Ca în faimoasa expresie atribuită lui Tudor Arghezi, ea una spune și alta… fumează.
Citind concluziile Comisiei de la Veneția pentru democrație prin drept cu privire la legile justiției și apoi la amendarea codurilor penal și de procedură penală române, m-am întrebat dacă acest for tehnocrat cu atribuții consultative nu și-a pierdut cumva mințile și vrea să se sinucidă compromițându-și orice credibilitate. Întrebarea se întemeia nu atât pe aberațiile juridice ale documentului, cât mai ales, din punct de vedere al fondului, pe contradicția dintre respectivele concluzii și avizele anterioare cu valoare de principiu ale aceleiași Comisii, iar din punct de vedere al formei – pe contrastul între tonul imperativ, aproape obraznic, al „recomandărilor” și tradiția de modestie, discreție și rezervă caracteristică manifestărilor sale publice anterioare.
Tocmai pe acele principii de drept și democrație, ca și pe acele tradiții de sobrietate și neutralitate politică s-a clădit prestigiul Comisiei de la Veneția. De ce se renunță la ele acum? De ce și-au luat tehnocrații reputați care compun și dau credibilitate Comisiei acest aer de aroganță hegemonică? Cum se explică acest salt mortal de la obiectivitatea, seninătatea și consecvența olimpiene de altădată la imoralitatea dublelor standarde și la iraționalitatea concluziilor ghidate de interese politice?
Cu mai multe luni în urmă, pe când Președintele Iohannis cerea părerea Comisiei de la Veneția cu privire la proiectele de legi amintite, cunoscând avizele anterioare ale acesteia, constant reconfirmate, anticipam că și-a asumat riscul unui demers eșuat doar pentru a câștiga timpul necesar organizării unor lovituri de forță în stradă. Nu m-am înșelat.
Tot atunci, însă, am exprimat convingerea că, deși se va afla sub presiunea politică a hegemonilor UE interesați în dominarea (României) prin drept, profesioniștii „venețieni” nu vor accepta să dea obrazul pe rușine. În afirmarea acestei convingeri înseși era ascunsă o temere și trebuie să recunosc astăzi că prin ea vorbea mai mult dorința decât certitudinea. Căci, într-adevăr, trăim în epoca în care puterea a ajuns să corupă adevărul, iar decadența nu putea să nu atingă și altădată falnica și respectabila Comisie pentru democrație prin drept.
Cu aceste sentimente, gânduri și întrebări am făcut ceea ce mai nimeni, am impresia, nu a făcut: am citit toate cele treizeci de pagini ale avizului privind legile justiției (respectiv considerentele acestuia) în unica versiune originală disponibilă, redactată în limba engleză. Efortul a meritat pe deplin.
Sub aspect intelectual, textul produce în creier senzația pe care ți-o dă auzul unui scrâșnet. Un text prolix, contradictoriu și cu vădită intenție ininteligibil, mărturisind efortul dureros al autorilor de a împăca principiile și precedentele notorii ale Comisiei cu comandamentele politice secrete ale protagoniștilor Consiliului Europei, organizația interguvernamentală a cărei anexă tehnică este. Aceiași cu protagoniștii UE și promotorii Europei cu mai multe viteze.
Merită menționat că de când Rusia, exasperată de dublele standarde promovate în Consiliul Europei, a pus sub semnul întrebării contribuția sa la finanțarea acestei organizații, altminteri, cu totul ignorată în Europa Occidentală, supraviețuirea sa și a organismelor satelit, precum Comisia de la Veneția, a ajuns la mâna bunăvoinței tartorilor vest-europeni, în frunte cu Germania merkeliană. Și – nu-i așa? – cine plătește orchestra, acela comandă muzica.
În astfel de condiții avizul este imposibil de rezumat în mod coerent sau de explicat rațional. Îl citești și te crucești. Atât.
Ceea ce poate fi descris este metoda. O metodă perversă care nu poate duce decât la concluzii perverse.
Astfel, în legătură cu fiecare problemă abordată se prezintă mai întâi soluțiile alternative. Apoi se evidențiază și compară meritele uneia (cea favorizată) cu dezavantajele celorlalte. Evident, atuurile celor din urmă nu sunt menționate. De aici rezultă, eventual, senzații, impresii, dar nu concluzii logice.
Pe de altă parte, sunt reamintite principiile de urmat. Ele sunt cele cunoscute de mult și proclamate anterior de Comisie. Prin urmare, Comisia este, chipurile, consecventă. Ea nu se dezice. Când se trece la compararea principiilor cu legislația română, însă, comparația nu se face prin căutarea liniilor principiale ale acesteia, care la prima vedere sunt conforme cu standardele, ci la detalii istorice din afara legii, cum ar fi revocarea șefei DNA; împrejurare care capătă valoare de principiu. Dacă „zeița anticorupției” a fost revocată în baza unor legi care respectă valorile statului de drept stabilite de Comisie anterior, înseamnă că acele legi subminează lupta împotriva corupției și, deși așa ni se pare, în realitate principiile nu sunt respectate. Prin urmare, legile ar trebui modificate prin încălcarea vechilor principii exact în numele respectului pentru acestea. Nebunie, nu-i așa!?
