Am așteptat închiderea negocierilor și învestirea guvernului, pentru ca aceste rânduri să nu servească politic nicicum. Nu doresc să mai adaug nimic la ceea ce tocmai ați citit, nu doresc să intru în polemică cu nimeni referitor la aceste lucruri. Această experiență este despre mine, nu despre ei, la fel și deciziile, mai bune sau mai proaste pe care le-am luat. Vă mulțumesc dacă ați reușit să citiți până la capăt acest lung articol despre cea mai ciudată experiență a vieții mele.
Câteva precizări prealabile…
Ceea ce veți citi pe mai departe reprezintă percepția mea, uneori subiectivă, alteori susținută de fapte și evenimente, dar trebuie luată ca atare. Ea se referă strict la perioada 15 ianuarie – 12 martie 2020, moment după care am întrerupt orice fel de comunicare cu absolut toți membrii USR, PLUS sau din alte partide.
De ce nu am mai vorbit deloc, după ce am făcut pasul…
Simplu, ca să nu fiu nevoit să mint. Ce am găsit în USR nu mi-a plăcut și, chiar dacă unele lucruri erau vizibile din afară, dinăuntru erau mai rele. USR nu mai era în realitate un partid nou, se învechise, căpătând, fără să fi ajuns la putere, o sumă de năravuri specifice partidelor vechi.
Am spus că USR și PLUS sunt două partide de naivi idealiști și, într-adevăr, mare majoritate a membrilor așa erau. Mileniali (la limită și cei de la PLUS), corporatiști, educați, săritori, dar și destul de retractili atunci când dădeau de tupeu cinic, nesimțire sau rea-credință. Din păcate, da, am văzut și cinism, nesimțire și rea credință (e drept, mai mult în USR decât în PLUS), ceea ce nu m-a surprins cu adevărat, pentru că le mai auzisem și chiar le văzusem înainte să fac pasul spre politică.
Ceea ce nu știusem însă și aveam să o aflu la câteva săptămâni după, a fost că marea majoritate a useriștilor erau prizonierii unei minorități de câteva zeci, nici măcar sute de oameni, așa-numiții nicușoriști, grație unui statut aberant pe care guru-ul tribului, Marele Nicușor, se lăuda că îl scrisese chiar el cu mânuța lui, și care permitea respectivei minorități să blocheze orice decizie importantă.
Nicușor Dan nu mai era în USR de câțiva ani, dar de fapt era, prin minoritatea respectivă și prin mecanismele pe care le lăsase în urmă și care îi dădeau o telecomandă de blocaj, în Consiliul Național, în special. Al doilea lucru care bloca aproape tot era disprețul (dacă nu chiar ura) cvasiuniversal pentru Dan Barna. Nimeni nu părea că-l place, nimeni nu părea nici măcar că se preface că îl place, doar adversitatea diferitelor grupuri și grupulețe fiind mai mare decât cea pentru președintele partidului și fostul candidat la președinție. Paradoxal, Barna supraviețuia miraculos, jonglând cu respectivele adversități și, așa cum aveam să aflu ceva mai târziu, cu a tuturor împotriva lui Cioloș și a plusiștilor.
,,Trebuia să îi scot în primul rând din logica “gașca mea de 100 de oameni e mai importantă în județul nostru decât gașca ta de 20 de oameni”. Firește, primul lucru pe care l-am auzit a fost “Haidi băi, că nu se câștigă alegerile cu programe!”
Pentru asta stătusem noi în stradă?
Unde era competența pe care USR-PLUS ar fi trebuit să o aducă în administrație? Voluntarismul (manifestarea de voință) nu era suficient, dar majoritatea așa părea să creadă – înlocuim PSD-ul din administrație și vedem noi după aia ce e de făcut, că ăia-s răi și hoți, iar noi suntem buni și cinstiți, nu mai e nevoie să fim și competenți!
Deși știusem și eu, ca toată lumea, de neînțelegerile interne, nu anticipasem de fapt acest free for all, în care useriștii ba se băteau între ei fără scrupule, ba se aliau împotriva celor de la PLUS într-o retorică atât de obraznică în care eu m-aș jena să mă adresez și unui necunoscut, ba manipulau “pe surse” o presă care înghițea destul de neprofesionist toate bârfele pe care și le turnau (sau inventau) unii despre ceilalți.
Problema București și problema Nicușor
Nu mi-am ascuns niciodată, nici în 2016, nici în 2020, reținerile față de soluțiile propuse de Nicușor Dan pentru București, nici reținerile față de el, ca persoană capabilă să organizeze ceva, orice.
Primul lucru pe care l-am aflat însă la aterizarea în cercul intern al USR-PLUS a fost că Nicușor Dan își făcuse în secret un alt partid, un vehicul cu care nu era clar ce avea să facă. Îl descoperise Drulă (care are o minte brici) cercetând lista cu partide politice și identificând corect acolo câțiva apropiați ai lui Nicușor, între membrii fondatori ai unui partid anonim.
Problema Dan Barna
În USR era atunci o aripă socialistă bine conturată, și îl puteau răsturna pur și simplu de la conducere, o dată, iar al doilea motiv, ceva mai complicat, Barna nu-și permitea să se alieze prea mult cu cei de la PLUS, pentru că ar fi pierdut singurul instrument cu ajutorul căruia supraviețuia el însuși de câteva luni – coalizarea tuturor grupărilor useriste la auzirea strigătului de luptă “Ne ia Cioloș partidul!”
Barna se temea de Nicușor cam la fel de mult cum se temea și de Cioloș și de Chichirău sau de Presadă (socialiste ambele).
Orban, șah-mat! (n.r. la Primăria București)
Vlad Voiculescu i-a luat direct pe nicușoriști (care erau întotdeauna așezați cumva pe partea stângă a sălii, grupați): Ne-am întâlnit cu Nicușor Dan, eu și Barna aici de față și l-am întrebat dacă Orban nu i-a cerut să-i pună oamenii pe funcții de directori în Primărie. Iar el a spus senin că nu, dar peneliștii trebuie să-și dea acordul pentru fiecare director. M-am uitat la Barna, care a dat din cap că așa e. L-am întrebat cu voce tare: Confirmi? Da, a zis Barna. Voiculescu era nervos, Cioloș și Tudorache la fel.
În liniștea aia, am început să gândesc eu cu voce tare: Măi, funcțiile de directori din Primărie se atribuie prin concurs. Eu nu înțeleg cum își pot da Orban sau PNL acordul pentru numirea unor directori numiți prin concurs și acestea sunt fapte penale. Fapte de corupție. Dacă așa stau lucrurile, eu plec acasă.Citește integral pe moise.ro.
