Avocata Irina Gheorghe are misiunea dificila de a instrumenta un proces cu nenumarate victime care aspira la o actiune reparatorie morala: procesul comunismului. Fundatia ICAR, organizatie nonguvernamentala care se ocupa de reabilitarea medicala a victimelor comunismului, de drepturile omului a depus pe data de 5 martie 2003 o actiune in justitie prin care cerea statului roman recunoasterea regimului comunist ca un regim dictatorial care a produs grave prejudicii in perioada 1944-22 decembrie 1989. La acest demers s-au alaturat Alianta Civica, Asociatia Fostilor Detinuti Politici, Uniunea Mondiala a Romanilor Liberi, Asociatia “15 noiembrie” din Brasov. Dosarul 3870/2005 este in prezent la Sectia III Civila, cu termen pe data de 21 decembrie 2005.
– La 15 ani de la revolutie, de ce ar mai fi nevoie de un “proces al comunismului”?
– La 15 ani de la revolutie sau dupa 100 de ani, ramane la fel de important ca acest proces sa aiba loc, iar cu cat se judeca mai tarziu, cu atat inseamna ca societatea romaneasca este incapabila sa se lepede de relele trecutului si sa priveasca spre viitor. Este un proces de purificare necesar, mai ales in contextul apropiatei integrari in Uniunea Europeana, alaturi de tari care nici macar nu-si pot imagina ororile temnitelor comuniste. Desigur, acest proces este important in primul rand pentru fostii detinuti politici, care au trecut prin calvarul unor nesfarsite suferinte si care si-au pierdut in inchisorile comuniste – devenite adevarate lagare – sanatatea, viata, libertatea, viata sociala, familia si bruma de avere stransa de ei si stramosii lor si daca mai prezinta importanta pana la urma sufletul unei natiuni, care poate fi purificat numai prin recunoasterea greselilor si iertarea lor, dar cu neuitare pentru ca acele greseli sa nu se mai repete niciodata, atunci da, putem spune ca acest caz este important. Acesti oameni sufera si acum, dupa 15 ani de la revolutie, nu si-au mai recapatat bruma de avere si inainte de toate sanatatea, au fost diagnosticati de catre somitati medicale ca suferind de asa-numitul “sindrom de stres posttraumatic”, au cosmaruri, nu au mai putut avea copii sau au plamanii distrusi ca urmare a tratamentului inuman la care au fost supusi in inchisori de catre autoritatile statului roman din acea perioada. Desigur, cazul ramane important nu numai pentru fostii detinuti politici si familiile lor, dar si pentru toti cei care au suferit intr-un fel sau altul de pe urma regimului comunist. Si sunt foarte multi aceia. Mai sunt si noile generatii, tinerii nascuti dupa Revolutie, si cred ca si pentru ei este important sa cunoasca si sa invete din greselile trecutului, ca ele sa nu se mai repete. In concluzie, nu cred ca este prea mult spus ca pentru intreaga natiune romana este important ca si acum, dupa 15 ani de la revolutie, autoritatile statului sa se dezica public de practicile vechiului stat politienesc, iar faptul ca refuza de ani de zile sa o faca ar trebui sa ne puna pe ganduri pe toti.
– Cum v-ati implicat in acest proces?
– Am raspuns unei rugaminti de suflet, adresata de catre o persoana pe care o respect foarte mult. In luarea acestei decizii, pentru mine personal a contat foarte mult si faptul ca am “prins” o parte din anii comunismului, suficient cat sa stiu ce inseamna sa urmezi Facultatea de Drept fara sa fii membru de partid, in conditiile in care nici dosarul personal nu era “curat”, fiindca parintii mei au refuzat toata viata sa devina membri ai Partidului Comunist, iar tata a mai luptat si impotriva rusilor care ne invadau tara. Ceea ce este important este insa faptul ca am razbit, dar n-am uitat. N-are cum altfel sa fie, atunci cand istoria personala se impleteste cu istoria acestei tari, cum se intampla cu cei mai multi dintre noi.
– Ce demersuri juridice s-au realizat pana in prezent?
