Mai bine îl înjuri decât să-l lauzi pe Florian Bichir. Are verbul atât de ascuțit încât, dacă îi răspunzi, îți iese un pamflet de zile mari. Bucureștean, face naveta la Pitești, la Universitatea de Stat, unde este profesor universitar și le predă comunicarea și istoria studenților.
Este cercetător științific al Academiei Române, specializat pe Istorie Contemporană. Susține, ca profesor asociat, și un curs de geostrategie și religie la Colegiul Național de Apărare. Este membru al Comisiei Române de Istorie Militară și are două doctorate, în științe politice și teologie. Spune în glumă că l-ar începe și pe al treilea, dar îi este teamă să nu fie declarat nebun.
Mărturisește că pe lumea asta îi e frică doar de Dumnezeu, de bătrânețe, de sărăcie și de ridicol. Nu are regrete, doar că nu și-a gestionat bine timpul. Ar vrea să mai scrie încă vreo zece cărți, față de cele 28 pe care le are tipărite.
“Am doi copii superbi, am un acoperiș deasupra capului, am demonstrat că sunt un jurnalist foarte bun, manager foarte bun, ministru secretar de stat… Ce să îmi mai îmi doresc? Sănătate! Eu nu mă lupt cu nimeni, doar cu posteritatea! Dumnezeu mi-a dat prea mult, poate nu merit! Sunt fericit în felul meu!” Ne mărturisește că a avut o mare șansă să intre în presă în anii ‘90, atunci când s-au deschis porțile, pentru că fiecare venise cu bagajul său de cultură. “Nu am afaceri, nu știu cine e TVA, trăiesc doar din scris și catedră!”
Timp de șase ani (martie 2012-martie 2018) a fost membru al Colegiului Național pentru Studierea Arhivelor fostei Securități (CNSAS), ales de Parlamentul României, cu rang de ministru secretar de stat. Acolo a găsit lucruri extraordinare, de cercetare, dar și grozăvii de neimaginat. Este, probabil, cel mai bun și ascuțit condei al generației gazetărești postrevoluționare. Are, așa cum “România liberă” titrează în fiecare weekend, o viață ieșită de sub tipar. Chiar, de sub toate tiparele…
R.L.: Domnule Florian Bichir, cum ați reacționat când v-ați văzut pentru prima dată numele tipărit?
Florian Bichir: Jucam baschet de performanță, când un coleg a venit la mine și mi-a arătat o povestire publicată în ziar. Păi, cum, ăsta poate și eu nu! Recunosc, mi-a fost oftică! Așa că am bătut trei zile redacția, iar când mi-a apărut articolul, îl am și acum acasă, nu mai știam de mine, mergeam cu ziarul la subraț, mă așezam la o masă, în tramvai, îl deschideam, îl fluturam, eram cel mai fericit om. Credeam că toată lumea mă cunoaște și că a citit articolul din ziar semnat „Bichir Gheorghe-Gelu Florian, elev”. Semnam ca în catalog, după tată. Bine, tata, un om excepțional. Mă bucur că îl am în viață. Pe mama am pierdut-o. Singura femeie care m-a iubit nelimitat. Mama, e mama… “Gică Popa, un erou deja uitat?” era titlul articolului. Îți dai seama ce penibil sună acum? Cu semnul întrebării în titlu? Bine, pentru mine a contat enorm. Era, totuși tipărit în 400.000 de exemplare!.
