Beizadea Grigore Sturdza (Betzadea Vițel)
Un maniac de considerată condiție socială era și feciorul de Domn, beizadea Grigore Sturdza supranumit Vițel, fiindcă având o remarcabilă construcție atletică, a ridicat în fie ce zi, timp de aproape un an, un vițel atunci născut și făcând acest exercițiu de forță în fie ce zi de câteva ori, musculatura i s-a desvoltat în aceiași măsură în care se desvolta și vițelul, așa că a ajuns să-l ridice și când a devenit mânzat și, mai târziu, când a ajuns bou.
Era așa de voinic beizadeaua aceasta, încât când trecea pe Calea Victoriei, pe atunci pavată pe trotoare cu dale mari de piatră, acestea cedau sub calcătura lui. Fusese pașă (general) în armata turcă, unde a slujit până ce a ieșit la pensie, când s-a retras la Iași unde-și instalase și haremul ce-l avea la Constantinopol, pe care însă l-a desființat cu prilejul strămutării la București, unde a rămas până ce a murit, locuind la început pe strada Amzei, colț cu str. Cristian Tell, apoi în palatul ce și-a construit la capul șoselei Kisseleff, unde este astăzi parte din ministerul de externe.
Beizadea Vițel avea și el curiozități, adevărate manii, cari făceau să se vorbească de el ca de o personalitate excentrică. Trăia relativ destul de retras, ocupându-se în deosebi cu astronomia, rare ori era văzut la teatru și tot așa de rar la șosea; pasionat de înnot, exercițiu gimnastic cotidian, meloman, iar pe când ședea la Iași, a făcut și politică, fiind ales senator; inventator și filosof, poet, iar opera lui de căpetenie în domeniul astronomiei este Legile fundamentale ale Universului, ce pare-se a fi într-adevăr o lucrare de seamă, de vreme ce Societatea astronomică a Franței îi trimite, prin vestitul ei președinte Camille Flammarion, o scrisoare datată din Paris la 3 Martie 1899, prin care savantul astronom îl numește: scumpul său coleg, și-i multumește, „în numele biroului Societății astronomice a Frantei, savantului principe Gr. M. Sturdza, pentru importanta operă ce a binevoit sa ne trimită. Este o mare onoare pentru Societatea astronomică a Franței de a-l număra printre fondatorii ei, semnează Flammarion".
Dar acest curios prinț își are o varietate de tabieturi ce țin când de original când de maniac. Noaptea citește până despre ziuă, se deșteaptă la miezul zilei, doarme astfel 9 ore din 24; la orice oră s-ar culca sau s-ar scula, face gimnastică cu greutăți și la aparate; aproape în fie ce zi, primăvara și toamna își face pe jos cursa de acasă la Băneasa și înapoi, vara o petrece la Constanța, unde avea un palat ale cărui trepte coborau până la malul mării, încât venea acolo gata să se arunce în mare, mai cu seamă când marea era răzvrătită, atunci pornea la larg și nu revenea la mal decât după cel puțin jumătate de oră de luptă cu valurile.
Eram și eu în vilegiatură la Constanța când în tot orașul s-a răspândit zvonul despre pățania prințului într-o asemenea luptă cu marea înfuriată: pe când înnota la larg a avut o contracțiune musculară la picior (cârcel) și cu puterea lui herculeană a luptat până ce un pescar de pe mal, observând primejdia în care se găsea înnotătorul, a pornit cu barca spre el și l-a adus la mal. Prințul i-a mulțumit și l-a gratificat cu zece mii de lei, sumă enormă pentru vremea aceia, corespunzătoare astăzi cu aproape un milion. Făcea și altfel de exerciții fizice: spre a da elasticitate plămânilor, și-i dilata prin cuvântări puternice la țărmul mării când aceasta e înfuriată.
Despre forța lui extraordinară se spunea pe atunci că a oprit o trăsura din mersul cailor prinzând și imobilizând-o cu o singură mână și s-a mai spus tot în vremea aceia că luptătorul mascat care a doborât în arena circului Renz pe un celebru luptător european, era însuși beizideaua. Dar prințul nu era numai meloman recunoscut, ci și un viorist concertant în intimitate, căruia i se recunoștea de specialiștii cari avuseseră norocul să-l audă, o surprinzătoare agilitate de arcuș. Pe de-asupra, avea mania clăditului, iar când nu mai avea ce-și clădi sie-și, clădea pentru avocatul său și chiar pentru vreun administrator de care era convins că are grija averii stăpânului.
