Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Supraîndatorate, periferiile vor ajunge în sapă de lemn

Ilie Șerbănescu 09.04.2020 - 00:57
Ilie Șerbănescu

Care va fi impactul coronavirusului asupra economiei capitaliste globale, deja infestată grav de ani de zile cu „coronavirusul de dinaintea coronavirusului”, respectiv dobânzile negative?

Share

Care va fi impactul coronavirusului asupra economiei capitaliste globale, deja infestată grav de ani de zile cu „coronavirusul de dinaintea coronavirusului”, respectiv dobânzile negative? (Vezi România Liberă, 01.04.2020) Aceasta-i întrebarea presantă a momentului pentru autorități, oricare ar fi acestea, și pentru oameni, oricare ar fi aceștia!
Ar fi interesant, dacă ar fi măcar cu ceva și surprinzător, de ce nimeni din lumea occidentală plină de economiști cu premiul Nobel și oricum care diriguie analiza economică mondială nu prea se străduiește să caute cauzele profunde ale dobânzilor negative, deși s-a ajuns să se descrie situația în care acestea domină ca reprezentând „starea normală”. Este o constatare la îndemâna oricui că dobânzile negative decurg, tehnic vorbind, din faptul că în țările capitaliste dezvoltate economisirea se află peste posibilitățile de investiții, avându-se de-a face în aceste țări cu un exces de economisire care nu poate fi cheltuit investițional indiferent cât de mari ar fi investițiile lor interne și în afară! Oricum nimeni din lumea capitalismului matur nu explică de ce acestea nu se „potrivesc” și nu temporar, ci pe termen îndelungat, această nepotrivire devenind „normalitatea”!
Din afara acestei lumi, economistul român Daniel Dăianu avansează o explicație. În discursul său recent de primire în Academie, domnia sa susține că programele de „relaxare monetară cantitativă” lansate în condițiile dobânzilor negative vin din șocurile provocate de criza financiară din 2007-2010 și constituie ceea ce economiile estice postcomuniste practicau sub forma arieratelor  în perioada de tranziție, ca un fel de monedă fără acoperire în condițiile în care nu se puteau adapta rapid la schimbările impuse de trecerea de la economia de comandă la o economie de piață. Mai precis, spune Dăianu, ar fi vorba de un fel de subvenție, sub formă de pseudomonedă, necesară întrucât o realocare rapidă a resurselor era imposibilă. Așa și acum, întârzierea realocărilor de resurse cerute de criza financiară este „decontată” în dobânzi negative și acoperită în pseudomoneda relaxărilor monetare. Este o încercare de a pătrunde în profunzimea lucrurilor, dincolo de constatarea de la suprafață că economisirea și plasamentele investiționale nu se mai „pupă”.
Problema este că, oricât de puternic ar fi fost șocul crizei financiare din anii 2007-2010, acesta nu poate fi asemuit cu cel încercat de economiile estice la trecerea de la o economie de comandă la o economie de piață. Este o deosebire calitativă majoră, care scade relevanța asemuirii programelor de relaxare monetară cu arieratele. Mai important este însă altceva. Dobânzile negative și programele de relaxare monetară nu provin decât aparent de la criza financiară din 2007-2010, ci decurg din acumulări îndelungate pe perioade mari de timp și sunt rezultatul unui proces care nici măcar nu are o legătură directă cu aceasta. Dobânzile negative sunt rezultatul istoric al transferurilor de resurse și bogăție continue și fabuloase dinspre colonii înspre statele-puteri coloniale, care au loc anual, indiferent de situațiile de criză sau avânt economic, în cadrul sistemului de tip centru-periferie care reprezintă actuala organizare economică mondială și care este colonialismul sadea al zilelor noastre. La o estimare minimă, aceste transferuri echivalează anual cu un sfert din PIB-ul țărilor de la periferii care este externalizat din acestea sau cu vreo 10% din PIB-ul statelor centre de