Aveam 16 ani atunci, la începuturile democrației noastre. Pe manșeta ziarului scria mare: „Tribună de luptă împotriva comunismului”. L-am cunoscut foarte bine pe Seniorul Corneliu Coposu, la fel și pe Ion Rațiu. Nu am fost precum cei de acum, care se laudă cu „Seniorul în sus și Seniorul în jos”… Poate o să scriu cândva! Sunt extrem de sensibil, deși nu pare, și pasional. Pun suflet, că sunt prost! Când mi-a apărut prima carte, dormeam cu ea. O pupam, nu râde de mine! Am pierdut mai mult timp citind-o și recitind-o decât atunci când am scris-o. O miroseam! Eu am trăit istoria anilor‘90 – m-au bătut minerii, dar nu mi-a venit mintea la cap nici acum. (râde – n.r.) Nu m-am răzbunat. I-am înfierat în “Dreptatea”. Azi sunt sunt matur, ca să nu zic bătrân, și scriu istorie. Atunci, în 1990, a intrat în mine virusul scrisului, al presei și, de atunci, nu știu dacă mai pot face altceva. Bineînțeles, în afară de istorie și cercetare, care sunt pasiunea și menirea mea, cred eu.
De unde talentul pentru scris?
Nu știu, pentru că în familia mea nu am avut o astfel de aplecare, toți au fost ingineri. Inițial, în anii ‘90, totul a început pentru mine ca o formă de justiție, mă credeam un Zorro și credeam că, dacă scriu la ziar, le fac dreptate oamenilor. După aceea, mi-a plăcut să lucrez cu condeiul: istorie, teologie, științe politice. Știu doar că unchiul meu, Gheorghe Bichir, a fost, după Vasile Pârvan, cel mai mare arheolog al României. Cel puțin așa a scris comisia pe lucrarea lui de doctorat. El este cel care descoperă etnologia tribului Carpilor, trib care a dat și numele Munților Carpați. Bine, unii îl contestă, nu mă bag, că mi-a fost neam! Dar, revin și spun că această generație de jurnaliști postrevoluționari a fost și este extrem de talentată, dar nu poți trăi doar din talent fără o muncă asiduă. N-am fost eu cel mai talentat din această generație, dar am fost tânăr, ambițios, tenace și muncitor. Am muncit și muncesc ca un câine…
„A fi teolog nu înseamnă să știi cum să dai cu cădelnița și să mănânci colivă pe la pomeni”
Pe lângă latura lumească de jurnalist, cercetător istoric și profesor universitar, aveți și una teologică. De ce exclamă oamenii atunci când vă văd la televizor: „Uite-l pe popa Bichir!?”
După Facultatea de Litere am făcut Teologia, așa, pentru sufletul meu. Am terminat și această facultate, am și un doctorat în teologie. Bine, nu m-a ajutat la nimic, a fost doar pasiune. Este un domeniu greu, studiu aprofundat. Cine spune că e o școală în care se învață doar cum să dai cu cădelnița… Nu este așa! După lunga noastră trecere prin bolșevism, a fost minimalizat acest domeniu, al teologiei, care s-a rezumat la persiflarea credinței. De bolșevici, de “bezboșnici” – adică, în limba rusă, fără Dumnezeu! A fi teolog nu înseamnă să fii popă și să știi să dai cu cădelnița. Sau să cânți pe nas. Poate și sper ca la bătrânețe să mă retrag într-o mănăstire. La o chilie, dar tot ca să scriu. Întotdeauna am susținut că sunt un călugăr ratat. Puteam fi un preot de țară, să ascult spovedanii și să mănânc colivă. Cred că vocația mea era aceea de călugăr, dar au fost ispitele mai mari… Am vrut copii, îmi plac femeile, cred că nu e ceva ilegal. (râde–n.r.)Dar am o nostalgie a mânăstirii. Bine, pot fi fantasmele mele! Să stau în odăița mea de sihastru, nevolnic și să buchisesc la cărți în zgomotul de clopot și de toacă! E cumva o melancolie neîmpărtășită!
Ați fi fost mai de folos oamenilor dacă erați preot sau călugăr decât jurnalist?
Nu, pentru că mesajul meu pătrundela mai multă lume ca jurnalist decât dacă l-aș lansa într-o mică comunitate. Este la fel de important să audă lumea și din partea unuia fără “fustă” – scuzați-mi jargonul – mesajul lui Hristos. Spun Sfinții Părinți că nu toți cei care se îmbracă în negru se și mântuie. Mesajul! Vestea cea bună, Evanghelia, Cuvântul – logos!!! – sunt importante. Sunt un mod de a comunica în ziua de azi. Bineînțeles că mesajul fără comuniune, fără comunicare, nu este taină… Ce sunt Sfintele Epistole? Scrisori! Mesaje! Dacă avea Apostolul internet, nu credeți că trimitea comunității de credincioși mail-uri?