O întâmplare ce scoate în evidență excentricitatea beizadelei, s-a petrecut la Iași, într-o iarnă în care colinda județul în propagandă electorală pentru, pare-mi-se, un scaun în Senat. Bine îmblănit, cu dichisul de alături, Beizadeaua pornește prin județul lași cu sania lui cu patru cai. La un popas, cârciumarul care-I cunoștea, fiindcă acolo poposea ori de câte ori trecea la moșie, îl întâmpină ceremonios și-l poftește înăuntru la căldură într-o cameră mai deosebită. Cum la cârciumă mai poposeau alte câteva sănii, beizadeaua află dela cârciumar că acolo se află niște boeri cari merg în propagandă electorală pentru un avocat pe care aceștia îl însoțeau. La auzul numelui acestui avocat, beizadeaua s-a încruntat și a devenit nervos, pentru că avocatul candidat fusese, când era student, trimis pe punga prințului la Paris și susținut acolo cu mijloacele lui până ce și-a luat diploma de doctor în Drept. Beizadeaua s-a mirat când a aflat că protejatul său s-a înapoiat în țară de mai bine de un an și n-a avut omenia să vie să-i mulțumească; nu a dat însă importanță faptului zicând în sine: un ingrat mai mult; însă, când cu câteva zile înainte a citit în ziarele din Iași că protejatul lui și-a pus candidatura la Senat în potriva lui și, la două întruniri consecutive, îl ridiculizase pe prinț și se plângea că a fost ursit să aibă un candidat ramolit ca Sturdza, acesta n-aștepta decât sa-l întâlnească și să-i administreze o usturătoare lecție.
Și împrejurarea l-a slujit, când cârciumarul întrebat de avocat cine a venit cu ultima sanie, iar cârciumarul i-a răspuns ca e sania beizadelei și că stăpânul se afla în camera vecină, avocatul, radios, se scoală, intră în camera prințului și-i întinde mâna cu oare care autoritate, însoțind-o scurt cu un:
– Ce mai faci beizadea?
Cu câtă satisfacție credeți că atletul i-a prins mâna și i-a strâns-o ca într-un clește, cu atâta putere în cât ingratul contra candidat urla de durere.
Fără să zică un cuvânt, cu un calm desăvârșit, Sturdza l-a dat pe mâna pușcașului care-l însoțea în totdeauna la vânat, să-l țină strâns, iar vizitiului i-a poruncit să-i tragă zece harapnice (bice) pe pielea goală, iar după ce i s-a împlinit porunca, atât i-a spus:
„Înțeleg să nu recunoști că ceeace ești, e după urma milei mele, înțeleg să-ți pui candidatura împotriva mea, dar să fii viperă crescută de mine, care să mă ocărască la tribună o jumătate de ceas și pe deasupra să ai îndrăzneala să dai ochi cu mine, ba să mă și tutuești, asta le-a pus vârf la toate și de aceea nu mi-am murdărit eu palmele și am pus slugile să ți le aplice. Acum mergi la întrunire și spune-le acolo și de pățania asta!”
Catargi
Doi maniaci interesanți prin originalitatea maniilor lor, era această pereche Catargi ce locuia într-o prea frumoasă casă cu etaj, cu balcoane, grădină, curte spațioasă și numeroase dependințe, printre cari grajduri și remiză de trăsuri, cu multe slugi, dar în deosebi vizitiu și rândași pentru cai de rasă scumpă. Locuința aceasta era situată în colțul format de str. Scaune (N. Filipescu) cu str. Vasile Conta, casă devenită mai pe urmă liceul de băieți Carol I al prof. Mihail Dragomirescu, astăzi liceul de fete Regina Maria.
În afară de numele de Catargi sub care era cunoscută perechia aceasta, nimeni nu știa nici cum îi mai zicea lui nici cum îi mai zicea soției, nici de unde veneau, căci nici odată nu le-a călcat nimeni pragul casei; se știa doar că erau foarte bogați, că nu se rudeau cu Catargiii noștri și se bănuia că ar fi veniți din Basarabia. Nimeni nu i-a văzut vreo dată la Șosea, deși aveau cel mai frumos și mai scump atelaj din București, nici la teatru, nici la vreo gradină de vară, sau la vreo cofetărie.
