Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Săptămâna de lucru de şase zile

Florin Budescu Actualizat: 05.12.2019 - 00:16
Florin Budescu

Un virus bântuie de douăzeci şi nouă de ani şi nouă luni, în România: săptămâna de lucru de cinci zile.

Share

În aplauzele entuziaste ale românilor, pe 14 martie 1990, Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională a dat decretul-lege prin care, la art. 1, se stipula: „În toate ramurile şi domeniile de activitate se vor asigura, începând cu 1 martie 1990, în afară de sărbătorile legale, 2 zile libere pe lună, de regulă (...) sâmbătă”.

La art. 2, al. 1, aflam o veste şi mai bună: „Începând cu luna martie 1990, ministerele, celelalte organe centrale, centralele şi unităţile de stat vor lua măsurile necesare pentru a asigura trecerea la săptămâna de lucru de 5 zile, până la finele trimestrului III 1990”.

Ideea a fost fixată în mentalul colectiv al românilor ca un semn al libertăţii. Aşadar, la puţin timp după ce CFSN anunţase că rămâne la putere câteva luni, ca să pregătească alegeri libere, a devenit partid politic (FSN) şi a introdus această măsură populistă: „Români, munciţi mai puţin datorită nouă, votaţi-ne!”.

Efectul? Două crize majore în primii şapte ani. Prima - pe o scădere accentuată a economiei, mai ales după mineriada din 13-15 iunie 1990, ce ne-a izolat exact când aveam nevoie de deschidere, pentru capital extern.

După mineriada din 25 septembrie 1991, noul premier Stolojan a găsit vistieria ţării goală: fără valută. A naţionalizat valuta populaţiei. Nu a fost iertat niciodată. După alţi patru ani de guvernare fesenistă, productivitatea muncii era la pământ, se producea pe stoc, iar serviciul datoriei era la cer. În 1997, era să dăm faliment cu ţara.

Au trecut de atunci 30 de ani. În ultimii aproape trei, productivitatea muncii a scăzut, pe măsură ce veniturile populaţiei au fost majorate prin ucaz: salariul minim brut pe economie majorat de două ori, salariile bugetarilor crescute foarte mult. Totuşi, niciodată, dar absolut niciodată nu s-a pus problema cea mai simplă.

Pe 26 noiembrie 2018, Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR, mi-a declarat, despre măririle de salarii, că „BNR crede că e bine că s-a recurs la măriri de salarii, pentru că ajungeam într-un dezechilibru foarte mare. Deja sutem”, totuşi „legea economică, mai tare ca orice lege a Guvernului şi a UE şi din lumea asta, spune că trebuie să existe o corelare perfectă salarii - productivitatea muncii. Acum, a fost făcută o creştere peste nivelul de productivitate”.

Cred că se observă ironia. L-am întrebat pe Vasilescu, de parcă aş fi fost Lenin: „ce-i de făcut?”. Mi-a răspuns: „Acum trebuie să duduie toate motoarele, ca să urcăm productivitatea la nivelul creşterii salariului. Acesta e obiectivul României”. Era altă ironie, o aluzie la „economia care duduie”, despre care vorbea Tăriceanu acum 11 ani.

Aşadar, cum creşti productivitatea muncii? E clar că nu mai poţi să scazi salariile, ştim ce s-a petrecut acum 10 ani. Evident, soluţiile sunt în subţierea serioasă a numărului de funcţionari publici, pentru ca aceia ce nu vor mai lucra în sistemul public să răspundă la cererea mare de forţă de muncă existentă în mediul privat.

Voi fi întrebat probabil: bine-bine, şi ce ai rezolvat cu asta? Ei bine, în mediul privat productivitatea muncii este un criteriu luat în considerare, spre deosebire de cel public. Companiile din România au trecut direct în al patrulea val, unde teoretic lucrezi, pe hârtie, cinci zile, 40 de ore săptămânal, dar în realitate mult mai mult.