Ce vă diferențiază, ce îl face pe telespectator să nu mute pe un alt program sau pe un cititor să nu închidă ziarul în fața dumneavoastră?
Probabil că onestitatea, eu nu mint publicul. În al doilea rând, naționalismul. Omul te simte dacă-l minți în scris sau la televizor, dacă nu ai cultură, dar faci paradă de ea.
Declarați, în cadrul unui interviu că „sunt acid, nu bădăran. Sper din suflet să am dușmani, pentru că altfel aș trăi degeaba”…
Îmi place polemica pe bază de idei. Eu am un limbaj mai agresiv, mai simplu și mai direct. Dacă nu provoci idei, o carte, cum spune Mircea Eliade, trebuie să ardă, la fel și un articol, după părerea mea, trebuie să fie ca o operație, ca o tăiere de bisturiu. Dacă nu provoci nicio reacție, dacă nu-i ustură pe cei despre care scrii… cred că am defrișat pădurile degeaba. Dacă nu te citește nimeni, dacă nu ai emoționat pe nimeni, trezindu-i întrebări și idei, mai bine te duci acasă. Am fost înjurat, dar am crezut mereu într-un duel al ideilor, chestie de floretă, de cavalerism, nu într-o bătaie de genul care are bâta mai mare. Mă rog, presa de succes se face cu emoții. Eu nu vând emoții, scriu ceea ce simt, ceea ce mărturisesc! Dar, în primul rând, pentru tine, ca jurnalist, trebuie să primeze informația, reală și verificată.
Cum ar arăta o școală de presă pentru dumneavoastră?
O să-mi pun lumea universitară în cap, iar mă provoci! Nu cred într-o școală de presă propriu-zisă. Pentru Caragiale presa – gazetăria – însemna puțintică gramatică și mult bun-simț. Eu cred că asta e definiția, dar și talent, aș adăuga eu. Dar, trebuie să te specializezi, să mai pui mâna pe carte! Dacă ai profesor pe unul care n-a scris în viața lui un articol sau care își plagiază cărțile, înseamnă că ești mai prost decât el și nu o ai loc pe piața mass-media. Ce să înveți de la el? De la un ratat? Paradigma presei s-a schimbat în ultimii ani. Din presă treci doar în literatură – sau în istorie ca mine, care este și vocația mea principală. Vă spun cinstit, televiziunea m-a făcut mai cunoscut. Cu siguranță, sunt unii care scriu mai bine decât mine, dar care n-au apărut la televizor, nu-i cunoaște lumea, ziariștii din provincie, deși nu-mi place această sintagmă, care sunt extrem de talentați, dar nu li s-a oferit o șansă. Eu am avut norocul, ambiția de a scrie în presa mare, iar după ce scrii în presa mare nu poți să ajungi la Arici Pogonici. După ce am jucat la Real Madrid, nu am de gând să ajung niciodată să joc la FC Crevedia. Mă las, mă apuc de orice, scriu pe garduri. Și înainte de 1989 dacă aș fi lucrat – bine, nu s-ar fi întâmplat că nu aveam dosar bun – aș fi fost un rebel, s-a făcut presă bună dacă știai să bagi două-trei șopârle. Era un statut privilegiat – când spuneai că ești ziarist, te căuta și primul secretar. Acum, dacă ești ziarist, te scuipă și un taximetrist spunându-ți: „Lasă, că vă știm noi pe voi, pe ziariști, ați mințit România cu televizorul!”.
Aveți 28 de cărți publicate și una sub tipar. Cum le-ați scris? Unele dintre ele sunt cărți-document, de studiat pentru cei care vor să devină jurnaliști, militari de carieră și, de ce nu, cadre ale serviciilor de informații.
