Despre incompatibilitatea viziunilor americană și germană cu privire la organizarea statelor membre ale UE din Mittel Europa am vorbit. Din acest punct de vedere, teza potrivit căreia dimensiunea europeană și cea transatlantică a Inițiativei celor Trei Mări ar fi inseparabile este cu totul inexactă. Ea este o ipocrizie adoptată ca alibi pentru promovarea celei dintâi în detrimentul celei din urmă.
Faptul s-a dovedit și la recent încheiatul și cu desăvârșire ratatul Summit de la București al amintitei inițiative, sabotată cu rafinament de Președintele Iohannis. Mesajul Președintelui Donald Trump a făcut cât se poate de clar acest lucru atunci când, fără a spune un cuvințel despre UE sau despre Germania (noul „partener” al statelor dintre cele trei mări, ivit pe malurile Dâmboviței ca un „deus ex machina”), a arătat că pentru SUA Trimarium ține de domeniul securității, iar nu al cooperării economice, și că strategia americană privind independența energetică a Europei de Est, bazată pe diversificarea reală a surselor de aprovizionare, se bate cap în cap cu strategia germană ghidată de ideea monopolului ruso-german asupra sistemului de distribuție.
Referirea la „reducerea barierelor în calea unui comerț liber, echitabil și reciproc avantajos în Europa Centrală și de Est” constituie, la rândul ei, un apropo mai mult decât transparent la opoziția Washingtonului față de protecționismul euro-germanic, văzut ca o adevărată conspirație între exportatorii europeni, în primul rând germani, și oligarhia bruxelleză, îndreptată împotriva consumatorului american. În opinia americană, acest protecționism servește doar intereselor germane și condamnă națiunile est și central-europene la menținerea decalajelor nu numai de dezvoltare, ci și de libertate, dintre ele și protagoniștii profitori ai UE.
Președintele Iohannis avea dreptate să califice acest mesaj ca fiind „excepțional”, adică ieșit din comun. El anula, practic, agenda românească a summitului cu cele trei puncte sau trei obiective formale ale sale: dezvoltarea economică regională prin cooperarea investitorilor privați, întărirea coeziunii UE și consolidarea legăturilor transatlantice. Primul punct era redefinit astfel, din perspectiva partenerului transatlantic, ca ținând de domeniul arhitecturii de securitate, iar nu al afacerilor comerciale, iar incompatibilitatea celorlalte două, astfel demonstrată, lăsa gazda română fără susținere pentru originala sa teorie a inseparabilității lor, abandonată în brațele unei UE aflate într-o stare simbolic revelată de dispariția Președintelui Comisiei Europene, decrepitul Jean–Claude Junker, de la locul de întâlnire cu Premierul României (aberant și ofensator programată pentru numai cincisprezece minute în sala de așteptare a Aeroportului Băneasa), precum și de imaginea avionului acestuia în incapacitate tehnică de a-și lua zborul către zările de soare pline ale Bruxelles-ului. Mâna lui Dumnezeu își arată semnele pe căile cele mai neașteptate.
Există totuși și o coincidență de abordări între SUA și UE, chiar dacă motivele lor sunt opuse.
SUA vede în Trimarium soluția pentru împiedicarea apariției unui bloc euro–atlantic construit în jurul axei Berlin-Moscova. -Aceasta pune statele implicate, și în special România și Polonia, într-o relație de confruntare, fie și numai virtuală, cu puterile regionale învecinate, Germania și Rusia. În această confruntare Președintele Trump nu le garantează că le va apăra, ci numai că le oferă mijloacele spre a se apăra singure. Ceea ce nu este prea liniștitor; dar nu este nici puțin, sub condiția ca solidaritatea celor doisprezece să fie reală și nici unul să nu aibă agende ascunse promovabile pe seama celorlalți. Lucru -puțin probabil.
Germania și Europa germană privesc posibil la Trimarium ca la un preambul al trecerii la UE cu mai multe viteze. Dacă tot s-au autodefinit ca grup al statelor retardate și au decis să se dezvolte prin ele însele, participantele la Inițiativa celor Trei Mări pot fi incluse fără probleme în categoria membrilor UE de rangul doi. Asta desigur, cu condiția ca proiectul să fie unul geoeconomic, nu geopolitic. Dacă ar fi așa, rezultatul ar fi tocmai facilitarea antantelor geopolitice germano-ruse.