Şi la Microsoft, Amazon, Google sau Deloitte săptămâna de lucru e de patru zile, dar nu peste tot şi oamenii desfăşoară o muncă intelectuală ce durează în realitate, dacă e cazul, şi şapte zile. Japonia a testat şi ea sistemul. În Suedia, s-a trecut experimental la săptămâna de lucru de patru zile...

Hai să spunem şi asta: gradul de abstracţie al muncii unui olandez, ce proiectează modele de confecţii în Haga, dar şi modul, felul, locul unde lucrează, atunci când lucrează, pe o valoare adăugată foarte mare, nu se compară cu cel al muncii desfăşurate de confecţionera pakistaneză, care stă pe scaun 10 ore sau 12 ore şi trage la maşină, repetitiv, aceeaşi cusătură, la angajatorul ei, care a luat în contract de lohn licenţa de producţie la modelul proiectat în Ţara Lalelelor.

Da, e adevărat, sunt probleme de altă factură legate de exploatarea confecţionerei (dar la corporatişti, când pleacă la serviciu la opt dimineaţa şi vin la nouă seara, nu e exploatare?), dar nu la aceasta ne referim: acum, vorbim despre poziţionarea în lanţul economic.

România nu este deloc în capătul lanţului, unde este valoarea adăugată mare, ci la mijloc sau jos, jos de tot, la confecţionere şi confecţioneri.

Revenind, occidentalii aceştia lucrează în realitate mult mai mult decât pe hârtie şi productivitatea muncii lor este atât de mare, încât îşi permit. Sunt posibile experimente de-al patrulea val, cu patru zile de lucru, formal, pe săptămână.

Noi? Repet: în mediul privat stăm cam la fel, unde se lucrează aparent mai puţin, dar nu la fel de puţin ca în Occident, dar în realitate volumul de muncă e foarte mare.

Nu este admisibil ca în instituţia guvernamentală (prin asta înţelegem şi Registrul Comerţului, dar şi ultima deconcentrată din Huşi, ori din Tg. Cărbuneşti) să se lucreze de luni până joi, de la ora opt sau nouă dimineaţa, până la patru sau cinci după-amiaza, iar vineri, la două după-amiaza, funcţionarii să spargă uşa cu capul, plecând în week-end.

A devenit de notorietate cazul funcţionarilor de la Ministerul Muncii pe care noul ministru, Violeta Alexandru, îi chinuie, săracii, să recalculeze pensiile, ca să le dea la timp, aşa cum trebuie! Aceşti funcţionari plătesc acum tribut pentru anii în care, trai-neneacă, au fost aristocraţia de stat a ţării.

Cum se traduce la ei productivitatea muncii? – mă veţi întreba. Simplu: prin calitatea serviciilor oferite românilor. Iar aceasta, în general, este execrabilă. Vă imaginaţi că oamenii aceştia pleacă la prânz, în pauză de masă? Trai-neneacă!

Personal, m-am săturat de doamna morocănoasă, pe care o aştepţi la ghişeu minute-n şir, să-şi mestece zahărul în cafea, uitându-se la tine pe deasupra ochelarilor cu ramă aurită. Evident, are sertar special pentru zahăr, are cafea, linguriţă, tabieturi cu care nu te joci.

Pentru aceşti oameni, care au nişte salarii imense, aş fi de acord cu săptămâna de lucru de şase zile. Da, se poate stipula că sâmbătă anumite birouri pot funcţiona până la orele 15.00, dar de luni până vineri vreau să găsesc Fiscul deschis până la ora 18.00 sau 19.00, când am timp să merg, după ce termin eu lucrul.

Nu mă interesează orele de genul 8.15 dimineaţa, când probabil că în anumite instituţii se joacă bowling, jocuri de societate, se fac cafele (că e, na, foarte dimineaţă, „and the night was long”) şi se fumează foarte multe ţigări, la scrumiera de la intrarea în instituţie, dar clienţi sunt foarte puţini.

Pentru salariile grase primite de bugetari, să muncească mult, mult mai mult, chiar dacă nu vor primi mult, mult mai mult, ci la fel, şi poate că în unele instituţii ar trebui să fie mult, mult mai puţini (dintre ei).

Comentarii

loading...