Legea prevede că, pentru a fi o arhivă independentă, ca și în Germania, ca și în fostele țări comuniste, astfel de instituții care privesc lustrația, cum este cercetarea dosarelor fostelor structuri de securitate ale regimurilor comuniste, trebuie coordonate și conduse de oameni apolitici, dar care, pentru echidistanță, să fie desemnați de grupuri parlamentare. Am avut onoarea ca în 2012 să fiu propus, desemnat și ales de Parlament ca membru al Colegiului CNSAS. Am făcut parte dintr-o echipă de profesioniști, cercetători, istorici, juriști. Șase ani din viața mea au reprezentat CNSAS și multă muncă de cercetare. Nu m-am dus acolo să ling dosare sau să caut dușmani politici, să am răfuieli sau răzbunări. Eu m-am dus pentru partea de cercetare, pentru că m-a ajutat foarte mult. La CNSAS a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Deși – se poate verifica (declarațiile de avere sunt publice) – financiar am dus-o destul de greu. Din privat m-am dus la stat. Au râs și prietenii de mine. Ce, mă, te-ai dus să te faci ministru? Făceam ziare, bani, performanță. Nimeni nu-mi sufla în ciorbă! Și m-am trezit că femeia de serviciu mă lua la mișto, dacă ceream o hârtie, o primeam a doua zi. Câștigam de trei ori mai puțin, nu puteam să iau decizii de unul singur, să dau afară nici măcar un șofer… Că venea sindicatul sau era nu știu ce funcționar public. Mi-a fost greu. Sunt șef de la 21 de ani. Ori faci ca mine, ori nu. Ei bine, rigorile la stat sunt altfel! Te adaptezi! În toată viața mea, cariera mea, nu am văzut birocrație, tăiere de frunză verde la câini și atâta jigodism ca la stat! Ce performanță? Ce rezultate? Și mâine e o zi… Dar mi-am dorit să ajung la CNSAS și nu regret. Uite, deși termenul nu e teologic, cred că a fost destin!
A fabricat – fără să dăm nume, dosar, împrejurare – fosta Securitate disidenți? Care a fost scopul?
DA! Sunt prezenți și acum în viața publică! Periodic, ca să nu spun zilnic, mă cert cu foști ofițeri de Securitate! Voi i-ați inventat, atunci nu vă mai plângeți! M-a întrebat un tip, care părea inteligent, de ce mă întâlnesc cu ofițeri de Securitate? Păi, mă băiatule, dacă un deceniu am studiat Arhiva Securitații, cu cine vrei să mă întâlnesc, de unde să pricep mecanismul? De la ospătari, de la spălătorese?
Ați avut legături cu Securitatea?
Nu. Nici nu știu dacă să spun că sunt mândru sau regret! În decembrie 1989 aveam 16 ani. Probabil, în Jules Verne erai “Căpitan la 16 ani”. Am fost verificat și-n… viitorii mei nepoți. Nu merge, legea e lege. Au fost unii prin CNSAS, nu dau nume, care aveau neveste… sau părinți. Și acum urlă democrația în ei. Nu mă stârni, că nu dau nume! Deocamdată!
„Se vehiculează o temă potrivit căreia cineva vrea să pună mâna pe această arhivă, să scarmene în exclusivitate prin ea”
Raportându-ne și la fostele țări ale blocului socialist, unde a reușit acest proces al deconspirării, al lustrației?
