Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

„Rusia a devenit prima dictatură a spionajului“

Sabina Fati 04.12.2013 - 21:25

Ion Mihai Pacepa, 85 de ani, a fost numărul doi în spionajul românesc până în 1978, când a cerut azil politic în SUA. A fost cel mai important defector din perioada Războiului Rece, care a părăsit ...

Share

Ion Mihai Pacepa, 85 de ani, a fost numărul doi în spionajul românesc până în 1978, când a cerut azil politic în SUA. A fost cel mai important defector din perioada Războiului Rece, care a părăsit Pactul de la Varşovia în favoarea aliaţilor din NATO.

În interviul pe care l-a acordat „României libere“, Pacepa spune că, atunci când „România va deveni cu adevărat un stat de drept“, i se va da înapoi cetăţenia „din oficiu“ şi aminteşte despre faptul că Virgil Măgureanu, primul şef al SRI, ar fi fost omul Moscovei.

Recentul Summit de la Vilnius este considerat de Ion Mihai Pacepa un eşec pentru UE, fiindcă „Bruxelles-ul a ignorat şi continuă să ignore faptul că Rusia a devenit primul intelligence dictatorship din istorie. În ceea ce priveşte o eventuală unire a României cu Republica Moldova, fostul adjunct al spionajului autohton declară că doar popoarele celor două state pot stabili acest lucru, pentru că „Moldova a fost furată ca urmare a Pactului de neagresiune dintre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică. Ambele au dispărut, şi nu văd cine ar avea autoritatea legală să se opună unui plebiscit popular care autorizează reunificarea“.

De ce aţi republicat „Moştenirea Kremlinului“ după 23 de ani de la publicarea ei originală?

Acum câţiva ani am revizitat Muzeul STASI din Berlin şi m-am alăturat unui grup de germani. „STASI a fost echivalentul comunist al GESTAPO-ului“, a explicat ghidul. „Şi ce s-a întâmplat cu STASI?“, a întrebat unul dintre vizitatori. În Germania, nimeni nu mai vorbeşte de STASI. A fost şi s-a terminat. După unificarea ţării, guvernul a sigilat toate sediile STASI, i-a confiscat arhivele, a publicat numele tuturor ofiţerilor STASI şi a expus public toţi informatorii şi colaboratorii ei. Apoi a abandonat subiectul. Germanii sunt preocupaţi de viitor, nu de trecut.

Aşa ar fi trebuit să fie şi în România. Din păcate, Securitatea continuă să fie pe prima pagină a ziarelor. Fantoma ei se plimbă nestingherită pe străzile ţării. Ameninţă. Acuză. Terorizează. Bună parte a românilor sunt preocupaţi şi azi mai mult de trecut decât de viitor. De ce?

Succesorii imediaţi ai lui Ceauşescu au fost educaţi la Moscova şi au cunoscut doar sistemul moscovit de guvernare cu ajutorul poliţiei politice. Ei au încercat să înlocuiască Securitatea cu minerii, dar nu le-au plăcut. Erau zgomotoşi şi ieşeau mereu în faţă, aşa că s-au reîntors la securişti. Aceştia erau tăcuţi şi nevăzuţi. În 1990 au rebotezat Securitatea ca SRI şi au decretat că numai „persoanele găsite vinovate pentru fapte îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului“ nu pot fi încadrate în SRI. Cu alte cuvinte, doar Ceauşescu era exclus. Apoi au secretizat arhivele Securităţii pentru 40 de ani. Recunoscători, securiştii au ajutat succesorii lui Ceauşescu educaţi la Moscova să revină la Palatul Cotroceni de două ori.

În decembrie 2004 românii s-au debarasat, în sfârşit, de oamenii Moscovei, şi România a început să-şi croiască un drum românesc. România de azi este o democraţie modernă, cu servicii de informaţii şi contrainformaţii de tip occidental, compatibile apartenenţei ţării la NATO şi Uniunea Europeană. În această Românie, oameni ca Virgil Măgureanu (născut Virgil Astalîs), „eroul“ cărţii „Moştenirea Kremlinului“, arată normali doar în comparaţie cu Ceauşescu şi alţi dinozauri comunişti. E bine însă să-i cunoaştem. Umanistul american George Santayana, care şi-a dedicat viaţa studierii rolului omului în societate, a devenit celebru cu aforismul: „Cei care nu îşi amintesc trecutul sunt condamnaţi să-l repete“.

Înalţi oficiali americani au spus, mai mult sau mai puţin direct, că Rusia se află în expansiune în Europa de Est. Ar mai putea Moscova să-şi extindă influenţa în această zonă controlată azi de NATO?

