Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Pentru un pumn de dolari

Eugen Șerbănescu Actualizat: 28.02.2019 - 08:38
Eugen Șerbănescu

Ordonanţa 114 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare a produs scântei, ca de fiecare dată când Statul umblă la taxare.

Share

 

Din capul locului, introducerea sintagmei (cu rezonanță de Ev Mediu) „taxa pe lăcomie“ a fost total neinspirată. Formula, destul de rudimentară, pute a populism de la o poștă. Ne duce cu gândul la „zeciuiala“ din cărțile de istorie sau la niscaiva acțiuni haiducești, gen Robin Hood, care lua de la bogați pentru a da la săraci. Nu poți să ai o asemenea exprimare într-un act normativ  din secolul 21, în Europa.

Chiar dacă ulterior cineva mai cu glagorie din aparatul guvernamental și-a dat seama de gafă și „perla“ a fost scoasă din textul Ordonanței, răul a fost făcut și a aruncat o umbră de neseriozitate, de lipsă de cultură instituțională și chiar de incompetență asupra întregului demers. A ceda unor impulsuri electorale chiar în textul unor acte normative nu este cea mai bună tactică. Dimpotrivă, se poate întoarce ca un bumerang împotriva promotorilor.

Nu vom intra, în cele ce urmează, într-o discuție tehnică privind taxele și procentele în cauză, pentru că nu acesta este scopul rândurilor de față. Ne interesează fenomenul general – căci este un fenomen – al reacțiilor și contra-reacțiilor stârnite, cu asemenea ocazii, în mediul de afaceri (în sensul larg al termenului) și ce se ascunde în spatele lor.

Ca să spunem lucrurilor pe nume, toate sistemele – că sunt financiar-­bancare, de ex­ploatare de gaze, de produ­cere și/sau vânzare de energie, de comunicare, de comercializare de bunuri și servicii etc. – sunt, până la urmă, sisteme de afaceri, adică un ansamblu (desigur, de multe ori, foarte sofisticat) de acțiuni din care se extrage un profit. Nimeni nu rămâne în piață fără un câștig, nimeni nu oferă servicii gratis sau de dragul cuiva.

Primul reproș care se aduce Guvernului în asemenea situații este lipsa consultărilor prealabile emiterii unui act normativ care afectează arealul respectiv. Într-adevăr, funcționalitatea unui sistem – oricare ar fi specificitatea lui – se păstrează prin adecvarea tuturor parametrilor care îl controlează.

Din acest punct de vedere, aparatul guvernamental are și datoria, și obligația de a purta discuții cu factorii responsabili din privat. Problema este că niciodată cei din privat nu sunt de acord, n-au cum să fie de acord, cu introducerea sau mărirea vreunei taxe, deoarece le este agresat profitul.

(În ce măsură profitul recoltat în România este reinvestit tot în România – pentru a fi într-adevăr un motor de dezvoltare a sectorului capitalist – este o altă discuție.) Încercând să limiteze orice deposedare procentuală, cei în cauză invocă toate argumentele posibile (dintre care multe pot fi pertinente sau doar cu o asemenea aparență) pentru a demonstra – la început – inutilitatea, apoi precaritatea, apoi nocivitatea, apoi disfuncționalitatea și, în ultimă instanță, imposibilitatea introducerii unor măsuri de creștere sau introducere de noi taxe.

Pe de altă parte, Guvernul – în orice țară – este responsabil cu bugetul, care se alimentea­ză din taxe și impozite. Încontrarea care decurge este evidentă, iar skanderbeg-ul – acerb, pentru că e vorba de bani. De mulți bani. În cazul Ordonanței 114, probabil se va micșora procentul de taxare, dar – așa cum spunea și președintele Senatului – ea nu va fi abrogată.

În context, ne aducem aminte de uraganul iscat, acum aproape trei ani, de faimoasa Lege a dării în plată. Era vorba ca debitorii particulari să-și poată preda proprietatea în schimbul stingerii datoriei. Filozofia legii se baza pe împărțirea riscului de devalorizare între banca furnizoare și pârlitul de pe stradă care ia creditul – și nu aruncarea acestui risc doar pe spinarea debitorului, cum era până atunci.

Tot sistemul bancar a luat foc. Avocații diverselor sucursale au invadat ecranele televizoarelor, tot încercând să ne explice cum se va duce de râpă sistemul de creditare, ba chiar tot sistemul bancar, dacă legea intră în vigoare. Aproape că începusem să-i credem, pentru că, nu-i așa?, acesta este rolul avocaților – să te facă să-i crezi. 