– De la bun inceput acest caz judiciar a fost gandit de promotorii sai pentru recunoasterea holocaustului comunist din perioada anilor 1945-1989, adresarea de scuze din partea autoritatilor statului, constatarea ca Securitatea din Romania anilor 1945-1989 a avut caracter terorist si a facut politie politica si acordarea de daune in uriasa suma de 10 bani. Din pacate, am fost angajata abia in ultima faza a procesului, adica aceea a recursului, dupa ce fondul si apelul fusesera pierdute fara a se intra in fondul cauzei, reprezentantii legali ai autoritatilor statului invocand si primele instante, fiind de acord ca fostii detinuti politici si ceilalti care li s-au alaturat nu ar avea un interes procesual, mai precis lipsind caracterul personal al interesului procesual. Instanta de recurs a dovedit ca mai exista “lumina intelepciunii magistratilor” – sintagma cazuta astazi in desuetudine, care vrea sa insemne un fel de “luminita de la capatul tunelului” -, acordand celor din proces sansa sa se judece pe fondul cauzei si sa-si prezinte, abia acum, probele care se afla la dosar si probele de care mai dispun, in conditiile in care acestea nu au fost luate in discutie niciodata pana in prezent. Ca profesionist, nu pot sa neg faptul ca instantele de fond si apel au gandit “sanatos” din punctul de vedere strict al tehnicii juridice, chiar daca nu au manifestat rolul activ necesar pentru cei lipsiti de cunostinte juridice spre a-i ajuta sa-si identifice si sa-si dovedeasca interesul procesual personal. In consecinta, rolul nostru in recurs a fost acela de a prezenta si dovedi acest interes personal, existand in acest sens si probe utile, pertinente si concludente, situatie in care instanta de recurs a infaptuit acel act de justitie care demonstreaza ca lumina intelepciunii magistratilor exista, a supravietuit.
– De ce credeti ca presedintele Basescu nu se grabeste sa-si ceara scuze pentru ororile comunismului?
– In primul rand, nu presedintele Basescu trebuie sa-si ceara scuze, ci Presedintia, ca institutie a statului, continua din timpul regimului comunist si pana in regimul actual. De altfel, atunci cand a fost initiat acest proces, presedinte era Ion Iliescu. Aceasta precizare de principiu este importanta, avand in vedere ca nu Traian Basescu a inchis si torturat detinuti politici ori le-a confiscat averile, dar aceste fapte au fost orchestrate si ingaduite de Presedintie, ca institutie oficiala, care in anii comunismului era reprezentata de Nicolae Ceausescu. O alta precizare care ar trebui facuta este aceea ca nu numai Presedintia Romaniei a fost actionata in judecata, ci si majoritatea institutiilor statului, adica Guvernul Romaniei, Camera Deputatilor, Senatul si Ministerul Finantelor Publice, deci cam toate institutiile statului care ar fi trebuit sa respecte drepturile si libertatile cetatenilor chiar si in timpul regimului comunist, astfel cum erau inscrise in constitutiile – in ultima instanta democratice – din anii 1948, 1952 si 1965. Vina lor este aceea de a nu-si fi indeplinit obligatiile de serviciu si constitutionale de a respecta legislatia in vigoare in acea perioada si de a fi permis ca cetatenii romani sa fie torturati, ucisi, furati de proprietatile lor si anihilati profesional, moral si social. Mai mult decat atat, au vina de a fi savarsit toate aceste fapte care imbraca forma infractionala (desi in proces a fost invocata numai raspunderea civila delictuala) in mod direct, prin organele de represiune, prin oamenii fostei Securitati. Asadar, in acest proces nu au fost chemati in judecata oamenii care s-au aflat la un moment dat la conducerea acestor institutii ale statului si care au savarsit faptele ilegale, pentru ca ei au actionat in calitate de reprezentanti ai institutiilor de stat, in timpul si in exercitarea atributiilor de serviciu, motiv pentru care au fost chemate in judecata institutiile respective, ca entitati juridice. De aceea actiunea nu a fost promovata impotriva domnilor Iliescu sau Basescu, ci impotriva Presedintiei ca institutie, cu atributii si competente constitutional determinate. Mai mult, pe