Cu toate acestea nu vedem eforturi din partea ministerului de resort pentru a pregăti terenul, în vederea continuării școlii online, parțial sau integral.
S-a prezentat o licitație pentru achiziționarea a 250.000 de dispozitive digitale conectate la internet, pentru elevii care provin din familii defavorizate, ce ar trebui să se încheie la începutul lunii viitoare, dar cam atât.
Pe lângă faptul că numărul de dispozitive solicitat de Ministerul Educației și Cercetării pare insuficient, an de an cererea de rechizite pentru elevi din familii sărace fiind măcar cu 50.000 mai mare, nu am auzit de o inițiativă a șefilor Învățământului de a achiziționa dispozitive pentru profesori.
În plus, s-a discutat despre cursuri de pregătire pentru dascăli, în vederea unui învățământ online mai eficient, dar nu s-a demarat mai nimic.
Avem, în acest moment, când mai sunt doar câteva săptămâni până la data când ar trebui să reînceapă școala, doar câteva proiecte izolate (pe la Casa Corpului Didactic din Iași și în câteva alte localități).
Cei mai mulți profesori nu au fost însă instruiți.
Școala online nu are cum să fie eficientă, cât timp se merge în continuare pe improvizații.
Pentru un învățământ online performant, sălile de clasă ar trebui să arate ca un studio 3D, iar profesorul să fie un adevărat performer.
În schimb, în România zilelor noastre, avem unități de învățământ preuniversitar care nu au nici măcar conexiune la internet sau au unul sau două computere care sunt reale piese de muzeu tehnologic.
Nu în ultimul rând, șefii Educației ar trebui să conștientizeze că învățământul online trebuie să înceapă tot în școală, din sala de clasă pornind familializarea elevului cu noile tehnologii.
Mai ales în ciclul primar este nevoie de prezența fizică a elevilor în sala de clasă, pentru a le dezvolta capacitatea de interacțiune socială.
Este adevărat că învățarea prin joc este eficientă, crescând nivelul de implicare al copilului, dar ceea ce s-a înțeles în România despre școala online este, în mare parte, doar o joacă proastă.
