In paralel cu neincrederea cu care clasa politica, privita din afara ei, este invariabil depunctata in perceptia publica, o aceeasi neincredere poate fi lesne recunoscuta si ca una dintre notele definitorii ale vietii politice, in interiorul ei. Nu exista gest sau opinie a unui om politic de o anume anvergura pozitiva care sa nu devina imediat subiect de indelungi contestatii in randul celor care pentru nimic in lume nu pot accepta ideea ca onoarea si dezinteresul pot fi uneori chiar singurele ratiuni care motiveaza o optiune sau alta.
Eforturile cu care se cauta cu orice pret resorturile ascunse nu tin de o salutara nevoie de profunzime, ci de convingerea de nestramutat ca in spatele oricarei initiative laudabile nu poate sa nu se ascunda pana la urma si un interes personal. De cele mai multe ori, asa si e. Numai ca, atunci cand e vorba de o potlogarie, lucrurile se reasaza imediat in albia lor, apele se linistesc peste noapte si lumea merge senina mai departe, impacata cu ideea ca, intr-adevar, nimeni nu este perfect. Situatia este mult mai complicata atunci cand cel care iese din rand nu poate fi dovedit in flagrant de rea-credinta si singura culpa care i se poate imputa rezida in nevoia “ereticului” de a-si fi permis sa ramana credincios sie insusi. In acest sens, deciziile luate de Mona Musca si tratamentul care i s-a aplicat pot fi retinute ca un studiu de caz plin de triste invataminte.
Raul a pornit din clipa in care membrul Guvernului Tariceanu care se bucura de cea mai mare cota de credibilitate a hotarat sa renunte atat la fotoliul de ministru, cat si la functia de vicepresedinte al PNL. Felul in care Mona Musca si-a motivat decizia, chiar daca nu era de imaginat ca va spori popularitatea premierului Tariceanu, nu a fost de natura sa declanseze un scandal public, ea fiind, pana la urma, doar un episod din lungul lant al reprosurilor si al acuzelor grave care s-au abatut anterior asupra primului ministru, din clipa in care acesta a probat public valoarea pe care o are pentru el un angajament irevocabil. O opinie de pretuire exprimata clar de seful Executivului, multumiri pentru ce a facut Mona Musca in fruntea Ministerului Culturii si a PNL si speranta sincera ca intr-un viitor cat mai apropiat vor lucra din nou impreuna in aceeasi echipa ar fi fost nu numai gestul normal al unui adevarat gentleman, dar si al unui om politic de anvergura pe care o presupune functia din Palatul Victoria si care, cu siguranta, ar fi redus la maximum costurile unei pierderi in care o lume intreaga s-a manifestat limpede in favoarea celei care a plecat. In locul unui comportament care tine de normalitate, s-a apelat la mijloacele cele mai neinspirate si mai putin productive. Am ajuns astfel sa-l vedem pe premierul Tariceanu despartindu-se cu deplina indiferenta de una dintre figurile emblematice ale PNL, dand asigurari ca in partid sunt o multime de oameni gata sa-i ia locul Monei Musca, lucru evident adevarat, fara sa ne spuna si ce au facut si unde au fost ei ascunsi pana acum, ca nu a auzit mai nimeni de ei Ð sau sa ne lasam imbarbatati de cugetarile adanci ale unui alt coleg al dnei Musca, care incerca sa ne convinga ca nimeni nu-i de neinlocuit. Ei bine, cel care semneaza cu umilinta aceste randuri isi permite sa marturiseasca ca se numara printre cei care cred ca fiecare dintre noi este cu adevarat o minune a lui Dumnezeu, unica si irepetabila, si o data cu disparitia noastra moare si o parte din Univers.
Problema deci nu se pune daca suntem sau nu de neinlocuit, pentru ca o asemenea abordare nu e decat o mare prostie, ci care e valoarea celui care vine dupa noi. Din acest punct de vedere, trebuie sa fii orb sau de totala rea-credinta ca sa nu realizezi ca plecarea Monei Musca este o pierdere reala si grea atat pentru Guvern, cat si pentru PNL! Pentru ca ex-ministrul si ex-vicepresedintele avea din plin o calitate fara de care cariera politica nu inseamna altceva decat un inevitabil esec: credibilitatea! Sigur, teoretic, se poate discuta daca creditul pe care publicul ti-l da tine de performanta sau de harul de la Dumnezeu de a inspira incredere, dar practic discutia nu-si are nici un rost cata vreme toata truda unui om politic nu face nici doua parale daca oamenii nu merg cu tine. Si de ani de zile oamenii, din PNL si din orice oras al tarii, au mers cu Mona Musca asa cum nu au mers cu nici un alt lider al partidului. Cei care ignora adevarul asta se fac vinovati ca ignora interesul PNL.
De fapt, in ce consta pacatul Monei Musca? De ce in locul unei despartiri, insotita macar de regrete, un inconfundabil sentiment de aversiune? Pentru ca “se aude”, “se zice”, “se crede” ca Mona Musca ar fi prinsa in nu stiu ce “complot” pentru revenirea lui Stolojan si aservirea PNL lui Basescu? Hai sa fim seriosi! Vina de neiertat a Monei Musca este de a fi raspuns cu un gest de onoare in fata unui gest care a dezonorat total un om si, in buna parte, un partid. Fata de un asemenea gest, ai de ales intre solidaritate si datul cu piatra. Din pacate, in partidul doamnei Mona Musca datul cu piatra este astazi modelul care se cultiva. Ce viitor are un asemenea partid e o intrebare care nu lasa prea mult loc optimismului.