langa “mareata” suma de mai putin de 1 leu nici macar nu s-au cerut cheltuieli de judecata. In aceste conditii, recunoasterea acestor orori si prezentarea de scuze ar fi fost nu numai un gest nobil, ci si o dreapta si tarzie reparatie morala, care le-ar fi permis reabilitarea in fata opiniei publice, inclusiv internationale, pentru ca ar fi demonstrat ca o data cu schimbarea presedintelui ceva s-a schimbat cu adevarat in tara asta, ca s-a inteles macar ca fara a se recunoaste greselile trecutului nu se poate merge mai departe, fie si numai pentru a nu se repeta acele greseli. Din pacate, represiunea comunista nu este considerata nici acum a fi o greseala de catre institutiile statului, care au depus intampinari in proces si care continua sa lupte pe toate caile pentru ca procesul comunismului sa nu aiba loc cu adevarat, cu toate probele pe masa – accesul reclamantilor la justitie fiind blocat pana acum prin subterfugiul exceptiei lipsei de interes, transparent pentru orice om de buna-credinta care isi pune intrebarea daca reclamantii au sau nu interesul sa promoveze un asemenea proces si de ce ar prefera niste oameni sa vina la fiecare termen de judecata acordat de diversele instante din Bucuresti, desi au o pensie mizera, o stare de sanatate precara si sunt nevoiti sa vina de la Ploiesti sau din alte colturi ale tarii. Pot spune ca aceste autoritati nu-si cunosc interesul, ori sunt rau-intentionate persoanele care au hotarat atitudinea lor procesuala, intrucat nici un om politic nu ar fi avut practic nimic de pierdut daca ar fi facut gestul pe care alte autoritati din fostele state comuniste l-au facut si fara a fi date in judecata, in schimb ar fi avut de castigat un imens capital politic dintr-un asemenea gest. Dar fostii detinuti politici nu si-au pierdut speranta, unii dintre ei impartasindu-mi si acum convingerea ca macar domnul Traian Basescu, cel impresionat pana la lacrimi de drama holocaustului antisemit din Romania, sa fie cel putin la fel de impresionat de dramele traite de propriii concetateni in timpul holocaustului comunist si sa faca acel gest nobil cuvenit si indelung, poate prea indelung asteptat.
– Considerati ca ati primit suficient sprijin din partea societatii civile si a presei in demersurile dumneavoastra?
– Nu. Cu siguranta nu. Atat societatea civila, cat si presa sunt scindate, exista minilideri de opinie si demersuri disparate, dar care nu converg catre valorificarea unor drepturi legale in justitie, ci se risipesc pe la tot felul de conferinte, simpozioane si talk-show-uri. Din pacate, inca nu s-a inteles ca actiunea civica presupune si actiune juridica, de fapt actiunea juridica este o actiune civica dusa pana la capat, astfel incat sa existe o finalitate concreta si nu doar discutii sterile, care nu duc practic la nimic.
Singurul ajutor pe care l-am simtit pana in prezent a fost acela al Fundatiei ICAR, care este persoana juridica romana cu caracter umanitar, abilitata sa ofere asistenta medicala si psihosociala in mod gratuit disidentilor politici, victime ale violentelor si torturilor exercitate de reprezentantii autoritatilor de stat in timpul regimului comunist. Sub conducerea doamnei doctor Camelia Doru, aceasta fundatie s-a implicat in proces, chiar si atunci cand instantele i-au refuzat accesul, tinand la curent si ziarul “Romania libera” cu evolutia cazului in asemenea masura incat opinia publica sa fie informata ca acest proces exista si este sistematic obstructionat. Asteptam ca macar acum asociatiile, fundatiile, ONG-urile, inclusiv cele internationale sa-si puna in practica disponibilitatea de a sustine in mod deschis aceasta actiune inceputa, ceea ce ii invitam sa faca insa printr-o implicare activa in proces si nu limitandu-se la simple declaratii de presa, intelegand ca acest razboi se poarta in justitie si nu in presa, dar si ca efectele lui specifice sunt de asemenea juridice, adica in mod considerabil mai mari decat cele rezultate din orice schimb de opinii in mass-media.
– Fisele de intemnitare prezentate recent de Alianta Civica sunt convingatoare pentru condamnarea comunismului?