Nu. Entuziasmul cu care NATO va apăra România va depinde însă în bună măsură de loialitatea României faţă de NATO, care, din păcate, lasă încă de dorit. Este greu de crezut, dar în noiembrie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a respins pentru a treia oară cererea de anulare a condamnării la moarte dată de justiţia lui Ceauşescu lui Constantin Răuţă pentru că a „trădat“ Securitatea, cerând azil politic în SUA.

Dl Răuţă este acum un reputat inginer aerospaţial american. Construcţia noii baze NATO de rachete de la Deveselu va fi terminată în 2014, dar în absenţa unei minuni dl Răuţă, care a contribuit la crearea acestor rachete, va continua să fie condamnat la moarte în România. În ultimii cinci ani, 6.284 români arestaţi de Securitate şi condamnaţi de justiţia lui Ceauşescu pentru că au ajutat, într-o formă sau alta, lupta NATO împotriva comunismului au solicitat fără succes anularea sentinţelor.

Aţi lucrat pentru Securitate aproape 30 de ani, într-o perioadă destul de dură, 1951-1978, pe care aţi numit-o „o enormă eroare“. Vă consideraţi părtaş la crimele Securităţii din acei ani?

Nu am fost părtaş la crimele Securităţii. Când nu m-am mai putut eschiva, am renunţat la imensele privilegii oferite de poziţia mea în conducerea serviciului ei de spionaj, şi am luat viaţa de la capăt, la 50 de ani. Într-o scrisoare deschisă adresată fiicei mele, Dana, publicată în Le Monde şi retransmisă repetat la Europa Liberă în anii 1980, am explicat: „Timp de 20 de ani am avut neşansa de a fi implicat în furt de tehologii occidentale, dar am reuşit să manevrez astfel încât să nu fiu implicat în crime politice. ... În 1978 am primit însă ordinul de a organiza asasinarea secretă a lui Noel Bernard, directorul programului pentru România al postului de radio Europa Liberă. ... Cunoscându-te, Dana, am fost convins că preferi să nu ai tată decât să ai un tată criminal“.

Am avut dreptate. Dana şi soţul ei au petrecut 11 ani sub arest la domiciliu, dar nu şi-au pierdut încrederea în viitor. Ei au fost eliberaţi de congresmanul american Frank Wolf, la două zile după executarea Ceauşeştilor. Sosirea lor la Washington a fost transmisă la 44 posturi de televiziune naţionale şi internaţionale. Congresmanul Wolf a dedicat un întreg capitol al noii sale cărţi, Prisoner of Conscience, eliberării Danei.

Cum v-au recrutat?

În 1951, am fost repartizat la Securitate de Comisia Guvernamentală pentru Repartizarea Studenţilor. Mulţi ani m-am amăgit cu ideea că într-o ţară comunistă, unde statul plăteşte pentru întreaga ta educaţie, nu-ţi poţi alege locul de muncă. Statul te repartizează, şi cu asta basta. Este adevărat. Astăzi sunt însă destul de departe, în ani şi kilometri, de acele zile tumultuoase ca să pot recunoaşte că, în realitate, am devenit ofiţer de Securitate datorită unui moment de laşitate, pe care l-am descris pe larg în Moştenirea Kremlinului. În sinteză: am fost un adolescent răzvrătit politic care, când s-a simţit ameninţat, a decis să-şi salveze pielea.

Care credeţi că au fost principalele calităţi care v-au făcut să ajungeţi atât de sus în aparatul Securităţii?

Se spune că în ţara orbilor chiorul este împărat. Educaţia mea inginerească şi cea muzicală au contrastat izbitor cu primitivitatea securiştilor din acei ani. Faptul că fiul celui mai bun prieten al tatălui meu a devenit directorul de cadre al Securităţii a fost o altă „calitate“. Restul este istorie.

De ce avea încredere familia Ceauşescu în dvs.?

Ceauşeştii nu au avut încredere în nimeni – până şi copiii lor aveau tehnică de ascultare în apartamentele lor. Ceauşeştii au vrut să facă însă spionajul tehnico-ştiinţific, pe care-l conduceam, un fel de factotum al planurilor lor megalomanice de transformare a României într-un exportator major de avioane, autoturisme şi centrale atomo-electrice. Ceauşeştii n-au avut încredere în mine. Ei au avut nevoie de mine.

La început aţi avut încredere în Nicolae Ceauşescu.