Cu alte cuvinte, nu principiile determină regula, ci ținta politică o determină, de la regulă întorcându-ne apoi la principii pentru a le fixa înțelesul în funcție de ea.
Nici măcar acest pragmatism imoral nu este urmat cu consecvență. Numirile procurorilor-șefi nu ar trebui să fie politice, se spune. Pentru ca în propoziția fix următoare să se afirme că ele pot fi politice, căci altfel… nu se prea poate. Decizia politică trebuie luată însă printr-un mecanism care să asigure echilibrul puterilor implicate. Culmea este că nu se vorbește despre echilibrul dintre puterea judecătorească și cea executivă, ci de echilibrul dintre „șeful statului” (tratat, după nevoi, când ca fiind politic, când apolitic) și executiv; mai ales, se subliniază, atunci când aceștia aparțin unor partide diferite. Se recunoaște acum că un asemenea bipolarism decizional blochează decizia, iar, adăugăm noi, o decizie blocată nu rezolvă o problemă, ci creează altele constând în tensiuni și instabilitate politică, dar Comisia nu merge cu raționamentul mai departe. Ne lasă pe noi să decidem.
Comisia știe că în Constituția României funcția de „șef al statului” nu există și înțelege perfect că între a „reprezenta statul” și a-i fi „șef” este distanță mare. Spre deosebire de Președintele României și prietenii săi politici – parlamentari, comunitari (stradali) și extracomunitari -, ea evită să le identifice explicit, dar sugerează ca, dacă are probleme cu aplicarea avizului său, România să își modifice Constituția (sic!).
Avizul subliniază că deciziile Curții Constituționale ale României trebuie respectate, Comisia neavând competența de a le judeca. După care imediat revine prin a cere ca, în numele valorilor statului de drept și, evident, ale luptei împotriva corupției, legislația română să adopte reglementări pe care CCR le-a declarat neconstituționale. Ceea ce echivalează cu a spune că România are o Constituție incompatibilă cu statul de drept. De aceea s-ar și impune revizuirea ei.
Numai gândul că aceasta ar însemna recurgerea la referendum – precum și amintirea invalidării ultimelor două referendumuri pentru lipsa cvorumului de prezență – dă măsura seriozității unei atari recomandări. Cum în popor totul se personalizează, oare câți vor veni să voteze pentru a spori puterile dlui Iohannis, cel dispărut de la sesiunea Consiliului European?
În context, nu se poate trece cu vederea avizul favorabil dat în 1993 chiar de către Comisia de la Veneția Constituției României, apreciată ca fiind perfect aliniată standardelor democrației, statului de drept și drepturilor omului. Ce s-a schimbat de atunci și până acum în teoria statului de drept de nu mai este bună Constituția României și ni se cere să o abandonăm?
Răspunsul la această cerere nu poate fi decât unul singur: așa ceva nu se poate pentru că a abandona Constituția României ar fi primul pas pentru abandonarea României!
Cu privire la secția parchetului specializată în cercetarea magistraților – Pitia venețiană de la Strasbourg – vorbește la fel. Secția specializată nu prea este bună, trebuind mai bine să se recurgă la… procurori specializați. Acesta nu este limbaj de expert juridic, ci de cutră politică. Secția specializată a fost creată tocmai pentru a avea procurori specializați, care fac asta, nu altele.
În fine, este de remarcat că aproape toate subcapitolele încep cu precizarea că, într-adevăr, nu există uniformitate în Europa cu privire la reglementarea chestiunilor în discuție, prin urmare, putându-se și așa și așa. Atunci de ce toată tevatura? De ce această remarcă esențială cu privire la caracterul neobligatoriu și chiar neconcludent al recomandărilor Comisiei nu este pusă în capul sau în coada concluziilor documentului său?
Este evident că această dialectică mizerabilă nu poate duce la aplicarea vreunei sancțiuni internaționale împotriva României. Dacă s-ar pune serios o asemenea problemă, toate aceste ambiguități ar trebui clarificate și atunci s-ar rămâne doar cu principiile reafirmate în aviz, curățate de zgura neomarxistă. (Eminenta profesoară Yolanda Eminescu spunea, încă înainte de 1989, că dialectica marxistă este construită astfel încât să se poată demonstra orice concluzie formulată înainte de orice demonstrație.)
Avizul acesta are, în realitate, doar două funcții, ambele fără legătură cu scopul său declarat. Pe de o parte, de a da apă la moară mișcărilor de stradă și forțelor politice antinaționale și antidemocratice din România, astfel încât țara să fie supusă unor tensiuni și confruntări politice permanente, instabilitatea lăuntrică anulând capacitatea de rezistență față de presiunile din afară. Pe de altă parte, să ofere pretexte pentru lăsarea României în cercul periferic al UE cu mai multe viteze.
Dacă acestea sunt obiectivele, nu modificarea legislației noastre le poate evita, ci doar fermitatea românilor în apărarea Constituției lor și în respingerea hotărâtă a tuturor atacurilor la adresa interesului lor național, așa cum îl definesc ei, în sistemul de referințe intern și în cel european deopotrivă.
