Ultima mediere prezidentiala, alaturi de parlamentul unicameral si integrarea europeana, a relansat tema votului uninominal. Reluat tactic, fie ca acompaniament pentru corul politicienilor de circumstanta, fie ca solo pentru tenorii reformei clasei politice, subiectul votului uninominal creeaza si mai multa confuzie. Restante eterne ale partidelor politice, imbunatatirea cadrului de organizare a alegerilor si schimbarea sistemului electoral creeaza frisoane vechii generatii de politicieni. Dilema schimbarii fara consecinte directe traverseaza secolele. Desi restructurarea vietii politice ar trebui sa constituie o prioritate, mai ales ca dupa 15 ani de la schimbarile din 1990 partidele politice abia trezesc increderea a 10% din romani, iar institutiile sunt vidate de autoritate, strategia tergiversarii este mereu in actualitate. Vazuta doar ca un joc cu grad mare de risc, politica ramane doar la nivelul mizelor si calculelor de oportunitate. Jucatorii politici vor sa obtina potul fara efort, doar prin inselarea adversarului. Jucata in reprize, partida dintre clasa politica si societatea romaneasca a fost permanent castigata de prima.
Sistemul de lista proportionala, folosit in Romania dupa 1990 pentru alegerea parlamentarilor si dupa 1992 si pentru alegerea consilierilor locali, a contribuit la cresterea prapastiei care desparte partidele de societate. Fara o relatie directa si sustinuta cu alesii, corpul electoral, abandonat dupa fiecare scrutin, recepteaza sistemul politic romanesc ca unul oligarhic, mai precis partitocratic. Izolate si dependente de interesele clientelelor si finantatorilor, partidele nu par a fi constiente de impasul in care se afla. Ca reactie, preferinta romanilor pentru scrutinul uninominal a crescut permanent. Ca si sustinerea pentru parlamentul unicameral, si votul uninominal exprima ostilitatea publicului fata de politica. Adaptarea acesteia obiectivelor comunitatii nu se poate realiza decat prin castigarea increderii. Si, chiar daca in cazul scrutinului uninominal selectia candidatilor nu ar apartine alegatorilor, ci tot partidelor, rolul candidatului devenind mult mai vizibil, nevoia de comunicare si relationare pe care majoritatea electorilor o resimt ar fi satisfacuta.
Restante la capitolul democratie, modelate de tipul de selectie pe baza listelor impuse de conducerea centrala, partidele nu pot raspunde noilor provocari. De aceea mimarea interesului pentru schimbare a fost tehnica de care s-a abuzat in ultimii ani. Proiectele de legi privind sistemul electoral s-au multiplicat, iar formulele propuse au fost din cele mai radicale, astfel incat orice conciliere sa fie imposibila. Ca si in legislatura trecuta, si in cea actuala au fost depuse la Parlament mai multe variante intre care nu se poate gasi vreun numitor comun. Sub sigla populara a votului uninominal se ascund sisteme electorale divergente. De la majoritarul englezesc cu un singur tur la cel frantuzesc in doua tururi, de la votul unic transferabil din Irlanda la lista preferentiala din Estonia, de la sistemul mixt al votului dublu german la cel de tip italian, distantele intre sistemele ce au la baza scrutinul uninominal sunt imense. Profitand de aceasta dimensiune tehnica, greu de prezentat opiniei publice, partidele se prezinta ca partizane ale votului uninominal, dar au grija sa propuna sisteme ireconciliabile.
Castigand runda dupa runda, luand potul, partidele se izoleaza si mai mult. Tactica presedintelui Traian Basescu de a pune, prin mediere, partidele in fata societatii, acum, cand Parlamentul este mai impopular decat oricand, a largit fractura care separa clasa politica de societate. In conflictul in care s-au lasat antrenate fara voia lor, partidele au de ales intre a ramane pe scena politica, si a accepta o reforma fie si minimala, si a se volatiliza.
