Lagărul vesel

Ciprian Blidaru 26.02.2021 - 17:21
Ciprian Blidaru

A devenit un reper clasic, atunci când se vorbește de formele propagandei, invocarea binomului Orwell – Huxley, primul pentru dictaturile brutale, iar celălalt pentru democrațiile manipulatoare.

Share

Aceasta, însă, e o etichetare mult prea generală și de suprafață, pentru că fiecare dintre aceste regimuri conține ambii poli, atât zăhărelul narcotic, cât și biciul coercitiv. Însă în ambele structuri e mai puțin vizibil, uneori chiar ocultat, jocul secund de putere.


În regimurile autoritariste, partea manipulatoare culturală, prietenoasă, deși ocupă un loc secundar, e nelipsită, având rostul ei bine definit, rămânând mereu în spatele uniformelor prin care puterea ține să defileze amenințător. În partea cealaltă, avem o distanță de putere redusă, o manipulare prietenoasă, șefi care iau prânzul și fac glume cu angajații, dar undeva în spate, în șifonier, stă uniforma cu galoanele puterii, bine ascunsă și de scos doar la momentul oportun.


Această variantă în care manipularea e dominantă și forța e ascunsă în spatele ei s-a dovedit a avea mai mult câștig de cauză în timp. E suficient să scrutăm manipularea culturală din societatea de astăzi pentru a înțelege ce trăim și cum trăim. Spre exemplu, infantilismul promovat prin filme, muzică, lifestyle e o bună metodă de manipulare a oamenilor muncii. Timpul liber e cea mai importantă parte din existența unui om, atunci el are libertatea să fie el însuși, să se definească existențial, să-și caute sensul în această lume.
 
 
Acest lucru îl știe orice sistem care caută să se infiltreze în viața persoanei.


Goethe – ”Nu există sclavi mai lipsiți de speranță decât cei care cred în mod fals că sunt liberi”.
 
Dacă un sistem totalitar are nevoie de brutalitate și crimă uneori pentru a ajunge să se impună în cele mai mici amănunte ale vieții, maniera subtilă a societății de consum – de intruziune în viața individului, prin reglementări vestimentare, sexuale și culturale, cu scopul de-a crea un om nou – e mai eficientă pe termen lung.


Un exemplu aparent minor, dar care cred că e extrem de sugestiv pentru tipul acesta de manipulare hedonisto – infantilă, îl putem găsi în multe producții de divertisment hollywoodian. Una dintre ele ar fi comedia comercială ”Șefi de coșmar”, care începe bine, promițând o critică satirică de sistem în numele valorilor persoanei strivite de mașinăria pieței și a profitului.

Unul dintre cei trei oprimați, care va dori apoi să se transforme în ucigașul șefului său, ne spune filozofia sa de viață, simplă și utilă: bunica lui avea 20 de dolari când a emigrat în USA, iar când a murit avea 2.000. De ce? Pentru că n-a îndurat. Acest mesaj, cât se poate de realist și dur pentru întreaga masă a angajaților, rămâne până la finalul filmului singurul demn de luat în seamă. În pofida intrigii, care are la bază planul celor trei victime ale șefilor de coșmar de a-i ucide pe aceștia. Dar faptul că scenele degenerează într-un umor infantil-retardat compromite orice posibilă influență a unui mesaj anti-sistem. Nu ni se sugerează că viața ar fi în altă parte, adică oriunde mai există tihnă sufletească, bucurii simple, într-un bistro, lângă un lac cu pești vioi, între o carte și o cană fierbinte cu ceai sau în brațele unui amor noncubist,  atât de străin stilului american, unde gustul vieții trece mai repede ca aroma gumei de mestecat.
Chiar dacă există și excepții la acest tip de mesaj manipulator, ele sunt anodine în raport cu abundența fluvială revărsată prin cinematografie,  muzică și mass-media.
 
De la filmele din comunism cu ingineri agronomi turnate în mintea poporului, am ajuns la producțiile cu normă lgbt-istă, rasism închipuit și multiculturalism vesel cu o aglutinare mai mult la nivel culinar.