Nu cred că a reușit. În Cehia s-a încercat o lustrație abruptă, un soi de punctul 8 din Declarația de la Timișoara, cum s-a încercat și la noi. Ei i-au scos pe comuniști în afara politicii, adică toți cei pătați nu mai aveau dreptul să acceadă la funcții în stat. Și, ce s-a întâmplat? Cei găsiți cu tinicheaua de coadă ce erau să facă? Au intrat în afaceri. A trecut timpul de „lăuzie”, iar acum ei finanțează partidele politice și sunt stăpânii Cehiei. Le-o fi ieșit lustrația sau nu? Cei mai bogați oameni de acolo sunt tot foștii… În Bulgaria e un fel de struțo-cămilă, CNSAS-ul lor vede doar copertele dosarelor din arhivă, nimic mai mult. În Polonia este o situație mai complicată, pentru că nu au toată arhivă. În țările baltice este și mai interesant, foștii lor informatori deschid procese pentru că, la căderea regimurilor comuniste, dosarele lor nu au fost arse sau corectate cu carioca neagră, așa cum s-a întâmplat la noi. La ei, hârtiile dosarelor, numele, funcțiile, activitățile etc. le-au fost capsate, găurite și, acum, oamenii protestează. Domnule, am fost colonei, am avut niște funcții, ne trebuie actele să ne ducem cu ele la Moscova ca să ne completăm pensiile. Cum putem demonstra că am fost securiști, dați-ne hârtiile! Lustrația asta nu este așa de simplă cum pare la prima vedere. Legea românească e simplă – nu poți fi numit într-o funcție publică dacă ai făcut poliție politică. În rest, dacă este ales, nu am ce să-i fac. Am avut ofițeri de securitate în Parlament, dar, dacă i-a ales lumea, asta-i democrația. Aceasta este singura restricție. Cu toate că, în decizia pe care o dă, CNSAS-ul spune că, totuși, individul care candidează nu e tocmai un om de caracter. Dar, atenție, prin decizia Curții Constituționale, s-au stabilit termenii corecți și diferența între colaborator al fostei Securități și informator sau, în argou, turnător. Fiecare document trebuie foarte bine cercetat și gândit. Ordonanța de Urgență 24/2008 a reglementat buna funcționare a CNSAS, care înainte funcționa ca o curte de juri. Erau 11 Dumnezei acolo care spuneau dacă ai făcut sau nu poliție politică. De ce soarta unui om să stea în cei 11? Cel mai bine este ca o instanță judecătorească să hotărască, iar cel bănuit să aibă posibilitatea să se apere în instanță. Cel mai corect este așa.
Totuși, membri Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Fostei Securități sunt numiți politic…
Membri CNSAS nu fac politică sau nu trebuie să facă politică, deși sunt numiți politic. Într-un fel, este bine, sunt toate partidele acolo și astfel se creează un echilibru. La fel, și legea este foarte bună – nu hotărâți voi, trimiteți actele în instanță și decizia o ia instanța. Colegiul CNSAS este factorul decizional al acestei arhive și fără el ar dispărea democrația și echilibrul. Se tot aude prin târg că sunt niște băieți “inteligenți”care vor să desființeze CNSAS-ul. La început Colegiul! Se vehiculează o temă potrivit căreia cineva vrea să pună mâna pe această arhivă, să scarmene în exclusivitate prin ea. Eu mi-am făcut datoria la CNSAS, am fost șeful Structurii de Securitate, iar în șase ani nu am fost implicat în niciun scandal, nici în presă, nici în altă parte. Am plecat cu fruntea sus. Mi-am dus mandatul la capăt și pot privi cu fruntea sus. Mi-a fost greu, dar mi-am asumat… Acum mă regretă! Asta e viața! Nu m-am născut ministru! Ca să fiu și un pic ticălos – lasă să vadă cum e și cu alții. Că eu am ce face! (râde –n.r.)
