Să ne rugăm pentru eliberarea sufletului ambasadorului american!

Marius Ghilezan Actualizat: 17.08.2020 - 08:13
Marius Ghilezan

Pe vremea nominalizării lui Adrian Zuckerman ca ambasador în România, mulţi am crezut că noua Administraţie americană îşi va schimba atitudinea arogantă de pe timpul lui Hans Klemm faţă de poporul român. N-a fost aşa.

Share

Pe vremea nominalizării lui Adrian Zuckerman ca ambasador în România, mulţi am crezut că noua Administraţie americană îşi va schimba atitudinea arogantă de pe timpul lui Hans Klemm faţă de poporul român. N-a fost aşa.

Încă din timpul audierilor din Senatul american i-am ţinut pumnii strânşi lui Zuckerman. Am considerat mârşave acuzațiile de hărțuire sexuală din comisia de Relaţii Externe a Senatului American, îndreptate asupra sa de către senatorul democrat Bob Menendez, apropiat grupurilor de interese petroliere.

A fost nominalizat politic de către Donald Trump. Fiul său, bun cunoscător al României, nu numai din perspectivele partidelor de vânătoare, a insistat pentru Zuckerman, român de origine. Republicanii au reuşit după mai multe respingeri să-l impună. 

 

M-am numărat printre cei care ştiau că ambasadori numiți politic sunt reflectarea spiritului celui care i-a numit și se manifestă ca atare. Am sperat că în sfârşit Donald Trump îşi va apleca faţa şi către România. În Ungaria, l-a trimis pe David Cornstein. Încă de la primele ieşiri publice, plenipotenţialui trimis al Washingtonului la Budapesta a luat apărarea Administraţiei Viktor Orban şi a explicat lumii întregi de ce iliberalismul promovat de acesta e un concept bun şi de luat în seamă. Nicio vorbă despre un concept străin locului, cum ar fi anticorupţia.

La Varşovia, Georgette Mosbacher a fost spiritul administraţiei americane în căutarea unui partener loial, încă de la înscăunare. Recent, excelenţa sa a respins criticile Uniunii Europene pe tema aderării Poloniei la democrație sunt „exagerate”.

“În UE, Polonia este încă văzută drept o adolescentă or, ea nu mai este așa... cred că Franța și Germania... încă nu s-au împăcat cu ideea“, a spus ea.

Excelenţa Sa Adrian Zuckenberg trebuie ajutată. E greu să fii prizonier al deep-state-ului

Am crezut că odată sosit la Bucureşti, Adrian Zuckerman, român prin naştere şi fin cunoscător al ororilor comuniste (avea 9 ani când a plecat cu părinţii), victimă a politicii antisioniste a regimului comunist, va fi urechea aplecată a Administraţiei americane faţă de nevoile poporului român. Şi îşi va aminti cum polonezele veneau pe plajă la Mamaia, pe timpul comunismului şi pustiau magazinele din cauza sărăciei lucii de la ele din ţară.

Entuziast, ca de fiecare dată când se schimbă o epocă, am crezut că în sfârşit vom avea un nou David Funderburk, ambasadorul american care a iubit nespus România.

N-am avut noroc. N-a fost să fie!

 

Noul ambasador, dacă ar fi fost interesat să vină cu o viziune nouă a parteneriatului SUA-România, ar fi citit memoriile lui David Funderburk care mărturisea că mandatul său la Bucureşti a fost dificil pentru că politica Departamentului de Stat al SUA era în favoarea lui Ceaușescu

 Când noul ambasador a aterizat anul trecut cu anticorupţia în gură, luptă pe care eu o consider invazivă şi discriminatorie, am sperat că e doar un simptom al neadaptării la context. Aşteptam ca Excelenţa sa să se dumirească asupra esenţei crude a unei bătălii nedrepte care a scos şi trimis la moarte o serie de actori politici, doar pentru că s-au opus sistemului securist. Să se elibereze din constrângerile conţopiştilor cu interese mercantile din Departamentul de Stat.

Continuarea politicii segregaţioniste a lui Hans Klemm

Naiv, am crezut că vremea decorării semnatarilor de protocoale secrete dintre serviciile secrete şi procurori va fi apusă şi că Adrian Zuckerman nu va mai continua politica sfidătoare a fostului ambasador, bun prieten cu organizatorii gestapoului, poreclit Binom.

Din păcate, de un  an de zile, trimisul lui Donald Trump face politica Departamentului de Stat, ostil preşedintelui american şi nu cea a celui care l-a nominalizat.

Dacă întradevăr ar fi adus noua faţă şi către România,  trimisul lui Trump şi-ar fi schimbat discursul sectar al predecesorului şi atitudinea sfidătoare faţă de realitatea de la Bucureşti.

Orice analist simplu ştie că o criză de adaptare durează cât o piatră la rinichi. Azi doare, mâine dispare.  

Numai că nu a fost aşa. Ambasada americană de la Bucureşti consideră în continuare statul român drept vasal.

