Dumnezeu a rânduit, ca prin plecarea tatălui meu, paşii să-mi fie îndrumaţi de preoţii Nichifor şi Rafael din Timişoara, la 40 de km de oraş, chiar a doua zi după prohodirea părintelui meu, pentru a-l cunoaşte pe cel mai îndrăgit păstor de suflete, demn urmaş al Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, cinstit de tineri cu apelativul Padre.
Coronavirusul l-a osândit la optsprezece zile de intubări. Prea vrednicul doctor Virgil Musta, marele salvator de vieţi, a căutat imposibilul.
Un munte de trăiri şi de simţiri creştine
Candela vieţii părintelui Varlaam s-a stins. Puterile omeneşti ale doctorilor au fost limitate. Prea bunul Dumnezeu l-a chemat să rânduie treburile şi în cer. Avea doar 45 de ani. Un munte de trăiri şi de simţiri creştine. Aşa l-am perceput când am ajuns, cu întârziere, la ultima sa Liturghie.
Cu trei zile înainte de minunata descoperire a părintelui şi a înţelesurilor luminoasei sale asceze pastorale, eram la 800 de km, pe litoral. Plecarea bunului meu tată a înlesnit prima întâlnire. Nu credeam că şi ultima.
Cum mi-au sărit ispitele în cale
De la Timişoara la Partoş şoseaua trece prin Jebel, locul copilăriei tatălui meu. Liturgica pasageră, Cosmina, nu mă zorea. Preocupat prea tare de drumul lateral, evident nesemnalizat, prin care trebuia să ajungem la destinaţie prin Deta, n-am băgat de seamă de semnalul Waze: “poliţist în 500 de m.” Evident că am decelerat, doar când am zărit cum se iţeşte, după un deluşor, maşina poliţiei. Deşi o serie de maşini rulau cu aceeaşi viteză în faţa mea, m-a oprit doar pe mine. Deh, vechea meteahnă a gaborilor locali pe numerele de Bucureşti. I-am dat actele. Mi-a spus că am depăşit viteza legală. L-am rugat să îndeplinească mai iute formalităţile, pentru că mă grăbesc la mănăstire. S-a întors evident ca melcul. Mi-a întins procesul verbal. L-am semnat, nu înainte de a-i face o remarcă: “în Banat, poliţiştii nu poartă mască?” Mi-a răspuns că la ei nu e obligatorie.
Cu greu am biruit calea. Nesemnalizarea ţinea de rânduiala Cezarului, nu? Numai că nu Cezarul a scos în cale o ispită, doar, doar să nu ajung la cele sfinte, remarca justă a Cosminei, ci Demonul întunericului.
Întâlnirea neprogramată cu Teofil Părăian
În urmă cu vreo două decenii, am pierdut indicatorul spre Râmnicu Vâlcea. Era tot o toamnă târzie. Între lup şi câine. Cum zic francezii. De nu se vedea prea bine. M-am trezit pe ruta de Făgăraş. Deşi noapte, am luat-o spre Sâmbăta de sus. Nu ştiu ce m-a învrednicit să întreb de călugărul Teofil Părăian. L-am descoperit în chilia sa. “Ştiam că vii, frate!” Şi mi-a spus toate nevoile şi grijile pe care le purtam în scurtimea mea existenţială. N-am spus nimic. L-am ascultat. În final, mi-a prorocit “ne vom revedea.” Şi când să vin a doua oară, el n-a mai fost pe lumea asta.
Vocile lumii:
“Padre, cum îi spuneau cei apropiați, a fost unul dintre cei mai veseli și luminoși oameni pe care i-am întâlnit. Avea harul slujirii, darul prezenței și bucuria dăruirii neobosite, cu timp și fără timp. Îi sfătuia pe ucenicii rătăciți cu eleganță și delicatețe, precum Iisus aflat sub copacul lui Zaheu vameșul… Îi înălța, în schimb, pe toți cei nevoitori și râvnitori la amețitoare contemplații taborice, dimpreună cu Moise și Ilie, Petru sau Ioan”, Mihai Neamţu, pe pagina de facebook a Mănăstirii Partoş.
“Dumnezeu a vrut să fiţi acolo, la ultima sa Liturghie,” mi-a spus ieri părintele Nichifor de la Biserica din Piaţa Crucii din Timişoara şi replica i-am dat-o în scris”
“Ne vom revedea!”
