25 la sută dintre decesele înregistrate de-a lungul unui an în Olanda sunt “induse”, adică sunt provocate de către personalul medical, prin eutanasie. Această concluzie teribilă apare într-un articol publicat la data de 23 ianuarie 2019 în ziarul britanic „The Guardian”.
Articolul, intitulat “Death on demand: has euthanasia gone too far?” („Moartea la cerere – a mers eutanasia prea departe?”), analizează în primul rând statistica deceselor din anul 2017. Dar, întrucât legislația din Olanda nu s-a modificat de atunci încoace, se poate presupune că situația dezvăluită de jurnaliștii britanici se menține și în prezent.
În Olanda, moartea la cererea pacientului sau a familiei acestuia este permisă legal și se realizează prin mai multe metode. Una dintre ele este eutanasia propriu-zisă, prin injecție letală, care are efecte imediate. O altă metodă provoacă o moarte lentă și este denumită “sedare terminală”. Persoanelor vizate de acest procedeu li se administrează medicamente care le generează starea de comă, după care sunt lăsate să moară prin suprimarea oricărei nutriții.
Eutanasia e permisă de lege, dar poate fi refuzată
Fenomenul eutanasiei a luat amploare în ultimii zece ani în Occident. Numai în Olanda, de la sub 2.000 de decese prin eutanasiere în anul 2007, s-a ajuns la 6.600 în anul 2017. Ce-i drept, în același an 2017, pe lângă cele 6600 de persoane eutanasiate au existat și un număr aproximativ egal de oameni cărora li s-a refuzat acest procedeu, pe motiv că formulaseră cereri care n-ar fi îndeplinit condițiile legale. De exemplu, „o categorie de cerere de eutanasie pe care medicii olandezi o resping în mod obișnuit este cea a unei persoane bolnave psihic a cărei dorință de a muri poate fi interpretată ca un simptom al unei boli psihiatrice tratabile”, explică jurnaliștii de la The Guardian.
Tot în Olanda, pe lângă cele 6.600 de eutanasii rapide s-au consemnat, în același an 2017, alte 32.000 de decese prin sedare terminală.
Din ce în ce mai controversată este, în Olanda, procedura consimțământului de eutanasie. Concret, mulți cetățeni scriu “directive în avans” în care stipulează că, dacă starea lor mentală se va deteriora, ulterior, dincolo de un anumit punct, adică, de exemplu, dacă ei nu vor mai reuși să-și recunoască membrii familiei, ei trebuie să fie eutanasiați, chiar dacă în acel moment al agravării bolii nu-și vor mai exprima dorința de a muri.
Parlamentul de la Haga a legalizat eutanasia în anul 2002, specificând că ea este permisă pentru pacienții care prezintă o „suferință insuportabilă fără nicio perspectivă de îmbunătățire”. După cele din Olanda, alte autorități care au liberalizat eutanasia sunt cele din Belgia, Canada, Columbia, din statul Victoria (Australia) și din câteva state componente ale SUA, cum ar fi California.
Dar chiar și anterior anului 2002 în Olanda, deși nu era permisă legal, eutanasia era tolerată, cu condiția ca medicul căruia un pacient îi cerea să-l ucidă să solicite și opinia rudelor acestuia înainte să realizeze eutanasia. Dar, după legalizarea eutanasiei, din anul 2002, această procedură s-a extins. Mai întâi i-au căzut victime bolnavi aflați în faza terminală, apoi și bolnavi cronic, persoane cu dizabilități, persoane în vârstă și bolnavi psihic. Din această ultimă categorie, 83 de pacienți au fost eutanasiați numai în anul 2017. Victime ale eutanasiei au devenit și o serie de copii născuți cu dizabilități sau cu boli incurabile.
Ce înseamnă “suferință insuportabilă”
Una dintre cauzele pentru care eutanasia a devenit mai răspândită în Olanda după anul 2007 este faptul că seria de argumente considerate eligibile pentru eutanasie a fost extinsă. De asemenea, definiția „suferinței insuportabile”, care este esențială pentru aplicarea legală a eutanasiei, a devenit mai puțin strictă.
Legislația, deși permisivă, a fost chiar încălcată. Astfel, de-a lungul unui singur an, 2015, statisticile din Olanda au indicat că 431 de persoane ar fi fost ucise de medici, deși nu ceruseră să fie eutanasiate. În dreptul acestor cazuri apărea mențiunea „terminare fără solicitare sau consimțământ”.
Aceeași informație este indicată și de o altă sursă (www.nationalreview.com) potrivit căreia “the 431 terminations of life without explicit request, was up from 310 in 2010” (“aceste 431 de încetări ale vieții fără solicitare explicită au fost în creștere față de cele 310 din anul 2010). Autoritățile din Olanda nu au avut nicio reacție în aceste cazuri, deși, în mod normal, ele puteau fi considerate omucideri.
De exemplu, este menționat cazul unui medic acuzat că ar fi provocat moartea unui pacient care suferea de demență și care ceruse ca, după ce i se agravează boala, să fie eutanasiat. La momentul în care s-a realizat eutanasia, bolnavul a refuzat-o, iar în acest context, la cererea familiei, medicul l-a drogat mai întâi pe pacient și apoi i-a provocat moartea. Întrebat de ce și-a ucis pacientul fără acordul lui, medicul a răspuns că aflase anterior de dorința acestuia de a fi eutanasiat și că a considerat că opoziția acestuia din momentul în care a fost ucis este “irelevantă”.
În Olanda, statistica referitoare la eutanasie se bazează, în foarte mare măsură, pe rapoartele întocmite chiar de medicii care au coordonat respectivele proceduri letale. Dar, dacă un medic “abuzează” de prevederile legii din Olanda, el nu va mai raporta, probabil, un asemenea caz. Din acest motiv, numărul total al cazurilor de “provocare de deces fără solicitare” ar putea fi mult mai mare.