S-au fluturat atunci cele mai sumbre perspective, inclusiv că nimeni nu va mai putea lua credite, că băncile pleacă din țară (unde?) și alte fantasmagorii de acest gen. Critici importante au venit și din partea Băncii Naționale a României, de la care ne-am fi așteptat, nu-i așa?, la o protecție. Protecție s-ar putea să existe, dar a cui? A pârlitului de pe stradă – nu apare. 

Cacealmaua era la vedere ca o sperietoare de ciori. Anume: dobânda percepută de bancă nu poate să crească arbitrar, nu poate face intangibilă accesarea creditului pentru simplul motiv că rațiunea de a exista a unei bănci este chiar furnizarea creditului! Ca atare, o bancă nu se poate autodesființa.

În schimb, e chemată să găseas­că pârghii de compromis, compromisul fiind, în definitiv, alfa și omega pieței. Ceea ce s-a și întâmplat. După îndelungi pertractări, discuții și negocieri, au fost introduse câteva modificări (una privind limitarea pragului de creditare), dar principiul retroactivității a fost păstrat, iar actul legislativ a fost, în cele din urmă, promulgat. 

Ce s-a întâmplat după ­aceea – s-a dărâmat sistemul, a plecat vreo bancă, a sărăcit vreun bancher? Nici vorbă. Toate instituțiile de creditare continuă să furnizeze serviciile în care sunt competente, oferite unei piețe consistente, a doua ca mărime după Polonia, dacă nu ne înșelăm. Unde sunt avocații care prevesteau apocalipsa? Și-au luat onorariul și au dispărut în neant.

Ne amintim că, mai de curând, o vânzoleală asemănătoare s-a produs și la introducerea Legii offshore, care reașază redevențe și regimuri de taxare a producţiei de gaze din Marea Neagră. Și atunci s-au făcut presiuni – din mai multe părți. Și nu numai din privat. Au intervenit și responsabili din Administrația de la Washington, deci – dintr-o dată – firmele în cauză, interesate de exploatarea gazelor românești, au ieșit din cadrul strict de negociere și au apelat la mijloace politice, de Stat, pentru a-și convinge beneficiarii să lase prețul jos, de fapt pentru a impune propriile condiții. Întrebarea este: sunt permise orice mijloace?

În fond, care este jocul? Când entități private – din domeniul bancar, energetic, de exploatare etc. – își văd diminuat profitul, reacționează în cele mai diversificate moduri. Foruri și asociații protestează, cer întâlniri, audiențe, consultări. Se creează o întreagă suprastructură de contra-motivații foarte sofisticate, cu aparența unui profesionalism desăvârșit.

Experți dintre cei mai respectabili (dar care sunt fie angajați, fie colaboratori remunerați, fie au interese private de lobby) își pun la bătaie toată știința de carte și toată retorica adecvată pentru a convinge opinia publică de implicațiile catastrofale ale oricărei taxe sau creșteri de taxe (pe active sau pe pasive – nu mai contează) aplicate de către Stat afacerii X sau afacerii Y.

Se supralicitează sau chiar se inventează efecte secundare. Se naște o mitologie, se alimentează un curent de opinie care merge de la așa-zisa necesitate a modificării unor prevederi până la abrogarea întregului act normativ (la care, uneori, se raliază și Opoziția, așa, de dragul opoziției). Se practică, implicit sau explicit, șantajul părăsirii țării de către firmele sau corporațiile nemulțumite, lăsându-se voit impresia că prezența lor aici ar fi o favoare.

Care favoare? A cui pentru cine? Până la urmă, se ajunge la o diminuare a cifrei de taxare, adică la un compromis, determinat, în principal, de iminența transformării ordonanței în lege, compromis la care respectivele entități n-ar fi achiesat înaintea emiterii ordonanței.

Acesta este adevărul, spus pe înțelesul tuturor. Consultările inițiale sunt necesare, fără îndoială, pentru estimarea impactului, pentru luarea pulsului sectorului în discuție, însă a lăsa ca ele să fie transformate – de către cei vizați – într-o formă de inhibare, de întârziere sau de anulare a actului de guvernare ar fi total contraproductiv. Nu toate mijloacele sunt permise pentru un pumn de dolari în plus.   

Comentarii

loading...