Mania lor consta: a lui, din a întreține un grajd cu cai de pur sânge pe care-i plimba în fie ce zi vizitiul la șosea pornind de-acasă în de fața lui care privea din balcon plecarea și sosirea a două perechi pe zi; a ei, din a colecționa giuvaerică de preț, zvonindu-se că avea patru case de bani numai cu giuvaerică rară și că giuvaergiul Curții Resch avea dispozția ei ca orice rară bijuterie îi intră în magazin să i-o aducă în prealabil ei, care o reținea sau le reținea dacă-i plăcea mai multe, așa în cât foarte adesea Resch era în casa lor și lua și el parte la așezarea lor în casele de bani. Ceeace făcea lumea să le atribue calificativul de maniaci, era tocmai această neînțeleasă afecție pentru odoare vii și moarte de mare preț, fără ca ei să profite de ele; de cai profita doar vizitiul, el mulțumindu-se să-i privească; ea îngroșând punga giuvaergiului numai pentru plăcerea excentrică de a le privi, fără să fi avut măcar o singură dată satisfacția să se împodobească cu ele, de vreme ce nu ieșeau niciodată în lume și nici nu cunoșteau pe nimeni, ca cel puțin o cunoștință să le fi putut admira comoara din grajd și cea din casele de bani. Curioși maniaci!
Anton Arion
Cel mai simpatic maniac dintre bunii mei prieteni, a cărui inofensivă manie era mai mult de ordin superstițios și ca toți superstițiosii, evita și el să se așeze la o masă la care el ar fi fost al 13-lea conviv; nu soluționa o afacere care ar fi fost sorocită la un 13 al lunii și credința lui într-o asemenea eresie mergea până acolo că nici soției și fiului lui, un excelent tânăr, fost ministru plenipotențiar, nu le-ar fi îngăduit să nu ia seama de consemnul de a nu nesocoti acest act de temeinică prudență cum o înțelegea și o practica el.
Culmea acestei superstiții, devenită la el o incurabilă manie, era atunci când de pildă rămânea în 13 monete de aceiași valoare, 1 leu 30, 13 lei, 13 poli, sau 13 sute, și aceiași superstiție profund înrădăcinată în credința lui îl determina să refuze să se urce într-o birje al cărei număr însuma un 13, de pildă, 58, 67, 283, 346, 427 sau așa ceva. Numai auzeai chemând un birjar și pe dată ce acesta se prezenta, se uita la număr și aduna tare 562=5 cu 6 și cu 2, 13. Și concedia birjarul: „Nu mă urc băiete, birja ta e bună de boroboață!” Și chema altă birjă.
În afară de această manie superstițioasă, Toni Arion, fratele altui bun prieten al meu generalul Brown Arion și vărul lui Costică, Virgil și Paul Arion, era un perfect om de lume, de prietenia căruia te puteai felicita.
Oteteleșanu
Un asemenea tip de maniac superstițios se zice că ar fi fost și boierul mare proprietar Oteteleșanu, pasionatul jucător de cărți, acela care a câștigat moșia Măgurele de lângă București la masa verde, cu o carte norocoasă, mi s-a spus parcă cu un șapte de cupă, moșie cu un conac princiar, lăsată moștenire Academiei Române, conac transformat astăzi într-o foarte impunătoare și vastă clădire în care funcționează un liceu de fete.
Se zice că acest Oteteleșanu, când era invitat la alți boieri să joace cărți, lua feciorul de încredere care-i ducea două pungi cu galbeni, fie care pungă pe atunci conținea 500 de galbeni, adică 1000 de galbeni, ceiace reprezenta aproximativ vreo 11.000 lei și cum începea jocul, el ridica o carte din gramadă și dacă cartea era de roșu, juca până ce pierdea porția pe ziua aceia, cele două pungi; dacă însă cartea era de negru, trimitea feciorul cu pungile neatinse acasă, iar el rămânea să privească. Cu sistemul acesta, boierul Oteteleșanu și-a rotunjit averea, singurul jucător, se zicea, care nu s-a ruinat la joc de carți!
State Prodănescu
Un inofensiv, pe care nu l-ai fi cunoscut că nu e într-ale lui toate, după cum se înfățișa în lume, totdeauna la locul lui, politicos și cu aparență de bine crescut; singura lui meteahnă în care îl recunoșteai că aiurează, era idea fixă că e poet, și nu poet de rând, ci poet consacrat, mare poet roșu, adică poet liberal trecut pe cărțile lui de vizită, fiindcă pe vremea aceia partidului liberal i se zicea partidul roșu spre deosebire de partidul conservator, căruia i se atribuise denumirea de partidul alb, care-și avea și el poetul lui tot în București, pare-mi-se Chimiță, ce-și avea și el cărți de vizită cu calitatea de poet alb, ca să nu se lase mai pre jos decât Prodănescu.
Acest Chimiță însă n-avea hazul lui Prodănescu, care era un altfel de scrântit, simpatic, manierat, agreabil și chiar îndatoritor când îi acordai titlul ce-și punea pe cartea de vizită. Era de condiție socială bună și situație materială destul de bună: trei sau patru case închiriate îi dau un venit ce-i permitea satisfacții mai pretențioase: vilegiatură în toate verile și chiar calătorii în streinătate.
