Dacă noul val al pandemiei zăgăzuiește iar speranțele omenirii, șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, înverzește din nou speranța paradisului ecologic. Apostolii revoluției verzi vor să arate cu orice preț că au găsit soluția la obiecția adusă ecologismului și anume frânarea dezvoltării. Rămâne de văzut dacă va fi așa, pentru că multe argumente sceptice stau încă în picioare.
Între cele două tabere, activiști de mediu și politicieni nonecologiști, ipocrizia e plimbată ca fluturele de badminton. Spre exemplu, Putin îi trimitea la un moment dat pe agenții vocali ai ecologismului să le explice celor din țările africane sărace, că trebuie să moară de foame pentru a salva planeta. Totuși, deocamdată nu se întrevede o mare dezvoltare în aceste țări, exploatate de resurse de-a lungul istoriei de către marile puteri și lăsate în ”pielea goală” în soarele tot mai încins.
Marea poluare o produc țările dezvoltate, care dintr-o dată mor de grija țărilor sărace, care, chipurile, nu se vor putea dezvolta din cauza gardienilor de mediu. După aproape două secole de la revoluția industrială, în care țările sărace s-au ocupat fără să vrea mai mult de conservarea mediului decât de dezvoltare, acum sunt bune să stoarcă lacrimile planetei pentru a-i opri pe ”cruzii ”activiști de mediu.
Pe de altă parte, nici tabăra verde nu dezamăgește la capitolul ipocrizie. Politicienii scot pe țeava lor poluantă aceeași retorică ipocrită salvaționistă, fiind în stare să vâneze cu orice preț și ultimul mandat înainte de Apocalipsă. În ceea ce-i privește pe marii activiști de mediu, aceștia sunt ultraurbanizați, folosesc toate instrumentele tehnologiei de vârf, de la gadget-uri la avioane. E plin de ong-uri verzi, care sălășluiesc nu în peșteri montane, ci în clădiri cu fibră de sticlă și carbon, încasând bani frumoși pentru poluarea pe care o produc în activitatea lor de zi cu zi, pe toate căile.
Revenind la problemă în sine, e clar că adevărul este undeva la mijloc, contribuția omului la degradarea climatică este evidentă, dar nu este cauza unică. Ar însemna să ne dăm o importanță mult prea mare la scara universului.
Au existat schimbări ale climei de-a lungul istoriei și preistoriei, care n-au fost influențate de om, alternanța între răcire și încălzire a marcat și Evul Mediu, precum și alte epoci preindustriale.Marea provocare de-a reconcilia progresul cu natura prezintă încă o doză mare de incertitudine. Fenomenul tehnologiei cuprinde în esența sa ideea de progres, inventica nelimitată. Aproape că e un pleonasm să vorbim de progres tehnic. Nimic din ceea ce e de natură tehnică nu se poate sustrage progresului.
Pot exista perioade de stagnare, însă temporare, pentru că mai devreme sau mai târziu vor apărea noi invenții. Alternativa energiei verzi ca sursă unică reprezintă momentan o utopie. E limpede că nu poate fi menținut nivelul de confort, lux civilizațional, din prezent, doar cu ajutorul energiilor nonpoluante. Unii optimiști ar putea spune că e un drum lung, iar implementarea energiilor verzi reprezintă doar începutul. Finalul călătoriei va fi unul în balonul cu hidrogen, de unde ne vom face cu mâna, păstrând totuși distanțarea atmosferică. Dacă ar fi să dăm credit acestui scenariu naiv ar trebui să credem că în următoarea perioadă cei care vor avea proiectul unor noi tehnologii se vor abține de la a împrăștia carbon în atmosferă, pentru că nu-i va lăsa conștiința verde. Vor pune proiectele la sertar, ca niște disidenți scriitori care așteaptă vremuri mai curate.
Nu vor iniția nimic până nu se va putea lucra pe curat. Conștiința lor va fi atât de puternică, încât vor fi în stare să-și sacrifice potențiala înavuțire din timpul vieții, pentru paradisul verde din cimitir. E mai important locul cu verdeață decât toți verzișorii. Această narațiune nu ține nici măcar de lumea din viziunea Gretei Thunberg, ci mai degrabă de cea al lui Nils Holgersson.
Amânarea sine die a unor proiecte de genul acesta ar atrage după sine o limitare a creației tehnologice și implicit o stagnare. Nu se pune problema ca de aici să înceapă moartea tehnologiei. Nu e cazul să cădem în cealaltă utopie sau distopie pentru unii și să ne imaginăm rugina și ruina colosului tehnologic planetar, cu revenirea la un nivel tehnic minimal, tipic epocilor preindustriale. Ar mai fi dispuși oamenii de astăzi să-și ducă viața fără smartphone, mașină, infrastructură terestră, aeriană, maritimă și tot universul tehnic, ingineresc, extrem de bogat? Greu de crezut că omenirea ar fi dornică să opteze pentru o civilizație agrară. Mai ales că eolienele ce vor fi înfipte în pământ îl vor transforma pe țăranul nostru într-un Don Quijote mioritic.
În același timp, ținerea sub control a tehnologiei poluante până la momentul în care tot nivelul actual de civilizație, dar și viitoarele cuceriri, se vor putea baza exclusiv pe energie verde, rămâne deocamdată o utopie. Fenomenul tehnic are în legile sale imuabile conținută ideea de dezvoltare. Iată cum tehnologia, care a demolat obstacole întregi, devine ea însăși un obstacol gigantic.
După obstacolul natural care ține de legile fizicii, acesta e obstacolul artificial, la fel de lovit de fatalitate, de o fatalitate preaomenească. Nu ne rămâne decât luciditatea de-a recunoaște că din acest blocaj nu ne pot scot nici iluziile verzi ale activiștilor isterici ce ajung vedete mondiale, precum nici grija ipocrită pentru mediu a unor lideri politici mondiali, eternii profitori ai tuturor crizelor.
Se mai naște o dilemă: în ce măsură suntem dispuși să protejăm natura, devenind noi nenaturali?
