Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Un bine venit la ţanc: Administraţia Emil Constantinescu

Marius Ghilezan Actualizat: 10.01.2020 - 02:48
Marius Ghilezan

Dacă astăzi românii aprobă cu ambele mâini orice acţiune militară a SUA, oriunde pe planetă, chiar folosind dreptul forţei, e pentru că a existat odată Administraţia Emil Constantinescu.

Share

Dacă înainte de biruinţa candidatului dreptei din 17 noiembrie 1996 (chiar de ziua mea de naştere) se vorbea despre un regim, după acea zi, tot ce s-a întâmplat pe tărâm politic, administrativ şi diplomatic poate fi uşor încadrat în termenul Administraţie. Preşedintele a condus aparatul de stat şi nu aparatul l-a condus pe el.

Lumea a uitat că în 1996, România era în pragul falimentului, că Banca Naţională mai avea o rezervă valutară de 600 de milioane de dolari şi că salvarea de la dezastru a depins de deschiderea către occident a singurului lider cu viziune din perioada 1996-2000.

Alex Mihai Stoenescu - ROMANIA IN PERIOADA ADMINISTRATIEI LUI EMIL CONSTANTINESCU-vol 1 şi vol 2, Editura EAO, 2019, pag. 1.100

Mi-am ars ochii, zile şi nopţi, precum un librar chinez, buchisind tomul de volume, 1.100 de pagini, al lucrării istoricului Alex Mihai Stoenescu. Posibil să fiu printre primii cititori care au reuşit să ajungă până la capăt în maratonul de lectură. Lăsând de o parte micile neajunsuri, răutăţi şi patimi ale scriitorului, ca unul care am trăit la foc intens acele vremuri recunosc că am descoperit lucruri noi.

 O minimă şi justă reparaţie istorică

Meritul cărţii “România în perioada Administraţiei Emil Constantinescu” este că spulberă miturile sociale despre presupusele slăbiciuni ale fostului preşedinte, atât de urât pus în lumină de contemporani şi chiar de foştii aliaţi. E o minimă şi justă reparaţie istorică. Dacă astăzi suntem membri cu drepturi depline ai celei mai mari alianţe militare din istoria umanităţii e pentru că Emil Constantinescu n-a căzut în depresia colectivă a refuzului admiterii ţării noastre în primul val al extinderii NATO. Având ca ministru de externe pe Adrian Severin, extrem de perspicace şi fin mânuitor al arsenalului diplomatic, Constantinescu s-a încăpăţânat să creadă că va reuşi să convingă marile cancelarii că extinderea nu trebuie să se oprească la graniţa Balcanilor. Având în Jacques Chirac un loial  susţinător, a putut să lămurească marile cancelarii ale lumii că timpul extinderii nu poate fi oprit şi a reuşit.

Emil Constantinescu, de vorbă cu ziaristul Marius Ghilezan la Târgul de carte Gaudeamus, noiembrie 2019

România era o ţară lăsată sub influenţa Rusiei

Un cititor critic trebuie să încadreze mandatul primului preşedinte democratic de după 1989 în spaţiul acelui timp. Prin marile cancelarii încă mai exista o temere faţă de îngheţul relaţiilor cu Moscova. Mai funcţiona prin administraţia americană, Doctrina Brzezinski, care  postula că între NATO şi Rusia trebuie să rămână un coridor de securitate, de la ţările nordice până la Marea Neagră.  

 Cartea evocă incidentul Sintra

Istoria nu se scrie cu patimi şi ranchiuni.

Momentul Sintra (Portugalia), din mai 1997, al reuniunii Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică, la care au participat şi miniştrii de externe ai ţărilor candidate la intrarea în NATO, poate rămâne legendar în istoria diplomaţiei româneşti. Madeleine Albright, primul secretar de stat american femeie, a sosit la reuniunea miniştrilor de externe cu lecţia prezentării documentului proaspăt semnat de NATO şi Rusia lui Elţîn, ca act fundamental. Dacă în speech-ului ei făcea referire la cele patru principii după care vor fi evaluate statele candidate la intrarea în NATO (era înainte de momentul Madrid, aprilie 1998, al extinderii în trei: Ungaria, Cehia şi Polonia), Adrian Severin, care ştia deja că nu vom face parte din primul val, a încercat să-i strângă mâna lui Albright cu mănuşa de blană de berbec, introducând pe ordinea de zi un principiu suplimentar, numit principiul România.

Ce a făcut ministrul de externe al lui Constantinescu?

A spus că ţara lui îndeplineşte toate criteriile şi aşteaptă din partea americană să o respecte. În caz contrar, principiile foarte bune nu se aplică. Acest moment a iritat-o la culme pe Madame Albright, care la acea vreme era extrem de nepoliticoasă cu liderii români. Practic, la Sintra s-a născut speranţa intrării noastre în NATO. Adrian Severin a ştiut cum să folosească mănuşa de blană, primită de la ciobanii din munţi care nu vedeau din cauza pădurilor prea dese Europa. Acum nu mai e cazul. Europa e mai aproape. Şi alţii ne-au tăiat copacii ca să nu mai vedem pădurea.  

