Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Politrukul Kuzmin, sau bocancul sovietic ce-apasă, încă, pieptul istoriei naționale

Eugen Cișmașu 09.10.2020 - 12:00
Eugen Cișmașu

Pentru diplomații ruși, vrednici urmași ai lui Molotov și Vîșinski, istoria rămâne doar un vast platou de dejun pe care faptele și argumentele pot fi amestecate cu toate tacâmurile în mâna stângă, într-o salată cu rețetar predictibil, primit de la Kremlin.

Share

An de an, fie că vorbim de Ziua Victoriei, Ziua Națională a Rusiei sau diverse momente din panoplia poporului sovietic, Moscova nu uită să își plimbe, într-o Românie încă tratată ca simplă anexă lipsită de respect față de Marele Prieten de la Est, goarnele propagandistice ce difuzează mesaje disonante în raport cu istoria noastră națională.

În România, campionul incontestabil al unei contestabile retorici, care de ani de zile contribuie la menținerea relațiilor româno – ruse într-o zonă de rezervă tensionată, este ambasadorul Valeri Kuzmin. După aproape un deceniu de serviciu în Republica Moldova, perioadă în care mica Românie de peste Prut a uitat de „Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO”, nemaifăcând decât pași formali în direcția asumată prin proiect, Kuzmin a desantat în România anului 2016 la doar trei săptămâni după inaugurarea Scutului de la Deveselu, cuvântând cu aer amenințător despre potențialul pericol pe care obiectivul militar îl reprezenta pentru Rusia. Ulterior, în anii care au urmat, tot de numele lui Kuzmin s-au legat și câteva episoade celebre de atac la nivel de țesut identitar, și am aminti aici doar sonorele incidente ale opiniilor agresiv exprimate la Universitatea din Constanța sau legătura sa cu conferința lui Umnov-Denisov, autorul teoriilor conform căreia dacii au fost protoslavi pe baza interpretării ”tăblițelor de la Sinaia”.

Indiferent față de reacțiile publice stârnite de-a lungul timpului, Kuzmin a recidivat zilele trecute, cu prilejul seminarului ”științific internațional cu tema: 75 de ani de la Victoria Coaliției antihitleriste și crearea ONU”, conferențiind în stil propriu pe marginea ”lecțiilor istoriei” și a ”provocărilor contemporaneității”.

”Observăm cu satisfacție că popoarele din Rusia și din România au întâmpinat sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial drept aliați care au luptat umăr la umăr, pentru eliberarea Europei Centrale și de Est. A fost întoarsă pagina neagră a crimelor regimului Antonescu, care a adus România în pragul catastrofei naționale. Decizia înțeleaptă și vizionară luată de Regele Mihai I, susținut de eminenți politicieni și lideri militari români, a permis României să se întoarcă în familia învingătorilor, să recupereze Transilvania de Nord, ruptă din trupul țării cu binecuvântarea lui Hitler, și, în final, să devină membru cu drepturi depline al ONU”, a opinat onorabilul Kuzmin, rescriind din poignet o întreagă și dureroasă istorie.

”Aliați” și ”umăr la umăr” cu sovieticii, peste 150.000 de militari români care depuseseră armele pe frontul Moldovei, pe 23 august, la apelul Regelui Mihai, au fost încărcați în vagoane de vite și duși în prizonierat în lagărele adâncurile Uniunii Sovietice. ”Aliați” și ”umăr la umăr”, peste o treime din acești prizonieri au murit pe drum. ”Aliați” și ”umăr la umăr” cu sovieticii, zeci și zeci de ofițeri ai Armatei Regale au fost batjocoriți în fața militarilor lor, unii fiind împinși la sinucidere.

”Aliați” și ”umăr la umăr” cu românii, în jur de 1 milion de soldați sovietici au ocupat, din septembrie 1944 România, dedându-se la jafuri, violuri și crime împotriva populației civile.

”Aliați” și ”umăr la umăr”, după 6 ianuarie 1945, în baza unui ordin al Armatei Roșii surori și prietene (nu-i așa, d-le Kuzmin?), toți cetățenii români etnici germani – bărbați între 17 și 45 de ani și femei între 18 și 30 de ani - au fost ridicați și trimiși în Siberia. ”Aliați” și ”umăr la umăr” cu sovieticii, celor 30.000 de sași din Ardeal și celor 33.000 de șvabi din Banat, în drumul lor către Gulag li s-au adăugat și o sumedenie de etnici români, găsiți la întâmplare și ridicați pur și simplu de pe stradă.

”Aliați” și ”umăr la umăr” cu sovieticii domnului Kuzmin, 100.000 din cei 300.000 de români deportați în Gulag și-au lăsat oasele în stepele sovietice, murind pe ”calea reconstrucției URSS”, iar mulți dintre cei care au reușit să se întoarcă, după ani de zile în țară, au fost întâmpinați cu cătușe la sosire, luând calea altor pușcării.

Una peste alta, pentru un ex-kaghebist care siluește constant istoria națională, când vrea și cum poate, după modelul folosit în 1944 de eroii eliberatori care ne violau bunicile, retorica izvorâtă din convingerea că România a fost ”salvată” de ”crimele regimului Antonescu”, la 23 august, cu bocancul pe piept și PPȘ-ul în ceafă, nu mai reprezintă o noutate.

Politrukul Kuzmin, cel care ne calibrează constant istoria națională, ar trebui, totuși, să primească un răspuns oficial pentru la fel de oficialele sale obrăznicii. Iar o comemorare națională a celor 75 de ani scurși de la ocuparea de către armata roșie a teritoriului românesc, în locul sărbătoririi a 75 de ani de la Victoria Coaliției antihitleriste, ar fi, probabil, răspunsul cel mai oportun, demn și adevărat al istoriografiei românești.