Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Ți-e frică, doctore?

Alexandru Vlad Ciurea Actualizat: 20.02.2018 - 12:17
Alexandru Vlad Ciurea

Văzând comentarii ale cititorilor la articolele din presă legate de scandalurile care au zguduit lumea medicală în ultimele zile, mi-a atras atenția o întrebare adresată unui medic cunoscut, pus sub acuzare de procurori.

Share

Nu contează persoana acelui medic. Dar întrebarea era cumva înfricoșătoare. Parcă se simțea, dincolo de indignare, o amenințare în spatele cuvintelor. „Nu ți-e frică, doctore?“

Evident, întrebarea completă ar fi fost: „Nu ți-e frică, doctore, că vei fi prins și că vei fi pedepsit?“.

Lipsa precizărilor din întrebarea acelui cititor m-a făcut să mă gândesc la relația dintre sentimentul de teamă și profesiunea de medic.

Dincolo de situația în care încalcă legea, care ar putea fi motivele pentru care frica s-ar putea cuibări în sufletul unui doctor? Despre ce fel de frică am putea vorbi? De cine ar trebui să se teamă medicul?

Practicarea medicinei presupune un lung proces de învățare

Școala de medicină este una dintre cele mai lungi, iar specializările și calificările succesive în profesiune se dobândesc în foarte mulți ani. Respon­sabilitatea medicului – aceea de a vindeca o ființă umană – este o chestiune direct dependentă de capacitatea de învățare, de timpul petrecut în școală și apoi în spital. Iar procesul de învățare nu încetează niciodată de-a lungul exerci­tării profesiunii.

Există foarte multe cursuri de specializare și supraspecializare în care se învață tot ce apare nou în fiecare disciplină chirurgicală. Toți chirurgii sunt îndemnați să își certifice calificările, să își îmbunătățească  pregătirea prin aceste cursuri, atât în țară, cât și în străinătate. Iar instruirea nu se termină niciodată.

Relația medic-pacient este o relație specială. Pacientul i se încredin­țează medicului cu totul. De la simpla respectare a recomandărilor și rețetelor de medicamente până la „abandonul“ în mâna chirurgului, pacientul îl creditează total pe medic. Încredințându-și viața lui sau a apropiaților lui, pacientul sau rudele acestuia îl încarcă pe medic cu o foarte mare respon­sabilitate. Oare poate naște această responsabilitate un sentiment de teamă? Eu nu cred. Medicul este antrenat psihologic prin natura meseriei să se protejeze de sentimente de acest fel. Iar dacă este să mă refer la chirurgi, care pot fi considerați ca fiind cel mai aproape de „interiorul“ pacienților, vreau să vă spun că nu oricine poate fi chirurg! Vorbim de o tipologie umană specială. Ca neurochirurg, am operat peste 23.000 de pacienți. Nu mi-a fost frică niciodată!

Nu, medicilor nu le este frică să fie responsabili!

Atunci la ce fel de frică ne putem gândi? La frica de eșec? Nici acest lucru nu îl cred. Este adevărat, mai ales înaintea unor cazuri sau intervenții medicale complicate, orice echipă me­dicală poate fi neliniștită. Dar pregătirea intervenției, învățarea continuă, analizele din cadrul echipei, secției sau spitalului sunt măsuri serioase, care presupun muncă, rigoare și cunoaștere, iar spaima de eșec nu‑și are locul aici. Dacă sunt eșecuri sau erori? Da, sunt, oriunde în lume! Dar sunt foarte puține în comparație cu numărul cazurilor tratate cu succes. Pot fi spectaculoase și pot atrage atenția presei, dar sunt excepții. Căutarea celei mai bune soluții medicale nu presupune teamă. Iar într-o lume medicală tot mai avansată tehnologic și cu medici cu tot mai multe cunoștințe, o lume care are acces la soluțiile de vârf din oricare parte a globului, erorile sunt tot mai puține.

Oare să le fie teamă medicilor de sistemul medical în care profesează?

Nici acest lucru nu îl cred. În ciuda tuturor problemelor sistemului nostru, a istoriei recente zbuciumate de nenumărate „reforme“, în ciuda subfinanțării, în ciuda lipsurilor sau a managementului deficitar ce poate fi întâlnit la toate nivelurile, medicii au strâns din dinți și și-au demonstrat valoarea. Și nu doar valoarea profesională. Au muncit peste program, au făcut gărzi după gărzi, au cumpărat din banii lor medicamente. Poate nu toți, poate nu toți în aceeași măsură, dar în vremuri grele se vede calitatea umană. Nu, medicii nu se tem de sistem, de manageri sau de miniștri! Profesiunea de medic este asumată total și din acest punct de vedere. Este adevărat, mulți medici au preferat să plece peste granițe, unde au un salariu decent, iar statutul și profesia le sunt mai bine apreciate. Dar cu atât mai mare este meritul celor rămași acasă.

Frica și profesiunea de medic sunt incompatibile

Unui medic adevărat, de­dicat profesiunii sale și care o practică așa cum o cer standardele profesiunii și standardele etice, nu are de ce să îi fie frică. Și din punct de vedere simbolic, dar și în realitate medi­cina este de partea vieții și în slujba vieții omului. De aceea este respectată această profe­siune, de aceea sunt admirați și res­pectați medicii. Iar faptul că uneori unii dintre colegii mei greșesc, nu greșesc din perspectiva misiunii de medic. Vina este slăbiciunea umană. Și medicul dumneavoastră este... om.  Uneori, slăbiciu­nea umană îi încheie ca­riera doctorului care a greșit. Dar sunt cazuri rare, tot mai rare.

Închei îndemnându-vă să aveți încredere în medicii din această țară. În bătălia cu boala sau chiar cu moartea, medicii sunt soldați ai vieții, mereu în slujba dumneavoastră!

Comentarii

loading...