Totul e bine gândit de ”sistem”, care operează cantitativ, bizuindu-se mereu pe majoritățile inerte și docile. O realitate bine ilustrată de subtilul gânditor Machiavelli:  „Pentru că oamenii obișnuiți sunt atrași numai de ceea ce pare și de succesul unui lucru, iar lumea nu este făcută decât dintr-aceștia, iar cei puțini nu înseamnă nimic atâta timp cât cei mulți au pe ce să se sprijine”.

De aceea, sauna îmbietoare a societății de consum gâdilă senzorial simțurile cetățeanului, pentru ca nici un gând profund să nu perturbe apetitul de robi workaholici, răsplătit cu posibilitatea de-a achiziționa bezmetic produse inutile. Nici răgazul filozofic, nici refugiile onirice. O viață marcată de distracții ieftine, jocuri pentru copii practicate de adulți, comedioare proaste, sex mecanic, barbarie culinară de tip fast – food, turism bezmetic – nu reprezintă altceva decât un refugiu în nimicul zilnic, care convine de minune elitei globaliste.

A fi mereu în afara gândirii, a fi aservit unui imediat permanent, a fi limitat la prezentul derizoriu, pe lângă faptul că transformă omul într-un robot util, creează și fundalul pentru schimbarea permanentă, lipsa de atașament profund și implicit anularea durabilului. În același timp e injectată dependența față de consumabilele vieții, mereu altele, ceea ce-i face pe unii să trăiască cu iluzia ca sunt liberi și autonomi în raport cu obiectele, pentru că le schimbă mereu. Acesta e cadrul perfect pentru a înmulți numărul consumatorilor planetari.


Această spălare pe creier nu ar putea reuși deplin, dacă în paralel nu s-ar arăta degetul acuzator asupra trecutului, tradițiilor, de care omul nou trebuie să se debaraseze, pentru că altfel nu poate progresa în aventura spre neant în care a pornit ca un kamikaze vesel.
 
Însă ghinionul celor care stau cu abțibildul conspiraționismului pe limbă e că acesta nu se mai lipește bine cu salivă, astfel că sunt condamnați să rămână mereu cu el în gură.
 
Din păcate pentru ei, marii gânditori ai lumii noi au lăsat urme vizibile și clare privind planul lor, astfel că ideea de conspirație cade de la sine pe cale logică. Marele filozof al marxismului cultural, Gramsci, decreta fără echivoc:  “Planul cultural va fi mai ales negativ, de critică a trecutului, încercând să îi facă pe oameni să-l uite și urmărind să-l distrugă”.


La tot acest meniu al zilei se adaugă și o spiritualitate superficială de tip new age, un budism de trotinetă, urmat de așezarea pe covorașe nezburătoare pentru a opri zburătăcirile minții ușoare. Apetența pentru spiritualitate sedativă prin ocultism de talcioc și alte ezoterisme de weekend e intens stimulată și pentru a înlocui spiritualitatea creștină. Religia iubirii, a suferinței și a sacrificiului devenind astfel tot mai greu compatibilă cu viața omului postmodern, workaholic, superficial, carierist, hedonist.
 
Un întreg univers amazonian de petrecere a timpului liber, în afara propriei ființe, mult mai ademenitor și sofisticat decât braseria comunistă și fotbalul minut cu minut, prizat de proletarul microbist. Din acest punct de vedere, capitalismul consumerist s-a dovedit a fi mult mai ingenios, a creat un lagăr de muncă vesel, dar și liber din punct de vedere fizic, pe când comunismul a creat o tiranie a muncii extrem de sufocantă și înecăcioasă, precum coșul unui furnal siderurgic. În felul acesta s-a demonstrat cum poate deveni până și libertatea un instrument de control.


De la dominarea prin durere s-a ajuns la dominarea prin plăcere. Prin intermediul libertăților superficiale, nu a libertății interioare, profunde. Societatea de supraconsum e o vitrină ce oferă plăceri condiționate pentru sclavii ei.