Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Votează sau taci!

Eugen Șerbănescu Actualizat: 14.03.2019 - 13:13
Eugen Șerbănescu

Se vorbește mult și cu patos. Domnește o neostoită urgență de descărcări nervoase.

Share

Dar descărcările nu rezolvă problema. Poporul este emoțional, nu e niciun dubiu, însă prea multă emoționalitate strică până și în viața privată, darămite în politică. Sigur, a critica nu este ilegal, ba chiar este un drept fundamental. Dar nu cumva - venind din partea celor care ar trebui să tacă - devine imoral și chiar toxic?

Spațiul public românesc este suprasaturat de păreri venite din toate direcțiile, exprimate în fel și fel, fiecare după cum îl taie capul.  Majoritatea înfierează starea de lucruri înconjurătoare (care evident că este departe de a fi roză), oferind (de cele mai multe ori vehement, uneori – din păcate – chiar contondent) soluții, idei, verdicte, toate acumulându-se neîncetat în stive, cocoțându-se unele peste altele, fără nicio noimă, ba chiar, nu rareori, bătându-se cap în cap. S-a creat astfel o suprastructură fonică (nici măcar  dodecafonică!) a unor instrumentiști urechiști, pe cale de surzenie, care își exersează la infinit arpegiile, cumva ei singuri cu instrumentul lor - dintre care cam multe tromboane -, dar nu for­mează o orchestră și nu încep ­niciodată concertul.

Grosul vacarmului este generat de cei care n-ar trebui să se bage în discuție - pentru că nu au acest drept moral: absenteiștii. În plus, amestecul unor membri ai acestui segment imens - pe care nu ne ferim să-l numim de indiferentă lașitate civică  - în eventuale proteste de stradă postelectorale (nu contează de partea cui sau împotriva cui) reprezintă o formă de ipocrizie și chiar de escrocherie publică.  De votat nu votez, dar la bastoniadă marșez! Nu cumva avem de-a face cu lipsă și de educație, și de bun-simț elementar?  Înțelegem  - deși  cu greu -  voluptatea unora de a arunca sistematic cu ­pietre (de când lumea, fie­care cu plăcerea lui), dar plăcerea lor este toxică pentru ceilalți și nu face decât să alimenteze argoticul haloimăs general, otrăvind atmosfera. 

Rezultă că, printr-un ciudat joc de oglinzi paralele, nenumăratele ipocrizii și escrocherii ale clasei politice, repudiate, pe bună dreptate, de către opinia publică, se reflectă - dacă nu își au chiar originea - în lașitățile, reticențele, incertitudinile, demoralizările, depresiile, dezertările unei bune părți a electoratului, care  - la alegeri - preferă să se ascundă în dosul perdelelor, iar după aceea deschid ferestrele și aruncă zoaie în capul celor din stradă.

Absenteismul atrage multe belele. Una ar fi aceea că forțele care câștigă majoritar alegerile nu se bucură, în realitate, de majoritatea absolută, a întregului electorat. Forțamente este subminat astfel conceptul fundamental al democrației, care constă - în esență – în guvernarea majorității. Or, din cauza absenteiștilor (care, deși nu votează, emit, după aceea, fără nicio apăsare, pretenții la cum ar trebui diriguită cetatea), nu mai știm dacă forțele rezultate din alegeri reprezintă propriu-zis sau nu majoritatea – și despre care majoritate vorbim, cea semantică sau cea fizică? De aici apare un fel de dialog al surzilor - în care forțele care au câștigat alegerile pretind -, pe bună dreptate, să fie lăsate să guverneze, fiind învestite prin alegeri, iar forțele din Opoziție pretind – tot pe bună dreptate – că guvernanții nu reprezintă majoritatea absolută a electoratului, deci legitimitatea lor nu ar fi absolută. Gâlceava poate fi nesfârșită, cumva solomonică sau rabinică, de genul și tu ai dreptate, și tu ai dreptate. Dar o societate ­nu-și poate permite să eșueze în retorisme de interpretare, ci trebuie să funcționeze.  În caz contrar, alternativa este anarhia sau haosul. 

Concret, în România, de la revoluție încoace, absenteismul la parlamentare a crescut continuu, de la 14% în 1990 ajungându-se la 42% în 2004 (ultimul an în care alegerile parlamentare s-au desfășurat simultan cu cele prezidențiale) și atingându-se un 61% în 2008, când candidaturile și votul au fost uninominale. În 2012, s-a consemnat un 58% lipsă la urne. 

Iar în 2016 s-a ajuns din nou la 60,5%. Practic, mai puțin de un român din doi n-a venit la urne. Explicația acestei involuții a spiritului civic stă în depresia cauzată de prestațiile dezamăgitoare ale guvernelor de-a lungul a aproape trei decenii. Interesant de observat este că segmentul de populație între 18 și 34 de ani (adică exact cei care s-au situat în fruntea protestelor de anul trecut) a fost singurul care a dat un absenteism mai mare (67%) decât media. E cu atât mai curios acest procent ridicat al dezabuzaților cu cât tinerii în cauză s-au născut și/sau format după decembrie ’89, la școli înalte (nu-i așa?) ale democrației, deci nu se poate spune că ar putea fi tributari vreunei mentalității comuniste (care - de la crucișătorul Potemkin încoace - nu concepe altă răsturnare de guvern decât cea prin forță).