Astfel ajungem să vedem cu ochii noștri lupta și unitatea contrariilor și să recunoaștem că există o dialectică a relațiilor internaționale.
Dl Junker a salutat din vârful buzelor evenimentul de la București, evident, nu la vreuna din sesiunile plenare, ci la dineul oferit la Palatul Cotroceni, sugerând că America este cea mai bine plasată ca să finanțeze abundent dezvoltarea și convergența economică a statelor dintre cele trei mări. De ce ar face-o însă SUA dacă asta ar ajuta numai la consolidarea coerenței concurentului euro-germanic?
Convergența și coeziunea tuturor membrilor săi constituie chiar una dintre principalele misiuni ale UE, înscrisă explicit în tratatele europene. Tocmai de aceea statele central și est-europene, printre care și România, au dorit să intre în UE. Acuma li se spune să se descurce singure, eventual cu ajutor american?! Fondurile europene de coeziune la ce servesc? La îmbogățirea bogaților?!
Pe de altă parte, de ce ar investi UE în Trimarium dacă astfel s-ar naște un bloc de state răsăritene care să dobândească aptitudinea de a negocia de pe poziții de forță cu restul Uniunii, eventual promovând agende americane sau americanofile?! Și care s-ar putea chiar înțelege cu Rusia (la fel ca SUA) peste capul Bruxelles-ului, dar mai ales al Berlinului?!
Desfășurat în această atmosferă marcată de nenumărate variabile și contradicții, nu este de mirare că Summitul de la București nu a ajuns la nici o hotărâre concretă. Imposibilitatea adoptării unor asemenea hotărâri era evidentă dinainte, odată ce întâlnirea urma să se desfășoare între președinții unor republici parlamentare, deci persoane fără puteri executive, beneficiari de fonduri bugetare, nu furnizori de asemenea fonduri. De aceea Inițiativa a fost și descrisă, în cele din urmă, ca o „platformă informală”; cu alte cuvinte, incapabilă de decizii angajatorii.
Exact în acest punct ar fi putut să se exprime inteligența diplomatică românească. Respectiv prin includerea în ecuație a guvernelor, iar nu a Germaniei, și prin crearea unui mecanism operativ cu caracter permanent care să lucreze între summituri, zi de zi și ceas de ceas, la realizarea sinergiei politice și a interoperabilității tehnice a participanților. Astfel, Trimarium ar fi căpătat pas cu pas capacitatea nu de a se opune unuia sau altuia dintre actorii regionali și globali, în numele intereselor unuia sau unora dintre aceștia, ci de a negocia cu eficiență, în nume propriu, asocierile cu ei, asocieri a căror variabilitate ar fi exprimat tocmai eternitatea intereselor lor vitale.
În loc să o facă, Președintele Iohannis a preferat să confiște summitul pentru a-l utiliza ca armă în lupta sa internă cu Guvernul și pentru a servi interesele germane în disputele externe cu noile orientări internaționale americane, mimând că moare de grija -parteneriatului -transatlantic.
Jocul unor oficine mediatice iohanniste din aceste zile a deconspirat încă și mai mult acest joc. Astfel, mercenari de presă au încercat să ne convingă că în timp ce la summit dl Președinte, chipurile, a lucrat în sprijinul unui proiect american (deci american era proiectul, iar nu european), „demonul” Liviu Dragnea, prin nu știu ce întâlniri, se orienta spre China. Asta în timp ce aceiași jurnaliști dădeau maximă vizibilitate unor atacuri imunde din presa de scandal americană la adresa celui propus de Casa Albă ca nou ambasador al SUA la București, acuzat că acum câteva decenii ar fi hărțuit sexual o secretară.
Navigând neinspirat prin furtunile celor trei mări, România a căzut între cele două luntrii în care a vrut să se așeze simultan. Este singura concluzie realistă a Summitului de la București. Îi putem mulțumi pentru asta domnului Președinte Klaus Werner Iohannis.