Revenind la momentul 11 octombrie 2020, mărturisesc acum, făcusem aproape 800 de km pentru a întâlnire iniţiatică. Mai rar am auzit aşa o prozodie la un munte de om. Părea Goliat. Curtea Mănăstirii păstorite de Varlaam era plină de tineri. Aveam să aflu mai târziu că Părintele slujea ca duhovnic pentru junii care încă îl mai caută pe Dumnezeu, deşi fac parte din Generaţia Z.
În predica sa (nu ştiam că va fi şi ultima, pornirile mele gazetăreşti mă îndemnau să o înregistez), a vorbit despre cuvântul care însămânțează. A mărturisit cu mult har despre pilda treierătorului care scapă din rodul pământului în zona fertilă, o parte, a doua într-un spațiu dominat de mărăcini și a treia, într-un loc pietros. A făcut o analogie, dragă mie, despre rolul cuvântului și al binecuvântării celui care crede în el.
A surprins în fraze simple simple două acțiuni: temeiul săditului pentru a culege rod și al împărtășirii gândurilor cele bune în diferite lumi, a celor care pot și vor să audă, a celor surzi și a celor care refuză să asculte.
Ca trăitor la sat, simplu posesor de moșii, dar și meșteșugar de cuvinte, am înțeles perfect mesajul său, astfel am scris la reîntoarcere mea la Bucureşti.
Pretext: Banloc
La sfârşitul tainei creştine, din Duminica liturgică a prea bunului păstor, am stat de vorbă mai mult timp despre proiectele sale şi despre dorinţa mea mai veche de a renova castelul de la Banloc şi de a-l transforma într-un centru cultural multietnic, acesta fiind la graniţa a trei state: România, Ungaria şi Serbia.
Mi s-a povestit cât de vrednic era în construcţia aşezământului pentru bătrâni, în ridicarea noilor chilii la o mănăstire ce a reînviat prin slava lui Dumnezeu şi priceperea ziditorului, alintat Padre, de către copii.
Era preocupat de temeinicia actului cultural. Avea chemare. Dar şi o imensă iubire de semeni. În el era slava şi puterea…
După nu ştiu câte schimburi de idei, ne-am despărţit de vreo trei ori. Şi iar am reluat temele comune. De fiecare dată, în semnul Sfintei Treimi, m-a îmbrăţişat.
Aveam să aflu după câteva zile că era infectat cu COVID-19. Dumnezeu m-a păzit şi m-a învrednicit să mărturisesc aici şi acum că mesajul de rămas bun a fost “ne vom revedea, iubite frate.”
Şcoala de vară de la Partoş
Sigur că pe pământ rămân doar faptele bune şi amintirile celor care s-au spovedit şi s-au împărtăşit la prea înaltul părinte.
Era tare plăcut copiilor. Vară de vară organiza tabere pentru a-i învăţa pe cei mici despre lume, ştiinţă şi viaţă.
Dumnezeu a vrut neapărat să-l cunosc
“Dumnezeu a vrut să fiţi acolo, la ultima sa Liturghie,” mi-a spus ieri părintele Nichifor de la Biserica din Piaţa Crucii din Timişoara şi replica i-am dat-o în scris.
Prea bunul păstor şi apostol al Sfântului Iosif cel Nou ne va veghea din cer ca proiectele noastră să fie bine rânduite.
Pentru cei care nu cunosc paorii din pusta bănăţeană, le amintesc că salutul ancestral e la ei “şe lucri?” nu “bună ziua,” ca-n vechiul regat.
Padre a lucrat neostenit la ridicarea unei zidiri de aduceri aminte şi de priveghi ale sufletelor celor care nu mai sunt.
Lumina strălucitoare despre care ne vorbea
Îmi imaginez cum vede acum lumina strălucitoare despre care ne-a vorbit, nouă credincioşilor, cu atâta har, într-o Duminică de sfârşit de veac.
Fi-vor alţii mai vrednici ca el, pentru că aşa rânduie Bunul Dumnezeu lucrarea sa.
Drum lin în lumină şi veşnică pomenire, Padre! Rămâi în amintirea şirului de buni creştini care m-au îmbrăţişat de-a lungul timpului!
