În zonele deșertice africane, băștinașii au o modalitate extrem de ingenioasă de-a descoperi sursele de apă. În prima fază caută o movilă de pământ în mijlocul căreia sapă o gaură nu foarte largă și cu un pic de adâncime. Aruncă în acea gaură semințele unui fruct exotic, iar apoi se ascund așteptând apariția babuinului care e atras imediat.
Acesta e nevoit să-și introducă laba în gaură pentru a putea ajunge la semințe, pe care odată ce le simte, le strânge în pumn. Însă aici încep problemele. Nu mai poate scoate pumnul din gaură, pentru că aceasta e prea strâmtă. Singura soluție ar fi să desfacă pumnul ca să poată ieși, dar atunci ar pierde semințele.
Pentru că e lacomă, maimuța nu renunță ușor și se chinuie un timp, suficient cât să le permită băștinașilor să vină pe la spate cu frânghii și să o captureze. Apoi maimuța e hrănită cu acele semințe și alte fructe dulci, după care membrii tribului așteaptă ca acesteia să i se facă sete. Având o capacitate instinctivă foarte puternică de-a depista sursele de apă, chiar și la mare distanță, aceasta pornește însoțită de băștinași și nu se oprește până nu găsește prima oază.
Dincolo de modalitatea spectaculoasă a întregii operațiuni, ea poate fi extrapolată la diferite paliere ale societății umane. E suficient să ne uităm la omul de azi care trăiește în abundența societății de supraconsum și să vedem cum, dincolo de aparențe, acesta seamănă cu acea maimuță, care plătește pentru lăcomia sa cu libertatea.
Tot acest confort modern generat de consumism și tehnologie, vine la pachet și cu un control absolut, asigurat prin manipulare și menținut doar în ultimă instanță prin forță. Un bun exemplu de control al pieței așa-zis libere sunt marile corporații, fapt care duce la o competiție simulată. Există concerne care controlează firmele așa-zis concurente, iar când anumite produse sunt retrase de pe piață, asta se face de multe ori strategic, cu scopul de-a lansa un alt produs, de la chipurile o altă firmă, dar care are de fapt în spate același trust.
Aceste jocuri de putere economice controlate urmează același principiu aplicat cu succes și în politică, unde puterea e cu adevărat putere, doar atunci când controlează și opoziția.
Semințele dulci sunt oferite și angajaților din corporații, ele însemnând promovarea ierarhică, dar asta cu condiția ca acești angajați să adere la tot felul de organizații și fundații care promovează agenda globalistă. Cei care nu fac pactul își blochează ascensiunea, pentru că la vârful ierarhiei e nevoie de oameni controlați de oligarhii globaliști.
Toate aceste fundații au un profil caritabil, umanitar, comunitar, având doar scopuri nobile care maschează bine marxismul progresist. În istorie, răul s-a făcut întotdeauna în numele binelui. Așa cum face și site-ul Amazon care și-a făcut deja un obicei în a bloca vânzarea unor cărți cu mesaj incorect politic. Practic o ardere a cărților identică cu cea a naziștilor în anii 30. Cu deosebirea că tiranii de astăzi au avantajul tehnologiei, astfel că ”arderile” sunt operate digital, aseptic, evitând șocul violenței. În epoca noastră, o cultură și niște vieți pot fi suprimate prin câteva click-uri, nu mai e nevoie de ruguri și lagăre.
”Revenind la confortul captiv și parșiv aplicat babuinilor, acesta nu este oferit doar de capitalismul globalist, ci și de partidele – stat din țările cu democrație precară. ”
Fructul dulce oferit de partidul – stat e suficient pentru a captura electoratul de babuini care, prin dependența sa, facilitează elitei accesul la privilegiile ascunse în oaza puterii.
Tendința analiștilor e de-a eticheta drept partid – stat doar pe cel care a condus cel mai mult România după 1990 și care e și cel mai mare. Însă experiența electorală a demonstrat că toate partidele care s-au perindat la putere după 1990, indiferent că au condus guverne minoritare sau au format alianțe, au acționat tot prin capturarea statului, iar apoi a societății. Pentru că partidul, odată ce preia pârghiile statului capturează societatea pe diferitele ei niveluri: economic, social, cultural, sportiv. Însă tot acest proces se realizează prin lațul aplicat cohortelor de maimuțe lacome, seduse de mierea electorală.
Din acest punct de vedere, acest status – quo pare a avea o perspectivă generoasă. Multă lume cade în capcana de-a privi doar la cum arată acum aparatul bugetar și pensionarii. Mai interesant de observat e faptul că aceștia sunt de perspectivă. Paradoxal, în România doar pensionarii sunt de perspectivă. Evident, nu aceiași. Bazinul pensionarilor se va alimenta mereu, dar și al angajaților la stat. Cei trecuți de 40 de ani caută siguranța jobului la stat, nemaivorbind de cei care vânează asistența socială. Însă nici în intervalul 18 – 35 de ani, lucrurile nu stau bine, chiar dacă nu e vorba neapărat de angajați la stat. Conform datelor statistice, tinerii din acest segment lucrează preponderent în agricultură, comerț, industrie.
În general locuri de muncă prost plătite, astfel că ei sunt sensibili atât la măriri de salarii decise de partidul – stat, dar și la ajutoare sociale, având în vedere nesiguranța, dar și lipsa de motivație specifică activității lor.
Sigur că în fiecare segment de vârstă există și categorii greu de tentat de această sirenă, dar acestea sunt inferioare numeric. Din rândul acestora, mulți pleacă din țară și probabil că nu se mai întorc. Nici măcar cei care merg la muncă intelectuală, destui de puțini, nu au motive să se întoarcă. A aștepta întoarcerea ”creierelor” e o altă speranță menită a sfârși ca iluzie. În acest sens, exemplul invocat de unii intelectuali nostalgici ai boierimii românești belle epoque e unul mai degrabă încărcat de nostalgie, decât de realitate.
Cu excepția pașoptiștilor, care au reprezentat o ”oră astrală” în istoria României, paralela cu fiii boierilor, din secolele XIX și XX, care plecau la studii în străinătate și se întorceau în țară este una greșită. Acei tineri școliți la Paris, Berlin, Viena aveau la ce să se întoarcă. Provenind din familii cu poziții, li se aranjau la întoarcere posturi în diplomație, politică, administrație sau preluau moșiile, negustoriile, fabricile sau alte afaceri ale familiei.
Ori nu e cazul celor de acum, care provin din familii medii sau chiar simple și care se pot întoarce acasă cu doctorat de Sorbona și să nu-și găsească post în mediul universitar. Paralela se potrivește mai degrabă beizadelelor de politicieni, analfabeți intelectual, care și-au cumpărat diplome pe afară sau le-au falsificat și se întorc în politică sau afaceri să desăvârșească escrocheriile începute de părinții lor. Și aceștia din urmă sunt mai degrabă tentați tot de partidul – stat, pentru că le asigură protecția și imunitatea cum nu o poate face nimeni mai bine.
Cei care acum sunt cu adevărat tineri, frumoși și liberi sunt de regulă și naivi – spre deosebire de cei care nu mai sunt atât de tineri și se erijează în reprezentanții lor pentru a-i transforma în electorat captiv – iar în lipsa unei alternative și aflați odată cu trecerea timpului tot mai mult în căutarea stabilității se vor lăcomi la semințele aruncate de partidul – stat sau vor îngroșa rândurile migrației lowcost.