Elocventă, dar în alt fel, apare și comparația între participările la scrutinul legislativ din 2016 și, respectiv, la cel prezidențial din 2014, care a cunoscut  un absenteism mai mic, de  “doar” 47%.  Aici au acționat, aducând mai mulți oameni la urne, atât componenta emoțională a electoratului român (care se ambiționează la alegerile prezidențiale din motiv că sunt personalizate), cât și mentalitatea remanentă comunistoidă, din cauza căreia președintelui, oricum s-ar numi el, i se atribuie competențe de tătuc, de factotum, de rezolvator al tuturor problemelor  - cu toate că atributele constituționale ale mandatului sunt, după cum se știe, limitate. 

Așadar, deși alegerile parlamentare sunt cel puțin la fel de importante, în ordine constituțională, ca și cele prezidențiale, deși configurația Parlamentului este cea care generează guvernul ce crește (sau scade) pensiile și salariile, totuși publicul se încăpățânează să se abțină de la vot  în număr mult mai mare la alegerile parlamentare decât la cele prezidențiale. Ce să mai vorbim de absenteismul de la europarlamentarele din 2014, când doi din trei români nu au votat!  Din cauza diferenței de participare și, deci, de pondere a partidelor, rezultatele scrutinului europarlamentar de peste circa două luni pot fi înșelătoare. De exemplu, procentul obținut de PSD nu se va păstra la prezidențiale, ci va scădea.  Alt exemplu:  participarea românilor din străinătate (evităm termenul de diaspora, din motive de care ne vom ocupa cu altă ocazie) va fi comparativ mai substanțială la scrutinul prezidențial – ceea ce chiar va influența scorul final.

Oricum am lua-o însă - că sunt parlamentare, prezidențiale, locale sau europarlamentare -, absenteismul la alegeri este foarte mare.  Mai puțini români vin la urne decât cei care stau acasă. Lăsându-și soarta în mâna altora, riscul ca ei să nu se regăsească în efectele actelor de guvernare este imens, dar niciunul nu și-l asumă. Toată lumea – la perioade mai mari sau mai mici după ­alegerile la care n-a ­participat - începe să înjure, să cârtească în fel și chip, iar unii aleg să protesteze în stradă cu ­cocktailuri Molotov.  Plus că absenteismul deschide calea extremismelor, naționalismelor fanatizate etc. – de care credem că nimeni cu scaun la cap nu are nevoie.  Dar acestea sunt democrația à la roumaine și ­paradoxurile ei.

În atare condiții, ideea unei legislații care să impună votul obligatoriu ar trebui negreșit pusă în dezbatere.  Este de mirare că PNL, bunăoară, de câte ori s-a aflat într-o alianță majoritară în Parlament, nu a avut o inițiativă legislativă pe această temă, știut fiind că – în caz de  absenteism mare – crește ponderea partidelor cu electorat disciplinat, gen PSD.  Dar fiecare doarme după cum își așterne. 

În lume, sunt 22 de țări care au vot obligatoriu, cele mai multe cu limita minimă de 18 ani și limita de ieșire din obligație - mai ales în America Latină - la 65 de ani. În Australia, țară serioasă, cu o populație de circa 22,5 milioane, amenda pentru neprezentare  -  nu atât coercitivă, cât convențională - este de 20 dolari.  Alte 12 țări în America Centrală și de Sud, trei din Africa și două din Asia au vot obligatoriu.  În total, 740 de milioane de oameni pe mapamond sunt supuși unei asemenea legi. Nici în Europa  n-am fi singuri.  Trei țări cât se poate de respectabile au acest statut.

Belgia, cu o populație de  10,4 milioane, gazda atâtor organisme UE, nu se poate spune că n-are conștiință civică sau că este deprimată din cauza guvernărilor anterioare. Și totuși are vot obligatoriu. Grecia, cu 10,7 milioane, nu este o țară latină, dar se poate numi meridională, cu soare mult, viață bogată înaintată adânc în noapte și – drept consecință – treziri târzii.  (O țară ca Luxemburg este un caz special, cu doar 520.000  de suflete, probabil că nu vrea să riște ca la urne să se prezinte mai puține persoane decât ies din ele.)  România are câte puțin din toate acestea, este și latină, și cam înfierbântată, de ce n-ar avea și vot obligatoriu, care s-o mai răcorească?  Poate că este o soluție pentru limpezire.  Atâta câtă limpezire suportă zona. Decât să lași pe cineva în depresie, mai bine scoate-l cu forța. Pentru că depresia poate duce la sinucidere... 

Comentarii

loading...