Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Păpuşarii au dat lovitura

Marius Ghilezan Actualizat: 25.11.2019 - 02:34
Marius Ghilezan

De mic, n-am înţeles de ce fetiţelor le plac păpuşile. Ţin minte că am rupt odată ghemotocul de pluş al Lilianei, vecina mea din micuţa comună Cicârlău.

Share

Am tăiat-o la piept să-i caut sufletul. Mărunţind încărcătura de sârmă şi cârpă, am exclamat: “Nu-i găsesc inima!” Preferam să tai broaştele cu bisturiul tatălui meu. Eram bucuros când inimioarele lor îmi pulsau în mâini. Eram fericit că le-am descoperit sufletul. Mama mă certa şi pentru disecţia păpuşii şi a broaştei. Nu înţelegeam care e legătura dintre viaţă şi o cârpă.
Târziu, am descoperit diferenţa.
Bucuria de ieri de la Harrow, când românii trăgeau o horă în jurul urnei de vot, m-a făcut să mă gândesc la entuziasmul mulţimii din jurul rugului pe care ardea Ioana d’Arc, tânăra franţuzoaică în secolul XV. A rămas în memoria timpului ca o legendă. Şi-a ajutat regele să ajungă pe tron. După victoria Suveranului, cu armură de război, a mai participat la o serie de lupte, însă fără prea mare succes. În primăvara anului 1430, Ioana d’Arc a fost luată prizonieră de un cavaler și vândută regelui Angliei. Era convinsă că va fi răscumpărată de Regele Franței, însă Carol al VII-lea a refuzat să o ajute pe cea căreia îi datora tronul. Într-un proces controversat, Ioana d’Arc a fost judecată de Inchiziție sub acuzația de erezie și condamnată la ardere pe rug. Execuția a avut loc în 30 mai 1431. A ars cu numele lui Iisus Hrisos pe buze. Viziunea ei a dus la prima victorie a Franţei contra hegemonului englez. În urmă cu un secol, Vaticanul a beatificat-o. Azi e un model de luptă întru credinţă.
Mai ştie cineva că Sorin Frunzăverde l-a ajutat pe Zeus să ajungă în Olimp? I-au pus procurorii de gât şi nu l-au lăsat nici să-şi trateze cancerul. Eroul din Caraş trebuia lăsat să moară. Şi a murit. Zeus e sus în stratosferă. Trece cu fizionomia nemuritorului peste plebea care compune oastea lui.
Ce legătură are Ioana d’Arc cu războiul electoral? Niciuna, doar mulţimea aflată în extaz. Precum în trecut, aşa şi-n prezent. Bucuria e controlată de inchizitori. Ei ştiu cel mai bine când să sluţească un om şi când să ridice masele la luptă.
Marele Inchizitor nu poate fi mai bine descris decât personajul Bojin din cartea “Matei brunul” a lui Lucian Dan Teodorovici. Eroul principal este un marionetist tipicar care trăieşte în comunism. În urma unui accident, îşi pierde memoria. Fix 20 de ani i se şterg din minte. Pentru a nu o lua razna, regimul îl ajută. Îi distribuie în rol de prieten pe tovarăşul Bojin, un informator înflăcărat al Securităţii. Regimul obsedat de controlul minţii nevolnicilor, îl însărcinează pe cel din urmă cu prelucarea totală a vieţuitoarei tabula rasa, Matei brunul. Îl învaţă pe marionetist să se bucure de miracolele şi lozincile gloriosului regim. Personajul e salvat, fericit de sine şi de marioneta lui.  
Experimentul Makarenko a reuşit. Şi atunci şi acum, peste o lume în care meseria de spălătoreasă e o jignire.  
Poate puţină lume ştie povestea din jurul mânuitorului de minţi Makarenko. În „Colonia Gorki”  a aplicat principiul că majoritatea impune minorităţii opinia. Se ajungea, astfel, la crearea „omului nou”, de tip sovietic. Gândirea colectivă era prelucrată prin intermediul muncii în colectivitate. Individul era ucis. Aşa se explică entuziasmul strigătelor colective “Stalin şi poporul rus / libertate ne-au adus.”
În ianuarie 1990 m-am înscris în Partidul Naţional Liberal. Mi-a plăcut idea legată de individ vs colectivitate. Ştiam de la mama şi de la bunici că sufletul e individual şi că nu există un suflet colectiv.  
