o asociație inimoasă i le dă gratuit, pe lângă multe altele. Nu e mult, dar pentru bătrân contează.

 


Pâinea lor cea
de toate zilele

 


E frig, burniță și o umezeală care îți trece și prin oase. Sunt mulți și sunt săraci. Se trezesc la 4 dimineața și vin încet, cocârjați, în bastoane și trăgând un cărucior de piață sau o sacoșă cârpită și răscârpită, - și ei se miră în ce se mai ține, de atâtea petice - la sediul Asociației Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor Omenia, din Strada Amurgului 53,  sectorul 5, care le este și casă și familie, pentru două pâini pe care asociația le oferă gratuit de peste 15 ani. Își așteaptă fiecare rândul, cuminți, pentru a primi de la Nea Rizea (Constantin Rizea) un bon de ordine, un biscuite, cum îi spun ei. Vara, mai era cum mai era. Fugeau de căldura din casă, acum fug de frig, pentru că nu au bani de lemne, speranța lor este la Omenia. I-am întrebat dacă nu le este greu să vină așa de dimineață pentru două pâini.

“Ne este, dar nu avem încotro. Cine ne mai dă nouă pâine pe degeaba? La ce pensii avem, este binevenită!” Care e treaba cu bătrânii ăștia, de ce vin în crucea dimineții la dumneavoastră, aici ? „Domnule, au pensii de mizerie, între 600 și 700 de lei, alții chiar mai mici. Sunt bătrâni, nu mai au pe nimeni, vin în bastoane, din tot Bucureștiul, pentru pâinea asta gratuită. O pâine costă 0,90 – 1 leu, sunt șase pâini pe săptămână, șase lei. Pentru ei sunt bani economisiți...”, spune Nea Rizea, pensionar și el cam de multicel, pentru că are vreo 84 de ani. Dar nu se dă bătut. „Sunt activ și asta mă ține-n priză! Bătrânețea trece pe lângă mine, nu prin mine. Ăsta e secretul!”

Pentru a beneficia de acest ajutor se fac o serie de anchete sociale,  în care sunt încadrați cei cu risc ridicat de vulnerabilitate. Primesc gratuit și la cerere, sau prin delegație, de trei ori pe săptămână, câte două pâini de persoană. Pâinea se dă în zilele de marți, miercuri și vineri la sediul asociației, iar luni și joi, în comunele limitrofe Capitalei. „E mult, e puțin... noi ne facem datoria de oameni, iar atâta vreme cât va fi sărăcie în România, noi nu vom renunța să dăm această pâine”, ne mărturisește Gheorghe Chioaru, președintele Omeniei.

 


O vorbă bună
și o masă caldă

 


Orele trec și suntem tot aici, în acest colț de București, desprins parcă din „haimanalele” lui Caragiale, - a nu interpreta greșit - cu o lume aparte, săracă și veselă, gălăgie, mizerie și resemnare. Ici, colo, pe la blocurile de pe Munții Carpați, cu rufe spânzurate pe la geamuri și diverse lucruri de uz gospodăresc, casnic, aruncate de la balcon și proptite ori în pomi, ori în gărdulețul blocului, coboară languroasă o manea sau se ridică o înjurătură. Ne aflăm în zona fostului „RFG”, așa cum era cunoscut pe vremuri, adică Rahova-Ferentari-Ghencea! Un mare scriitor se întreba, retoric, cât de puține lucruri i-ar trebui unui om ca să fie fericit. Ei, bine, a fost o vreme în care ieșitul la pensie însemna o binemeritată răsplată pentru anii de muncă, nu o corvoadă ca acum. Era o vreme când vârstnicilor le ajungea pensia de la o lună la alta, ba chiar își permiteau să-și ajute și copiii. A fost o vreme când odată ieșit la pensie nu te călcai în picioare pentru un bilet de tratament, ci îți permiteai sejururi la munte, la mare sau în stațiunile balneare. A fost o vreme în care poștașul mai aducea și vești bune, nu numai facturi. A fost o vreme în care a îmbătrâni era o onoare, nu o tragedie. A fost o vreme... când timpul mai avea răbdare. Acum nu mai are. Iar micile bucurii ale acestor bătrâni, o vorbă bună și o masă caldă, reprezintă aproape totul.