„Președintele Traian Băsescu este tatăl CNSAS”
S-a recuperat toată arhiva fostei Securități? Mai sunt dosare uitate prin unități militare, sedii ale Securității, subsoluri de instituții…
De recuperat nu pot să spun că s-a recuperat tot. Dar, predarea s-a făcut și pot spune că tatăl CNSAS este președintele Traian Băsescu. CNSAS-ul s-a înființat în 1999, dar până nu a venit președintele Traian Băsescu și a cerut: “Băieți, livrați toată arhiva, gata cu circul!”… Până atunci exista un număr ridicol de dosare pentru studiat, în jur de 9.000. Iar când se făcea câte o livrare, se făcea ca-n filme. Se blocau străzile, apăreau mascați, se declara zona 0, parcă ar fi cărat tezaurul. Cu 9.000 de dosare își băteau joc de noi, apoi au venit peste 1,8 milioane de dosare, datate din 1945 și până în 22 decembrie 1989. Arhiva CNSAS, pe care n-o putem ține în București, este la Popești-Leordeni, în trei imobile de la Rezerva de Stat, nu pot spune că sunt chiar niște buncăre. Ca să vă faceți o imagine, arhiva CNSAS are 28 de kilometri liniari, fără microfilme. Dacă pun dosar lângă dosar, am jumătatea drumului de la București la Ploiești. Este o muncă enormă, or, cu 32 de cercetători e foarte greu. Nu s-a primit cartoteca de la Servicii, luăm dosar cu dosar și punem numărul nostru, cotă de arhivă CNSAS, pentru nu știm ce este în el, neprimind cartoteca. CNSAS nu a terminat de înmatriculat arhiva, iar băieții ăștia deștepți se grăbesc s-o îngroape. Oare de ce? Dosarele s-au adus cu tirurile de la toți deținătorii de arhivă – SRI, SIE, Direcția de Informații Militare, ni le-au descărcat în curte. Munți de dosare, spălați-vă cu ele pe cap. Iar eu, ca și CNSAS, ce să fac cu 32 de cercetători? Când pot eu să citesc ce au scris colaboratorii și informatorii de rețea timp de 60 de ani? Fizic, cu un personal atât de redus, nu apuci să le dai nici numere, să le înregistrezi.
Dosarele de după 1945 au ajuns la CNSAS, ca o curiozitate, unde sunt cele de dinainte de 1945, cele premergătoare celui de-al doilea război mondial, în timpul și chiar în momentele 21-22-23 august 1944?
Sunt la restul deținătorilor și continuatorilor.
Adică?
Eu știu ce mă întrebați dumneavoastră și, ca să vă răspund explicit, dosarele din perioada lui Mihail Moruzov (creatorul și directorul Serviciului Secret de Informații al Armatei Române în perioada 1924-1940), Eugen Cristescu (șeful Serviciului Special de Informații al României în perioada 12 noiembrie 1940-1 martie 1945) sunt la Serviciul Român de Informații, la Direcția de Informații a Armatei, respectiv la Serviciul de Informații Externe.
„Am văzut oameni albind instantaneu sau pe care i-a luat Salvarea după ce și-au văzut dosarul”
Cum ați caracteriza turnătorul, informatorul fostei Securități. Am lămurit că nu este totuna cu colaboratorul, care este cu totul altceva.
Sunt mai multe categorii și fiecare are specificul ei. La fel și tipul de dosar. Sunt dosare informative în care erai urmărit și sunt dosare de rețea, în cazul ăsta urmăreai tu pe alții. Sunt turnătorii voluntari, benevoli. Au văzut și ei un film cu 007, se visau spioni, le făceau poze vecinilor, îi turnau, vroiau să se facă securiști, mă rog, nebuni au existat tot timpul. Aceasta e categoria celor cu o doagă în minus. Mai erau cei ocazionali și, cel mai grav, categoria cea mai odioasă, a celor care vroiau să facă rău vecinilor, prietenilor, colegilor de muncă: „Lasă că te torn eu la Securitate!”. Unii au făcut-o din patriotism, depinde ce însemna în nebunia lor să fii patriot, li se părea lor că e ceva suspect legat de vecinul, colegul etc. Dar, repet, cea mai odioasă este această dorință de a turna și de a face rău și pentru care primeau și bani. O altă categorie este cea a informatorilor care erau constrânși să toarne, să dea declarații, forțați prin înscenări precum că aveau valută în casă, iar pentru 2-3 dolari riscau să-și piardă locul de muncă sau să ajungă prin procese. Tot la acest capitol îi putem încadra, dar nu-i putem numi turnători, pe foștii deținuți politici care până 1964 au semnat angajamente că nu vor spune ce au pățit în temnițe și că vor raporta tot ce vor face în libertate. Nu toți informatorii au avut angajamente semnate cu Securitatea. Mulți au turnat ca niște nenorociți, fără să semneze ceva, și au luat și bani. Nu cred că stătea regimul comunist să dea bani degeaba unuia, fără să verifice. Primeau cadouri de ziua lor, avansări, promovări în funcții, burse în străinătate etc.