putere, devenite state-rentier cu această rentă pe care o primesc sistematic! Respectiva rentă suplimenează într-atât economisirea din statele-rentier încât, în mod obiectiv, investițiile din acestea, oricât ar crește, nu pot atinge nivelul economisirii mereu sporit prin alimentare din afară. De altfel, nivelul investițiilor interne nu poate fi aici foarte efervescent în măsura în care, în aceste țări, există deja constituită baza infrastructurală minimă în rutier, feroviar,  ocrotirea sănătății și educație! Iar oricâte investiții în afară ar face acestea, ele sunt imediat supracompensate pe ansamblu de intrări mai mari sub formă de profituri repatriate. Orice statistică din lume evidențiază rata puternic superioară a repatrierilor de profituri în raport cu rata oricât de înaltă a investițiilor în străinătate. În ascunderea acestei realități se încurcă premiile Nobel din Occident! Depășirea ani la rând a investițiilor (interne și în afară) de către economisirea alimentată copios din exterior de renta colonială duce, obiectiv, în statele-puteri coloniale, la dobânzi negative. Căci, în condițiile depășirii menționate, mecanismul însuși al cererii și ofertei coboară costul banului spre dobânzi negative.
Transferurile coloniale masive și sistematice dinspre periferii spre centrele de putere explică, după acumulări de decenii, nu numai apariția dobânzilor negative, dar și întreaga strategie actuală din Occident de înfruntare a coronavirusului cu folosirea pe scară largă tocmai a „coronavirusului de dinaintea acestuia”. Mii de miliarde dolari (euro) deocamdată fără cost vor fi pe ansamblu aruncate în piață – atenție, prin contractări de împrumuturi cu dobânzi negative și cea mai mare parte prin intervenții de diferite tipuri ale emitenților de monedă nouă, fără acoperire – pentru a se încerca salvarea companiilor și băncilor a căror activitate a fost întreruptă de coronavirus, a celor afectați de aceste întreruperi, și reluarea activităților economice pe când va fi posibil. Să nu ne mirăm că beneficiarii de ani și ani ai acestor transferuri sunt foarte generoși cu „ai lor” și că, dimpotrivă, furnizorii respectivelor transferuri sunt nevoiți să fie atât de zgârciți cu „ai lor”.
Evident, programele economice anticoronavirus ale periferiilor apar ridicole prin comparație cu cele din centrele de putere. Dar, realist privind lucrurile, orice imitare a celor din urmă va fi amarnic de scump plătită ulterior (și nu peste mult timp) de către periferii, căci va însemna îndatorări masive. Nu există altă finanțare decât împrumuturile! De la cine? De la structurile  financiare din centrele de putere! Rambursarea acestor împrumuturi va deveni curând componenta precumpănitoare a transferurilor, mult înăsprite față de trecut, dinspre periferii spre centrele de putere. Marele câștigător va fi marele furnizor de împrumuturi, respectiv capitalul financiar din centrele de putere. Istoria arată că acesta a fost dintotdeauna beneficiarul de serviciu în capitalism. Dobânzile negative au constituit probabil un episod în care capitalul financiar a scăpat întrucâtva controlul, lăsând să opereze mecanismul cererii și ofertei, și astfel principalii beneficiari fiind capitalul industrial și capitalul financiar. Devenit din nou integral stăpân pe situație, prin noul val apocaliptic de împrumuturi, capitalul financiar, a cărui lăcomie este proverbială, va înăbuși rapid, prin abuz de monopol, mecanismul cererii și ofertei pentru a pune capăt dobânzilor negative, care acum îl deranjează! Coronavirusul va apărea a fi răpus „coronavirusul de dinaintea sa”! Dar periferiile nu vor face față situației. Obligate să se supraîndatoreze și să plătească încă și mai mult decât până acum în contul „facturilor” nu numai ale lor dar și ale centrelor de putere, periferiile vor ajunge în sapă de lemn, chiar dacă acum „digitală”!