 Cine a pledat cauza României, fără să ceară elogii şi soclu de înălţare a propriei statui?

Sigur că fără susţinerea marilor lideri ai lumii, planurile de integrare şi de aderare ale României nu ar fi găsit audienţa. Aici a intervenit prestigiul lui Emil Constantinescu. Un lider venit din societatea academică, acolo unde respectul nu vine prin delegaţie sau prin recomandări, a reuşit să pledeze cauza României. Nu numai că a fost ascultat, dar sfaturile sale chiar au schimbat perspectivele şi chiar deciziile legate de proiectele de dezvoltare din zonă. Ştampila de lider regional nu şi-a confecţionat-o, precum alţii băştile la ceaprăzăria din colţ. I-au pus-o marii şefi ai lumii, Solana, Clinton, Chirac, care se consultau de multe ori cu el în chestiuni de politică înaltă (mărturie sunt documentele din carte).

Preşedintele Emil Constantinescu, Ovidiu Enculescu, director general Editura RAO şi Marius Ghilezan, jurnalistVolumele lui Stoenescu, de-o acribie estetică, pun o tuşe groasă pe momentele pur şi simplu astrale din mandatul lui Constantinescu: războiul din Iugoslavia şi conferinţa de la Helsinki (decembrie 1999), când la reuniunea Consiliului European s-a decis deschiderea negocierilor de aderare cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta.

Poate dacă Constantinescu nu ar fi deschis spaţiul aerian pentru avioanele militare americane, dacă nu ar fi insistat asiduu pentru invitarea ţării sale la negocierile de integrare în Uniunea Europeană, România ar fi stagnat şi nu am fi înregistrat astăzi o spectaculoasă reducere a decalajului dintre noi şi bogaţii continentului.

Cum a adus Constantinescu Muntele la Mahomed?

Sigur că forţele reacţionare, care doreau menţinerea în sfera de influenţă a Rusiei, au organizat desantul minerilor, stopaţi în cele din urmă prin Pacea de la Cozia, loc simbolic în care şi-a oficiat cununia cu distinsa sa soţie, în anii când din pietre încă nu visa că poate să clădească o ţară.

Una dintre cărţile sale de memorii poartă sugestivul titlu din zicerile Eclesiastului: “Timpul dărâmării, timpul zidirii.” Chiar dacă un calcar are aceeaşi concentraţie la Babadag cu cel din Puglia, Emil Constantinescu a ştiut să aducă muntele la Mahomed.

Vizita istorică a lui Bill Clinton a repus România pe harta democraţiilor lumii

Ca unul care am scris mii de recenzii de cărţi, am preferat să nu vin cu prea multe detalii din lucrarea calofilă a lui Stoenescu, în filele căreia se ascund pe lângă detaliile picareşti ale scriitorului şi documentele istorice, care dau adevărata forţă a lucrării.

Un creştin cu osânză din rezistenţă a răzbunat moartea „bandiţilor” lui Arnăuţoiu

“România în perioada Administraţiei Constantinescu” poate fi considerată şi o exegeză a misiunii unui bun creştin, crescut în tainele iubirii de ţară. Din paginile cărţii, biografia personajului cu nume de administraţie pare decupată din lumea spiritualitatea neamului neînfrânt, al celor care prin credinţă şi-au făcut crez, iar din patrie, o cauză de luptă. Cât de emoţionante pot fi paginile despre copilăria de la Brădet, acolo unde adolescent fiind, Emil Constantinescu s-a întâlnit cu spiritul rezistenţei din munţi. Preoţii care ajutau “bandiţii lui Arnăuţoiu” i-au fost deschizători de ochi, de spirit şi de raţiune. Din relatările despre viaţa la ţară a tânărului, care dormea noaptea în cameră friguroasă pentru a rezista expediţiilor geologice, reies resorturile împlinirii luptei celor au murit în munţi aşteptându-i pe americani. Constantinescu i-a moştenit spiritual.

Elisabeta Rizea, preşedintele Emil Constantinescu şi ministrul MLPAT Nicolae Noica

Odată cu venirea preşedintelui american Bill Clinton, proscrişii regimului de teroare, credeam eu la acel moment, au biruit prin flăcăul ajuns miraculos preşedinte.    

Cum nu a fost învins Emil Constantinescu de către Securitate şi despre primul mare fake-news aflaţi din călătoria de 1.100 de pagini, tipărită de editura RAO.

 

P.S. Un mic mare amănunt, nesesizat de calofilul autor, Emil Constantinescu a deschis uşile marilor Cancelarii pentru că era considerat peste tot un lider creştin-democrat.

Las deoparte impoliteţea şi vocabularul gregar, folosit la adresa unor lideri politici. Poate că Stoenescu a sărit calul pentru a-l pune pe Constantinescu într-o lumină strălucitoare, în contrast cu lumea mediocră a politicii de atunci. Nu cred că stigmatele aruncate peste unii  naivi politic sau depăşiţi de situaţie ar avea locul într-o carte de istorie, dar deh şi autorul trebuie să-şi exchibiţioneze frustrările şi trăirile unor vremi, în care caporalul ajungea greu general.