Osul iepurelui (Ononis spinosa) este o plantă erbacee din familia Fabaceae, ordinul Fabales, specie originară din Europa, vestul Asiei şi Africa de Nord, întâlnită prin păşuni, fâneţe aride şi terenuri nisipoase, de-a lungul apelor curgătoare şi la marginea drumurilor. Este iubitoare de căldură şi preferă solurile uscate, potrivit site-ului pfaf.org. Nu poate supravieţui în zonele permanent umbroase.
În România este cunoscută sub mai multe denumiri populare: asudul calului, ciocul ciorii, caşul iepurelui, lemnic, lingoare, sudoarea capului etc.
Este o plantă perenă ce are în pământ un rizom în prelungirea căruia rădăcina, având culoarea cenuşie, atinge o lungime de până la 20 cm. Tulpina este înaltă până la 60 cm, lemnoasă la bază, cu multe ramificaţii spre vârf. Frunzele sunt de două feluri: trifoiate şi netede (primul tip) şi simple acoperite de peri (al doilea tip).
Osul iepurelui înfloreşte în lunile de vară. Florile sunt solitare sau pereche, de culoare roz purpuriu. Fructul este o păstaie, de dimensiune redusă, cu trei seminţe.
În scopuri medicinale se utilizează în special părţile subterane, rădăcinile (Ononidis radix), recoltate în lunile martie-aprilie şi septembrie-noiembrie, care sunt tăiate în felii şi uscate cu grijă pentru o utilizare ulterioară. Culoarea este brun-cenuşie la exterior, galben-cenuşie la interior, au miros slab, necaracteristic, iar gustul este la început dulceag, apoi amar, astringent.
Rădăcinile, frunzele şi florile au proprietăţi antitusive, diuretice şi litotriptice. Lăstarii tineri sunt mai frecvent utilizaţi, fie proaspeţi, fie uscaţi, recoltaţi de-a lungul verii, potrivit site-ului www.naturalmedicinalherbs.net. Rădăcinile pot fi mestecate pentru aroma lor de lemn dulce. Florile crude pot fi folosite pentru decorarea salatelor.
Planta conţine: izoflavonoizi, uleiuri volatile, glicozide, substanţe amare, tanozide, fitosteroli, ulei gras, săruri minerale, acid citric, zaharuri şi saponine a căror prezenţă în rădăcinile de osul iepurelui este în strânsă legătură cu solul pe care cresc plantele.
Abia în secolul al XVI-lea Ononis spinosa este descrisă de botanişti, intrând în patrimoniul medicinii tradiţionale scrise din Europa Centrală, unde era apreciată ca diuretic, depurativ şi antidiscrazic şi indicată în reumatism şi afecţiuni dermice cronice.
La noi în ţară era un leac obişnuit contra febrei tifoide, iar în cazul herniei se consuma ceai din rădăcini de osul iepurelui, produsul vegetal fiert fiind păstrat şi folosit pentru obţinerea de oblojeli care se aplicau local pe zona afectată, potrivit plantemedicinale.site.
Studii recente recomandă utilizarea infuziilor din rădăcinile de osul iepurelui pentru o acţiune diuretică, şi nu a decoctului. În cazul infuziei, o mare parte dintre componentele volatile ale produsului se păstrează, iar efectul diuretic este mai intens, potrivit www.naturalmedicinalherbs.net. Un efect diuretic mai slab este dezvoltat şi de partea aeriană a acestei specii. La realizarea decoctului, datorită fierberii energice, uleiul volatil se pierde şi din produsul vegetal se poate extrage o fracţiune nevolatilă, care dezvoltă efect antidiuretic.
Osul iepurelui este considerat un remediu natural în tratamentul celor care suferă de retenţia apei, favorizează eliminarea toxinelor din corp, tratează reumatismul, bronşita, intoxicaţiile, dermatoza, obezitatea, stomatitele, ulceraţiile bucale.
Ceaiul din rădăcini de osul iepurelui poate fi folosit în prevenirea formării calculilor renali sau eliminarea celor deja existenţi.
În medicina tradiţională naturistă ceaiul obţinut din această plantă este folosit şi în cazul stărilor de nervozitate, al insomniilor sau constipaţiilor uşoare.