Da. M-a impresionat campania lui împotriva cultului personalităţii, declanşată după moartea lui Dej. „Nu avem nevoie de idoli“, a declarat Ceauşescu. Apoi a „demascat“ nepotismele lui Dej şi a lăsat plebea să arunce un ochi la opulenţa reşedinţei sale. Din nefericire, puterea corupe, şi puterea absolută corupe absolut. Odată instalat în şa, Ceauşescu a început să se lăfăie în 21 de palate, 41 de vile şi 20 cabane de vânătoare.

Apoi a vrut să devină un Napoleon român, şi a reuşit - la dimensiuni româneşti. Ca şi Napoleon, Ceauşescu a declarat despre el că „un om ca mine se naşte o dată la 500 de ani“. Apoi, tot ca Napoleon, Ceauşescu a început să-şi transforme ţara într-un monument pentru sine însuşi. Tot ca Napoleon, Ceauşescu a pierdut încrederea propriei armate, care l-a detronat şi trimis în exil. Şi, tot ca Napoleon, Ceauşescu a fost omorât de propria sa gardă, care s-a temut că el se va reîntoarce la putere. Am satisfacţia că am fost unul dintre cei care i-au săpat groapa.

Specialitatea dvs. a fost spionajul tehnico-ştiinţific. Dacă ar fi să faceţi un clasament, care au fost trofeele dvs. cele mai importante în acest domeniu?

Aceste trofee au fost nominalizate de Biroul Politic al Comitetului Executiv al PCR în 1978, când a analizat eficienţa activităţii TS. Ele au fost descrise în Orizonturi Roşii. Redau aici câteva: o fabrică pentru producerea polistirenului, în cadrul complexului petrochimic de la Borzeşti; o fabrică de poliuretan şi piele sintetică la Iaşi; o fabrică pentru melamină la Braşov; alta pentru filme şi hârtie fotografică la Târgu Mureş; o întreprindere de producere a explozibililor plastici în oraşul Victoria; o fabrică de anvelope radiale în Bucureşti; două fabrici de antibiotice (Iaşi si Bucureşti), în care s-a produs cefalosporină şi, respectiv, aureomicină; fabrici pentru producţia de oţeluri înalt-aliate, metalo-carbide şi aliaje neferoase; fabrică pentru producerea aluminiului; combinat electronic pentru producţia de circuite integrate; fabrici pentru producţia de maşini şi utilaje cu comandă digitală, motoare Diesel şi o varietate de pompe de injecţie de tip Bosch.

Pe hârtie, toate aceste „realizări“ au arătat magnific. Colapsul economic al României lui Ceauşescu a dovedit însă că furtul nu este rentabil nici dacă este comis de guvernul unei ţări.

După ce aţi ajuns în SUA, aţi continuat să lucraţi în structurile secrete?

Relaţiile mele cu comunitatea de informaţii a SUA au caracter confidenţial. Scrisoarea pe care am primit-o de la conducerea CIA la 28 iulie 1988, când am împlinit zece ani de la acordarea azilului politic, nu are însă caracter secret şi răspunde, în felul ei, întrebării dvs.: „Dragă general locotenent Ion Pacepa, Ai adus o contribuţie unică Statelor Unite ale Americii, cu care te poţi mândri. Ca atare, în acest important moment şi cu această solemnă ocazie, îţi doresc fericire şi împlinire în viaţă ca cetăţean al Statelor Unite. Cu cele mai bune gânduri, Richard F. Stolz, director adjunct al CIA pentru operaţii“.

Mai mulţi directori ai Europei Libere au murit înainte de 1989 în mod suspect, în urma unor cancere galopante. Cum a derulat Securitatea aceste operaţiuni?

Din fericire nu mai eram în DIE, şi nu cunosc detalii. Curând după executarea lui Ceauşescu, Nestor Rathes, fost director al programului românesc la Europa Liberă, a avut o discuţie, înregistrată pe bandă, cu Generalul Nicolae Plesită, pe care l-a întrebat point blanc de ce l-a ucis pe Noël Bernard. „Dănescu, nu eu“ a replicat Plesită, luat prin surprindere. Generalul Gheorghe Dănescu i-a precedat lui Plesita la conducerea DIE/CIE după „defectarea“ mea. Este semnificativ că întâlnirea lui Rathes cu Plesită a avut loc într-un apartament central din Bucureşti care, potrivit lui Plesită, i-a fost dat în folosinţă de SIE. După aceia, Rathes a petrecut ani studiind dosarele Securităţii privind pe Vlad Georgescu şi Noel Bernard, care au fost ameninţaţi cu moartea de Securitate, şi care au murit din cauza unor forme suspecte de cancer galopant.