Am fost redactor şef adjunct un timp la primul ziar de partid, apărut după 1989: “Dialog liberal.” Primul meu articol, mărturie e colecţia din bibliotecă, despre spinii trandafirilor şi bucuria mulţimii care ridica în aer florile la mitingurile Frontului de salvare. Vedeţi, la fel ca acum, păpuşarii joacă rol de ISU. De prim ajutor. Ameţeala colectivă se tratează ca la spectacolul de păpuşi. Ce copil se întreabă despre marionetist? Habar n-are că în spatele scenei cineva manevrează o serie de fire. Extazul mişcării personajelor fără suflet dă mulţimii copiilor senzaţia de viaţă. Ce univers distopic, nu-i aşa?
Marionetistul din spatele tastelor se bucură. A provocat orgasmul colectiv. Dar individul, acel proiect liberal, mai există? Doar în cartea de poveşti a ceea ce trebuia să fie un partid al promovării individului.
Nu vă întrebaţi oare de ce în nicio şcoală nu se învaţă meseria de păpuşar? De ce nu există în programele şcolare tehnici de mânuit păpuşile? Îşi punea oare astăzi vreun copil întrebarea de ce micuţa Dolly n-are suflet? E mai simplu să participe la războiul de pe tabletă. Nimeni nu-şi dă seama că războiul nu e al lui, ci al altora.
Hora de la Harrow m-a lămurit. Experimentul a reuşit. Taica Bojin, informatoru,’ şi-a făcut minuţios treaba. Dacă paginile cărţii lui Lucian Dan Teodorovici ar fi infinite şi azi ar mai foşni bucuria lui Matei Brunul, fericitul deposedat de minte, învăţat să aplaude şi să ovaţioneze numele învingătorului. El nu ştie pe ce lume trăieşte, dar crede că păpuşa lui poate să salveze lumea.
Toate războaiele se duc în numele fericirii colective. Nimeni nu te îndeamnă să fii fericit cu tine însuţi. De aceea mi-am pierdut calitatea de membru PNL. Azi văd cum mankurţii jubilează. Ridică păpuşa în slăvi. Sunt fericiţi că au contribuit la magia spectacolului de salvare colectivă. Dar individul?
“Libertatea nu e atunci când te duci cu turma, libertatea înseamnă să îți asumi curajul de a fi individ” – avea să scrie pe pagina sa de facebook, Adrian Ţîrcă,  studentul care l-a întrebat pe Klaus Iohannisde ce n-a invitat și jurnaliști care să-i pună întrebări incomode la dezbaterea sa. A deplâns fanatizarea societăţii, impusă de noii bojini. Dar ca să pricepi procesul de lobotomie generalizată mai trebuie să şi citeşti. Istoria nu e compusă doar din miracole, ci şi din greşeli. Dar ca să fii interpret al celor din urmă, trebuie să ai curajul de a te ridica din gloată.
Se aud şi acum ropotele de aplauze. Cât de bucuroşi sunt noii bojini? Au înfrânt. O ţară e pusă de hegemon pe rug, iar poporul vesel dansează. Nu e un experiment reuşit? Ce piesă super tare. Taci dracului din gură cu ideea legată de individ, mai presus de toate, nu există decât în mintea ta. Tu nu vezi că eşti singur?
Ideea de la începuturile PNL, cu Nea Nicu Enescu şi Săndulescu, e un simplu paragraf din memoria individuală. Memoria colectivă nu consemnează asemenea farafastlâcuri aristocratice. Liderul de azi al partidului lui Brătianu recunoaşte că a dat jos un guvern pentru a ferici hegemonul. Sigur că mulţimea îl aplaudă. România are o păpuşă, sus pe catarg, bună de manevrat.
Ne mai întrebăm de ce nu avem o Ioana d’Arc? Nimeni nu-şi asumă eroismul individual. E mai lesne, eroismul colectiv. “Hai la lupta cea mare….” Ne-au salvat. Încă un glonţ ca ăsta şi suntem terminaţi. Poporul salută salvarea, agale trecea cu zgomot de girofar Miliţia noului regim ales. Psss! După dansul în jurul urnei de vot, urmează munca nenormată pentru consorţiile hegemonului. „Uterele umblătoare” ale scriitoarei de geniu Margaret Atwood şi-au făcut treaba. Povestea servitoarei este despre un univers distopic. Individul îşi pierde amintirile şi vieţuieşte într-o lume cu reguli impuse. Orice asemănare cu realitatea românească te poate da la câinii turbaţi ai internetului, dresaţi de Unitate să muşte la comandă. 
Poporul e aproape de Paradis. De ce mai cârcoteşti, în colţuri de gazetă, dacă mulţimea vede diferit? Ce tot mai boscorodeşti (vorba bănăţeanului hâtru) despre individ. Universul tău e perimat. Trăiască în glorie şleahta cea mare!

Citește totul despre:

Comentarii

loading...