Dacă în buza dimineții au venit după pâine, acum, spre orele prânzului vine și mâncarea, adică 200 de porții, reprezentând, de fapt, un meniu complet pentru o masă de prânz în toată regula: ciorbă sau supă, fel principal, desert, fructe, oferit zilnic, de luni până vineri, în cadrul unui parteneriat între Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București și Asociația C.A.R.P. „OMENIA” București, grupul țintă fiind pensionarii cu venituri sub 750 de lei.

 


La coadă, ca
în vremurile bune!

 


Evident, din deprinderea dobândită de-a lungul anilor, în care stăteau la cozile interminabile de la Alimentară, iar acum la ajutoarele oferite de diverse organizații și, mai rar, foarte rar, de instituții, bieții bătrâni vin cu câteva ceasuri mai devreme, deși nu e nevoie. Aici, la Omenia, totul e organizat ireproșabil și e mâncare pentru toți. În așteptarea caserolelor cu mâncare aburindă bătrânii, care se cunosc între ei, mai schimbă o vorbă, mai varsă o lacrimă, își mai alină amarul când văd că alții o duc mai rău decât ei.

„Am 640 de lei pensie! Dacă vă spun nu mă credeți! Am 400 de lei datorie și pensia următoare e gata arvunită...

„A, păi tu stai bine, îi răspunde o altă tovarășă de bancă, în așteptarea caserolelor. Știi cu cât am mai rămas eu din pensie?! Cu exact 10 lei! Bine, măcar că îi mai ai și pe-ăia!”,  vine replica de la o altă colegă de așteptare.

Copiii nu îi ajută cu nimic. „Nici nu avem pretenție, au și ei greutățile lor. Îl am pe Dumnezeu și pe oamenii ăștia buni de la Omenia”, ne mai spune M.C., de 82 de ani. Nici n-ai spune că are atâția ani, scapără de vioiciune și optimism. „Nu mi-e frică de nimeni, doar de Dumnezeu! Zilele trecute a încercat unul să-mi fure buletinul. Veneam de la piață cu 139, autobuzul hoților, cum i se mai spune. M-am repezit la el și i-am tras o chelfăneală zdravănă,  până a zis că nu e el. Dacă nu deschide vatmanul ușile în stație...!” „Soțul meu a ...Lasă, bre! Ne-ai mai spus povestea asta...” i-o retează cineva!  „Chestia e că, așa au anunțat la știri, ni se măresc iar pensiile. Măresc, pe naiba! Știi bancu` ală, dacă mai crește un pic pensia, nu ne mai rămâne nimic!” Și uite așa, mai o glumă, mai o întâmplare îți mai descrețesc frunțile bieții pensioari. Mai uită de necazurile care îi așteaptă acasă, de boală, de facturi, de butelia pe care trebuie s-o încarce la pensia viitoare... „Azi avem sarmele!”, poartă vântul toamnei vorba din om în om până la ultimul din coadă.

„A, ce bine! Chiar aveam poftă, maică, de sarmale!”

Acestea, dragi cititori,  sunt câteva instantanee cu oameni, cu poveștile lor infinite sau mărginite de două străzi din Rahova, o pâine și o caserolă cu mâncare!

 


„Am mai apucat o zi, am mai prins o pâine!“

 

Rude apropiate nu mai au, iar dacă au sunt doar o povară în plus, în minus dacă mai rămâne ceva după ei.  Acolo, așteptând cele două pâini mai uită de necazuri, sunt toți la fel. Sărăcia poartă aceeași garderobă. Haine ponosite, împrumutate, primite, rămase din tinerețe și peticite. Mai spun o glumă, mai comentează o declarație a politicienilor, socializează, o mică bârfă, îi mai mulțumesc lui Dumnezeu pentru încă o zi, iar apoi pleacă la fel de mulți și  săraci, poate mai bogați cu două pâini. Se pierd pe ulițele dimineții, ducându-și sărăcia într-o sacoșă, dar bucuroși. Și-au revăzut prietenii, care mai sunt. Din zi în zi află că s-a mai dus cineva,  Nea cutare, sau doamna S. a fost internată la Fundeni. „Ce vrei să-ți spun, maică, am mai apucat o zi de la Dumnezeu, am mai prins o pâine! Asta e viața noastră, a pensionarilor!”, ne mărturisește o bătrână, arătându-ne pâinea din sacoșă.

Citește totul despre:

#pensionari #reportaj

Comentarii

loading...