– Alianta Civica nu mi-a prezentat nici un fel de fise de intemnitare. Pe de alta parte, asemenea documente nu au fost puse in dezbaterea partilor si supuse analizei judecatorilor in cursul procesului, asa ca nici eu nu pot aprecia cat de “convingatoare” sunt. Probabil ca sunt. Numai ca Alianta Civica nu a promovat acele demersuri juridice necesare pentru a avea calitatea de parte in proces. Aceasta nu inseamna ca nu ar avea deschisa si in prezent, inca, o astfel de posibilitate.
– Ce sanse de izbanda sunt?
– Fostii detinuti politici au prezentat dovezi scrise incontestabile si necontestate cu privire atat la torturile fizice si morale la care au fost supusi de autoritatile statului roman in timpul regimului comunist, cat si referitor la sechelele pe care le suporta si astazi, posttraumatic. Puteti judeca singuri daca victimele au dreptate sa le ceara calailor macar sa recunoasca ce au facut si sa plateasca pretul simbolic de mai putin de 1 leu. Personal, cred ca oricum ceea ce s-a cerut este un minimum minimorum fata de ceea ce s-ar fi cuvenit. Daca am fi trait in America, si nu doar in prezent, ci chiar si acum 50 de ani, cred ca nu ne-ar fi ajuns degetele de la maini pentru a numara zecile de milioane de dolari care s-ar fi platit cu titlu de despagubiri materiale si morale. Dar de aceea America e America, iar Romania… nu e in Europa… decat geografic. Revenind la situatia actuala a procesului, instanta de recurs a admis cererea de recurs a fostilor detinuti politici, a dispus casarea atat a sentintei instantei de fond, cat si a deciziei instantei de apel, cu alte cuvinte a infirmat hotararile judecatoresti anterioare, apreciind ca fostii detinuti politici au justificat interesul lor procesual, inclusiv caracterul personal al acestuia. Pe de alta parte, instanta de recurs a respins recursul Fundatiei ICAR, considerand ca aceasta nu a justificat un interes procesual personal, ceea ce nu impiedica fundatia sa continue lupta inceputa, intervenind in judecata pe fond a procesului in interesul fostilor detinuti politici, ale caror drepturi si interese de altfel le promoveaza si le protejeaza conform scopului special al constituirii sale. Asadar, solutia obtinuta este fara indoiala un succes, si nu in primul rand un succes personal al fostilor detinuti politici sau al avocatilor lor, ci inainte de toate un succes al justitiei romane, care a dovedit ca exista magistrati bine pregatiti profesional si onesti, dar si liberi sa judece si sa-si exprime convingerea fara nici un fel de restrictii sau ingerinte din sfera politicului. Cat priveste sansa de izbanda viitoare, pe fondul cauzei, evident ca nu pot prevede in proportie de 100% solutia care urmeaza a se pronunta pe fondul cauzei, dar avand in vedere semnalele pe care le primim noi avocatii cu privire la demersurile reformatoare intreprinse in justitia romana, acest pronostic este bun si am convingerea ca procesul comunismului a intrat in linie dreapta. Pe de alta parte, mai cred ca acest caz poate deveni un semnal clar de redresare a justitiei romane sau o palma pe obrazul Romaniei, avand in vedere implicarea nemijlocita in proces a institutiilor-cheie din aparatul de stat. Daca “diagnosticul” meu pozitiv va fi totusi infirmat si daca instanta investita va pronunta pe fond o solutie din care sa rezulte ca mult trambitata independenta a justitiei fata de politica se limiteaza doar la declaratii ramase la stadiul de intentie si nu paseste pe taramul faptelor, fara indoiala ca nu ne ramane decat sa parcurgem toate fazele procesuale in Romania si apoi sa ne adresam instantelor internationale, de data aceasta solicitand si despagubiri substantiale pentru continuarea traumatizarii victimelor holocaustului comunist si prin gravul act de injustitie comis, constand intr-o reala denegare de dreptate, avand in plus si argumentul ca intr-o justitie aservita puterii procesul comunismului este si ramane un proces politic, singurul care mai subzista probabil, si de aceea cu atat mai important.