Ce v-a frapat cel mai tare la un dosar, v-a uimit, dezgustat, v-a tulburat?
Conform jurământului pe care l-am depus în fața Parlamentului, eu încă cinci ani nu pot să spun ce am văzut acolo. Dar, fără nume, fără detalii confidențiale, îmi aduc aminte că la CNSAS a venit un bătrân și a cerut să-și vadă dosarul, a insistat să-și vadă dosarul de la Securitate, deși a fost sfătuit că mai bine nu. Când a ieșit din sala de lectură, albise instantaneu, atunci, în momentul în care a văzut cine-l turnase la Securitate. Am avut cazuri în care am chemat Salvarea pentru cei care își citiseră dosarul. Li s-a făcut rău. De asemenea, am avut situații în care unii au venit cu lame de bărbierit în încercarea de a tăia pasaje din dosare sau să fugă de-a dreptul cu dosarul pentru că apăreau acolo turnătoriile lor. Natura umană e cumplită, credeți-mă. Repet, nici acum nu pot realiza cum un om din fața mea poate albi în șase minute. De aceea le spun multora: dacă nu ai tărie de caracter, nu veni să-ți vezi dosarul, pentru că nu știi peste ce dai acolo. Lasă-l și vezi-ți de viațăînainte. Aspectele astea umane m-au impresionat cel mai mult; în rest, hârtia suportă orice, cum spunea Balzac. Sunt atâtea prostii și tembelisme scrise acolo, amenințări cu turnătoria etc. Erau oameni care, cu discernământ, voiau să facă rău.
În funcție de ce și cum erau remunerați turnătorii? Dacă era turnătoria mai tare, mai senzațională, primeau mai mult?
Nu aveau o soldă, asta e o tâmpenie care s-a tot vehiculat. Nu aveau o sumă fixă. Turnătoria nu era mai tare, ea trebuia să fie în primul rând reală și verificată. Dacă informațiile erau reale și verificate, Securitatea căuta să-l recompenseze. Unele recompense erau chiar amuzante: cadouri de tot felul, vaze, portofele, papuci chiar. Dar, altora li se dădeau sume de 500 de lei, sume mari pentru vremea respectivă. Bani se dădeau cu chitanță și pe ea scria, spre exemplu: „Am primit de la x –și ofițerul își trecea numele–suma x lei”. Banii trebuiau decontați. Au fost și cazuri de securiști care au vrut să păcălească sistemul, se credeau deștepți și își inventaseră niște așa-ziși informatori, dar ei, bineînțeles, își trăgeau banii și îi spărgeau prin restaurante și hoteluri. Informatorii nici măcar nu existau. Sau îl punea pe turnător să semneze pentru 500 de lei, 200 și-i trăgea el, iar restul de 300 de lei îi dădea informatorului. Dar au intrat pe fir Contrainformațiile Securității și i-au dat pe toți afară, ori i-au băgat la pușcărie. Securitatea nu se juca, știa pentru ce dă fiecare leuț. Dar, nu uitați că greii sistemului erau cei de la PCR. Pe ăștia îi uită toată lumea. În momentul în care erai membru și fără acordul PCR nu mai puteai să fii informator. Arhiva PCR-ului e ceva de neimaginat. Acolo sunt cu mult mai multe mizerii în dosare decât aici, la CNSAS. Acolo a fost mâncătoria oficială, cadrele de partid care se turnau între ele.