Încă ne e dor de David Funderburk

 

 

Noul ambasador, dacă ar fi fost interesat să vină cu o viziune nouă a parteneriatului SUA-România, ar fi citit memoriile lui David Funderburk care mărturisea că mandatul său la Bucureşti a fost dificil pentru că politica Departamentului de Stat al SUA era în favoarea lui Ceaușescu, în ciuda regimului său represiv, fiindcă se „presupunea” că avea o politică externă diferită faţă de cea a Moscovei, ceea ce s-a dovedit o imensă eroare.

Ne-am fi aşteptat ca Adrian Zuckerman să înţeleagă mai bine cine a creat jihadul împotriva clasei politice româneşti, de ce business-ul român a fost pus la pâmânt şi de ce curentul pro-american nu sporeşte.

Păi, simplu. Prin menţinerea unei atitudini sfidătoare şi de dictat, românii se tem de apariţia noilor comisariate ale fricii. România nu e doar o piaţă pentru produsele americane.

Excelenţa Sa Adrian Zuckerman a fost cel puţin ireverenţioasă atunci când a cerut Parlamentului modificarea unui set de legi privind flagelul traficului de persoane. S-a comportat ca Vîşinski, atunci când a trosnit uşa din Palatul regal pentru a impune decizia Moscovei. Sarcina unui ambasador democrat e să discute nu să ceară, că s-a dus vremea colonială.

România profundă nu e formată din traficanţi de fiinţe umane

 

Dacă ar fi fost întradevăr conectat cu disperările românilor, Excelenţa Sa l-ar fi cunoscut, asemeni mie la Washington, pe Constantin Vişoianu, negociatorul statului român din Comisia Aliată de Control privind armistiţiul din 12 septembrie 1945, care povestea de cât era de dezamăgit că ambasadorul american Averell Harriman a făcut jocul Moscovei după cel de-al doilea război mondial.  La insistenţele sale, de impunere în tratat a condiţiilor de retragere a Armatei Roşii de ocupaţie,  trimisul preşedintelui SUA a spus “că e de la sine înţeles.” A fost primul diplomat român care şi-a dat seama că România a fost pusă la mezat de către aliaţii tradiţionali.

Au trecut 50 de ani de beznă. Nu ne-am fi aşteptat ca vreun  ambasador american să ceară iertare poporului român pentru necuviinţa de a lăsa pradă bolşevicilor o ţară prietenă.

L-au ţinut pe Regele Mihai pe aeoroport din criză de oportunitate

Toţi am privit cu îngăduinţă greşelile administraţiilor americane succesive. Inclusiv, impoliteţea trimisului Departamentului de Stat al SUA, la Berna, în ianuarie 1990, când l-a sfătuit pe Regele Mihai să nu se întoarcă acasă în ţară.

Au trecut anii, s-a semnat Parteneriatul Strategic. Ne-am fi aşteptat la mai mult decât petice de hârtie şi declaraţii de conivenţă.

Fără a o spune direct, Departamentul de stat, prin raportul recent publicat, susţine că româncele sunt curvele Europei, iar ambasadorul bate la uşi politice în loc să se adreseze instituţiilor de forţă care aplică legea.

Prin modul cum s-a interpus între taberele politice, criticând PSD şi vechile guverne, lăudând ceea ce face actualul guvern, lui Adrian Zuckerman i se poate pune lesne diagnosticul de partizanat politic.

Imperativul narativ al Excelenţei Sale

“România trebuie să îndrepte legislația și să aibe toleranță 0 pentru traficul de persoane.” Asta a cerut Parlamentului, imperativ ambasadorul, asemenea unui comisar de tristă amintire. Justă în esenţă cererea, dar totuşi tonul face muzica.

Flagelul traficului de persoane, dacă Excelenţa Sa ar vrea să afle adevărul, e undeva în strânsă legătură cu generalii atât de apreciaţi şi decoraţi de Ambasada SUA de la Bucureşti.

Mai mult, dacă ar dori să sporească încrederea românilor în SUA şi să le întreţină visul american, al bunicilor şi străbunicilor, ar trebui să-l sfătuiască pe preşedintele american să nu mai trimită trupe militare în România fără a le asigura soldaţilor protecţia necesară. Oriunde în lume există o bază militară, există şi o casă de toleranţă.

Orice micro sondaj făcut printre români în cazul Caracal, chiar şi de Ambasada SUA, ar demonstra că niciunul dintre o sută de români nu crede în castitatea militarilor de la Deveselu.

Şi mai e ceva, transmiteţi-i că ne rugăm pentru eliberarea sufletului său din prizonieratul Departamentului de Stat. România profundă nu e făcută din curve, traficanţi de fiinţe umane şi de violatori.

 

P.S. Încă se aşteaptă o solicitare de iertare din partea Departamentului de Sata pentru uciderea lui Teo Peter de către un soldat american, într-o intesecţie de pe strada Dacia din Bucureşti. Nu e târziu nici pentru Excelenţa Sa, noul ambasador la Bucureşti.