Printre documentele găsite de Ratesh se află şi „Nota extras“ din 15 martie 1981, care informa că Noël Bernard avea cancer pulmonar şi nu va supravieţui. Nota conţine o rezoluţie semnată „Col. I. Tiseanu“ ce menţionează că „măsurile întreprinse de noi încep să aibă efect.“ Noël Bernard a decedat la nouă luni după ce „Col. I. Tiseanu“ scria că „măsurile“ au efect. Dl. Rathes intenţionează să publice în SUA o carte (The Forgotten Terorism) bazată pe documente originale ale Securităţii, care probează indubitabil că Noel Bernard a fost asasinat de Securitate. Cartea conţine şi dovezi circumstanţiale care atestă că Vlad Georgescu a avut aceiaşi soartă.

În 1977, când Monica Lovinescu a fost bătută în încercarea de a fi intimidată şi de a-şi domoli criticile pe care le făcea din studiourile de la Paris ale Europei Libere, eraţi la curent cu această acţiune. Aţi încercat să vă opuneţi?

Nu. Ar fi fost un act inutil de sinucidere – Ceauşescu nu s-a îmblânzit nici în timpul procesului care l-a condamnat la moarte. Câteva luni mai târziu am obţinut însă azil politic şi am expus crimele Ceauşeştilor, care au plătit cu viaţa pentru ele.

În celebra dvs. carte „Orizonturi roşii“, care a apărut la finele anilor 1980, povestiţi despre planul de lichidare a lui Noel Bernard şi despre asasinarea lui Emil Georgescu, cel care a inaugurat la Europa Liberă. Actualitatea Românească. Le-aţi relatat probabil toate aceste lucruri şi americanilor, când aţi sosit în 1978 la Washington. De ce credeţi că serviciile Statelor Unite nu au luat măsuri pentru prevenirea acestor crime care au avut loc după instalarea dvs. în SUA?

Primele informaţii pe care le-am dat autorităţilor americane în iulie 1978, când am primit azil politic, s-au referit la intenţia lui Ceauşescu de a-l asasina pe Noel Bernard, la acţiunea teroristă a DIE împotriva lui Emil Georgescu (Europa Liberă), la planurile de asasinare a defectorilor Constantin Răuţă, Ion Iacobescu şi Constantin Dumitrăchescu, precum şi la operaţiile DIE împotriva disidenţilor Paul Goma şi Virgil Tănase (am identificat ofiţerul DIE Matei Pavel Haiducu trimis în Franţa sub o altă identitate, care ulterior a colaborat cu DST-ul francez şi a dejucat două acţiuni teroriste ale DIE).

Toate aceste acţiuni, cu excepţia celei împotriva lui Noel Bernard, au fost prevenite.

Richard Cummings, directorul pentru securitate al postului Europa Liberă, a dedicat zeci de pagini ale cărţii sale Cold War Radio: The History of American Broadcasting in Eastern Europe, măsurilor luate de REL şi de serviciile occidentale pe baza informaţiilor pe care le-am furnizat.

A fost o cursă contra cronometru, complicată de o nouă acţiune teroristă a Securităţii, care a fost expusă public pentru prima dată de ziarul dvs. la 19 aprilie 2001, sub semnătura lui Petre Mihai Băcanu. Potrivit acestui articol, intitulat „Tangoul münchenez“, la 21 ianuarie 1981 Securitatea l-a adus la Bucureşti pe faimosul terorist Carlos Şacalul, căruia i-a dat un milion de dolari pentru a mă asasina în SUA şi pentru a arunca în aer sediul RFE din München, care îmi transmitea revelaţiile. Carlos a părăsit România la 3 februarie 1981, ducând cu el o cantitate impresionantă de arme şi muniţii (inclusiv exploziv Nitropenta). El nu m-a putut găsi în SUA, dar la 21 februarie a explodat o valiză plină cu Nitropenta la sediul din München al RFE. Nouă salariaţi ai RFE au fost răniţi. Cinci diplomaţi români acreditaţi în Germania de Vest au fost expulzaţi pentru că au fost implicaţi în acest act de terorism. În 1994 Carlos a fost capturat de autorităţile franceze, care au cerut SRI date despre relaţiile sale cu Securitatea lui Ceauşescu. Virgil Măgureanu, şeful SRI din acei ani şi „eroul“ principal al cărţii Moştenirea Kremlinului, a răspuns--potrivit articolului lui Petre Mihai Băcanu - că „trecerea lui Carlos prin România a avut un caracter «protocolar»“ şi că „nu există nici un indiciu că Securitatea ar fi fost implicată în atacul din 21 februarie asupra Europei libere“.

