Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Se închide instituţia denunţătorilor?

Marius Ghilezan 23.04.2018 - 10:20
Marius Ghilezan

decizie recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ), provocată de o solicitare a unei instanţe din Constanţa, ar putea închide instituţia denunţătorilor.

Share

Săptămâna trecută, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a judecat o întâmpinare a Curţii de Apel de la malul mării, privind o speţă în cazul unor dosare penale legate de abuzul faţă de minori.

În drept, ca urmare a motivării celei mai înalte instanţe de judecată din România, turnătorii la DNA nu vor mai avea „privilegiul“ reducerii pedepsei la jumătate în cazul în care îşi amintesc de cine ştie ce infracţiuni săvârşite de vreun ales local sau de vreun indezirabil sistemului, doar în contextul în care delatorul a participat activ la săvârşirea faptelor incriminatorii.

După o jumătate de deceniu de încercări repetate ale cuplului Kövesi & Coldea de reabilitare a celei mai odioase meserii – aceea de turnător la Secu’ –, legiuitorul este obligat să transpună în noile norme juridice decizia ICCJ.

În fapt şi în drept, dosarele nu se vor mai instrumenta ca până ieri.  Procurorul nu va mai putea lua în seamă maculatura scrisă de băieţii cu epoleţi, de locotenenţii Marii Prăduiri Naţionale, de lacheii din firmele aservite, de dogioacele ce vor condamnarea magistraţilor, nici de intraţii prin spate la DNA.

Va fi o (r)evoluţie care îi va întări pe avocaţii interesului public, îi va profesionaliza, îi va întări în munca pentru întocmirea probatoriului beton.

Nu poate fi decât salutată decizia ICCJ de către elita magistraţilor din România. E o evoluţie spre normalitate, spre luminiţa de la capătul tunelului, spre lumina Farului eliberator de Securitate.

S-a sărit prea mult pâr-leazul. Cea mai perfidă activitate din vremea comunismului era pe cale să se introducă în nomenclatorul de funcţiuni.

Trist este că o minoritate, extrem de agresivă şi de gălăgioasă, formată mai mult din tineri care n-au experimentat turnătoriile din odioasele vremuri de gulag, consideră denunţătorii drept o profesie rezonabilă, chiar binefăcătoare curăţirii de rele.

Sigur că e greu să le dileşti crezul. Amărâţii şi-au făcut o profesiune de credinţă din încătuşarea liderilor politici şi trimiterea lor la beci. Cine le poate tăia fetişul cu procurori, cătuşe şi zăbrele? Perversiunile sunt liber admise şi recunoscute ca tonifiante pentru psihismul juvenil. Dar a cere şi altora să-ţi urmeze pofta mintală e deja o ispită.

Iată că Iudele, prin decizia înalţilor magistraţi, vor fi retrimise în habitaclul proscrişilor. Nu vor mai avea calificări şi vipuşti. Vor merge la beci, alături de ceilalţi făptuitori, şi se vor bucura de înjumătăţirea pedepsei pentru că au turnat. Dar doar din fapta comisă împreună. Din gang back-ul penal.

Practic, fanteziile nu mai pot fi luate în considerare ca probe ale acuzării. Rămân literatură de budoar sau maculatură în dosarele de Securitate ale celor care nu s-au închinat Măriei Sale Sistemul.

Războiul denunţătorilor a avut un precedent în Franţa la sfârşitul secolului XIX. Deci în urmă cu vreo sută douăzeci de ani. Mai precis, la 13 septembrie 1894, fără a avea vreo probă rezonabilă şi cu un dosar cu file albe, generalul celei de-a treia republici, Mercier, a cerut convocarea căpitanului Dreyfus pentru o inspecţie generală, în „ţinută burgheză“, adică în civil. Obiectivul Statului Major era de a dobândi dovada pertinentă în dreptul francez: mărturisirea. Acesta urma să fie obţinut prin efectul surprizei, punându-l pe presupusul vinovat să scrie o scrisoare inspirată din borderou după dictare.

Căpitanul Dreyfus nu a mărturisit nimic. Unul dintre procurori a încercat chiar să-i sugereze să se sinucidă, punând un revolver în faţa lui Dreyfus, dar acuzatul a refuzat să facă aceasta, afirmând că „doreşte să trăiască pentru a-şi demonstra nevinovăţia“.

Societatea franceză a acelor vremuri a dezbătut ani de zile cazul. Acuzat pe baza unor probe inexistente, căpitanul a fost încarcerat pe Insula Diavolului. Fără a fi Contele de Monte Cristo, la presiunea dreyfusiştilor, progresiştilor acelor vremuri, a fost în -final eliberat şi reabilitat. Dar ce s-a întâmplat cu onoarea pierdută? Greu de imaginat suferinţa celui acuzat pe nedrept.

În telejustiţia României deceniului doi al noului mileniu, sute de personaje neînchinate Sistemului au trecut printr-un purgatoriu similar, în aplauzele gângavilor din corul judecăţii poporului.

Noile Iude vor fi siluite să reintre în pielea celui care l-a vândut pe Mântuitor.

Comentarii

loading...