Într-un imobil avea chiriaș pe un căpitan din administrația oștirii pe care-I chema Zaharia și care știindu-l scrântit, nu-i mai plătea chiria, iar când proprietarul i-o cerea, căpitanul îi spunea că i-a plătit-o, dar că dânsul nu ține minte fiind, zicea el, distrat. Când Prodănescu a văzut că au trecut mai multe termene și căpitanul n-are de gând să-i plătească, l-a amenințat că are să-i facă portretul într-o poezie, ca să-I facă de râs, căci State Prodănescu nu-și tipărea versurile în volum sau prin presă, ci prin foi volante pe cari le împărțea singur pe piața fără contravaloare, adică gratuit. Chiriașul însă l-a amenințat că dacă îi aduce prejudiciu prin publicitate, actul constitue calomnie la adresa unui militar și-l traduce în fața justiției. Îngrijat, Prodănescu care era gata cu poezia ce începea cam așa:
Eu cânt a României gloria,
lar nu ca căpitan Zaharia
Care nu mi-a plătit chiria!
Când a auzit amenințarea chiriașului, a dat fuga la avocat și acesta sfătuindu-l să nu figureze în poezie numele de Zaharia, că nu poate păți nimic, a modificat poezia în felul acesta:
Eu cânt a României gloria,
lar nu ca căpitan Căpitănescu Căpitănia
Care nu mi-a plătit chiria!
Și așa tipărită, a împărțit-o în oraș și i-a trimis și căpitanului o foaie, iar acesta când l-a întâlnit, iar l-a amenințat:
– Stai tu nebunule, că te 'nvăț eu minte, să mă discreditezi în public!
– Nu e adevărat! Am întrebat avocatul, nu-mi poți face nimic; în poezia mea nu e nicăiri Zaharia și d-ta nu ești Căpitănescu.
– Bine, atunci dacă te plângi de Căpitănescu și nu de Zaharia, să-ți plătească el, nu eu.
Albulescu
Un excentric și el, dar un excentric mai mult prefăcut decât real, pentru că toată scrânteala lui era așa fel calculată ca să convingă lumea că e într-adevăr iresponsabil și să înduioșeze această lume ca să fie cât mai darnică cu el.
Fecior de boeri, mari proprietari în Dolj, moștenind o avere considerabilă pentru vremea aceia, și-a risipit-o pe satisfacții stupide: a colindat străinătatea și când a simțit că este ruinat, s-a angajat voluntar în nu știu ce armată din Egipt de unde a venit în țară cu o uniformă de acolo, pe care privind-o, nu ți-ai fi stăpânit râsul.
Văzând că e pe punctul de a lipsi până și de strictul trebuitor, a avut norocul să-i reușească punerea pe piață, dar numai pe piața gării, adică pe peron, a unei foi periodice cu un titlu scrântit ca și el și cu un subtitlu tot așa de trăznit, pe care-l petrecea pe la călători cunoscuți chiaburi cari puteau să plătească 2 lei un exemplar de două foi, când ziare serioase nu pretindeau pentru un număr decât 5 și 10 bani. Și ceiace i s-a îngăduit lui în considerația numelui familiei, era cu atât mai scandalos, cu cât era lăsat să vândă un exemplar de câte 5 și 6 ori, căci nu punea sub presă numărul următor până ce nu se epuiza tot tirajul numărului în curs.
Totdeauna corect îmbrăcat și spilcuit, colinda vagoanele de clasa întâia cu servieta plină de foi și după ce-și făcea suma, lua masa la restaurantul gării, unde plătea în adevărat galant om, fiindcă pe el îl costa masa prețul a două foi vândute. Or, cum vindea într-o zi între 20-30 foi după chiar spusa lui, își putea plăti o masă suculenta și-i mai rămânea zilnic între 40 și 50 de lei cu care se întreținea și avea și rezerva trebuitoare pentru tiparnița numărului următor, număr ce niciodată n-a fost de nimeni citit fiindcă nu conținea nimic vrednic să-ți reție atenția.
Într-una din zile, aflând că I. C. Brătianu este într-un vagon în gară (pe atunci nu exista vagon ministerial) urcă și salută foarte grațios pe primul ministru care-l cunoștea și vrând să-i dea doi lei și neavând mărunt îi dă să-i schimbe o hârtie de 20 lei și să-i dea restul, căruia Brătianu îi zicea cusurul. Iar Albulescu are prezența de spirit să-i răspundă:
– Vai de mine, d-le prim ministru, cum mi-aș permite eu o asemenea necuviință: Excelența voastră n-aveți niciun cusur!
A făcut haz Brătianu și l-a lăsat în plata Domnului.
*
Din: V. Bilciurescu (1945) București și bucureșteni de ieri și de azi. București: Universul.
