Un artist al gândirii abstracte

Ciprian Blidaru Actualizat: 13.04.2021 - 16:34
Ciprian Blidaru

Un lucru are importanță dacă în adevăr l-ai gândit tu singur.

Share

Acest profesor de geniu este un caz singular în cultura română. Deși poate fi plasat în continuitatea unui Iorga sau Pârvan, ca universalitate culturală, nu are niciun termen de comparație, atunci când vine vorba de stilul de gândire și predare.


Însă despre Nae Ionescu vorbesc cel mai inspirat elevii săi, care au devenit apoi nume mari ale culturii române. Cel mai bine sintetizează stilul său de gândire și predare, Mircea Vulcănescu, sociolog, teolog și martir al pușcăriilor comuniste: ”Apoi, glasul noduros, cu colțuri, asperități, cu ocoluri, aruncă aici un cuvânt, deschide dincolo o poartă secretă, lovește dincoace o piatră găsită în drum.

Totul la întâmplare, oarecum în voia hazardului. Și pe urmă, pe la sfârșitul ceasului, când te uiți cu dezolare la câmpul de gândire pe care l-a devastat în halul acesta, deodată lucrurile încep să se ordoneze, nu știu cum, nu știu prin ce întoarcere de resort. Ideile aruncate în trei sferturi de oră în dreapta și stânga, fără legătură, se întorc în ultimul sfert acasă, liniștite, clare, necesare, într-o stringență uluitoare, încheind un ciclu de cugetare cum ar încheia o construcție simfonică.”


E foarte important să punem accentul pe trăsătura esențială a unei personalități, cea prin care s-a făcut remarcată și merită să rămână în posteritate. Restul detaliilor biografice sunt secundare, chiar dacă merită știute și ele, însă în întregime, nu parțial și tendențios. Nae Ionescu producea prin geniul oralității sale o uriașă intensitate emoțională a gândirii.

Acest fenomen este unul foarte rar și poate fi întâlnit și la nivelul scriiturii. Puțini filozofi pot reuși să transmită o emoție intelectuală, în pofida zonei abstracte, rece a gândirii, pe care o ating. Unul dintre exemple este Nietzsche, un alt artist al gândirii abstracte, care irigă abundent cu seva spiritului său, zona uscată a inteligenței pure.

Acel moment de mare înălțare artistică și spirituală e unul fulgurant, reușind să disloce cititorul sau auditorul din starea sa obișnuită și să-l transporte pe serpentinele amețitoare ale ființei. E ceea ce îi reușește din plin lui Nae Ionescu. Despre această capacitate de potențare a ființei celuilalt vorbește și Cioran, atunci când se referă la fostul său profesor: ”Lumea care nu-l cunoaște decât superficial vorbește de ”demonie”, ca și cum Nae Ionescu s-ar sili să ne câștige admirația pentru a ne anula. Și ce ușor i-ar fi fost! N-avea decât să dea ”drum slobod” îndoielilor și chinurilor sale.
 
 
Dar de câte ori n-a consimțit la eroare numai din slăbiciune pentru viață și poate și din faptul că n-a existat până acum nici un profesor de îndoieli. Farmecul existenței lui Nae Ionescu  își are, însă, un temei mai adânc și mai paradoxal. Căci alături de tendința aceasta de-a te pierde în el, de a aluneca pe toate conflictele lui, n-am cunoscut alt om să te oblige mai mult a fi tu însuți.” 


Revenind la modalitatea sa de exprimare nonacademică, neconvențională, care i-a atras multe critici și atunci, și acum, cel mai pertinent le răspunde detractorilor săi, un alt fost elev de suflet și de geniu, Mircea Eliade, iar citatul este cu atât mai relevant cu cât nu aparține perioadei de tinerețe, când, chipurile, acesta ar fi stat sub influența așa-zis demonică a profesorului, cum le place comentatorilor de slabă factură al lui Nae Ionescu, să spună. Prin urmare, vorbim de-o mărturie a unui Mircea Eliade matur, consacrat, bătând la poarta senectuții, la treizeci de ani de la moarte tragică și suspectă a profesorului său.

În ce privește felul de a scrie al lui Nae Ionescu el a însemnat o ruptură față de tradiția academică românească și într-o anumită măsură chiar față de cea europeană. Mai întâi faptul de-a ”filozofa” în articole de ziar, așa cum nu făcuse până atunci decât Unamuno și Ortega Y Gasset. Dar mai ales emanciparea față de jargonul academic și ignorarea ceremonialelor retorice tradiționale, care au dus fatal la ”compromiterea” lui Nae Ionescu în ochii multora din colegii lui.

”Nu e serios” se spunea: ”nu e științific” (”știința însemnând, în acest caz, note erudite, bibliografie și citate în mai multe limbi). Și tot atât de compromițătoare apăreau în ochii ”științificilor” meditațiile și comentariile lui în legătură cu ”teme triviale” adică întâmplări de toate zilele. Dar de la al doilea război mondial încoace, gânditorii, criticii, scriitorii, cam asta fac: meditează asupra întâmplărilor de toate zilele; comentează ”teme triviale” și nu șovăiesc să colaboreze la ziarele de mare tiraj, să participe la campanii politice, să intervină în orice fel de manifestație publică.

Filozofi de prestigiu, credincioși sau agnostici (Heidegger, Jaspers, Gabriel Marcel, Ricouer) dezbat probleme religioase într-un fel care nu amintește pe sf. Toma sau Bergson, nici măcar pe Schleiermacher sau Rudolf Otto, ci mai degrabă pe Nae Ionescu.”
Acest rebel de elită va mai da de mâncare multor hulitori cu soldă, dar și hrană spirituală celor care vor putea iubi profesorul pe care nu l-au avut.


Nae Ionescu :


...nu există pentru un popor civilizații sau culturi superioare sau inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realității, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului și a răsăritului, și a decide fără nici un fel de discuție prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii și civilizației răsăritene, dar e străin și de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica europeană.