Aţi fost unul dintre cei care i-au construit imaginea lui Nicolae Ceauşescu în afară. În ce fel v-au ajutat agenţii DIE plasaţi în Occident, ce puteau face ei?

DIE a avut o armată enormă de ofiţeri deplin conspiraţi, agenţi şi informatori, atât în Occident, cât şi în România, care a fost folosită în construcţia noii imagini a lui Ceauşescu. La câteva zile după ce am primit azil politic în SUA, Ceauşescu a declanşat cea mai mare epurare politică din istoria României comuniste: a destituit o treime din membrii guvernului; a înlocuit 22 de ambasadori şi a retras sute de diplomaţi români acreditaţi în Occident. Toţi lucrau, într-o formă sau alta, pentru DIE, şi mulţi primeau salarii secrete (în lei sau valută) de la DIE.

În Ministerul Comerţului Exterior, de exemplu, 5 miniştri adjuncţi şi 38 din cei 41 directori ai întreprinderilor de comerţ exterior erau pe statele secrete de plată ale DIE. În ianuarie 1974, în timpul unei consfătuiri a aparatului de comerţ exterior, Ion Gheorghe Maurer mi-a şoptit în ureche: „Ştii ce o să se întâmple dacă ungi cu căcat fiecare ofiţer conspirat pe care îl ai aici?“. Maurer nu mi-a aşteptat răspunsul. „Toată şandramaua asta o să miroasă ca o latrină.“

Privită prin prisma istoriei, toată şandramaua lui Ceauşescu a mirosit ca o latrină. Din păcate, identitatea membrilor acestei armate de ofiţeri conspiraţi şi de colaboratori ai DIE continuă să fie ţinută în secret.

Tot în „Moştenirea Kremlinului“ scrieţi că la un an după căderea lui Ceauşescu, 80 la sută din ambasadorii români aflaţi la post erau „aceiaşi ofiţeri deplin conspiraţi sau agenţi pe care DIE îi plătea“ pe vremea când dvs. vă aflaţi la cârma ei. Câţi ani i-au trebuit României pentru a-i scoate din sistem pe profesioniştii vechiului sistem de spionaj?

În decursul istoriei, 18 noiembrie a marcat două evenimente epocale. În 1302 Boniface VIII a publicat Bulul Papal Unam sanctum, iar în 1626 a fost consacrată Basilica St. Petru din Roma. La 18 noiembrie 2005 a avut loc un alt eveniment epocal, de data asta pentru România: preşedintele Traian Băsescu a îndepărtat foştii ofiţeri de Securitate din conducerea SIE. Această zi a constituit începutul sfârşitului pentru securiştii ambasadori.

Rusia a reuşit să se contrapună Uniunii Europene la Summit-ul de la Vilnius, blocând înaintarea spre UE a Armeniei şi Ucrainei. Socotiţi că este un eşec al Bruxelles-ului, unde a greşit?

Da. Bruxelles-ul a ignorat şi continuă să ignoreze faptul că Rusia a devenit primul „intelligence dictatorship“ din istorie şi că recurge la metode KGB-iste ca să saboteze acţiunile Bruxelless-ului. Barbara încercare de asasinare a preşedintelui Iuşcenko şi menţinerea sub arest a Iuliei Timoşenko, condamnată într-un proces înscenat, tipic KGB, ar fi trebuit să sune alarma la Bruxelles. Ucraina este cel de al doilea stat ca mărime în Europa.

Se pare însă că ucrainienii au învăţat din experienţa României. Protestatarii din Kiev l-au botezat pe preşedintele ţării Ianuşesku, iar presa democrată ucraineană îi flutură acum sub nas destinul lui Ceauşescu, care a fost condamnat la moarte şi executat.

Traian Băsescu a vorbit înainte de Summit-ul de la Vilnius despre un nou proiect naţional: unirea României cu Republica Moldova. Cum credeţi că ar putea fi pus în aplicare un obiectiv de acest fel?

Vox populi. Moldova a fost furată ca urmare a Pactului de Neagresiune dintre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică. Ambele au dispărut şi nu văd cine ar avea autoritatea legală să se opună unui plebiscit popular care autorizează reunificarea.

Nu de mult George Friedman, de la Stratfor, spunea că interesul care apropie SUA de România este limitarea puterii Rusiei. Ar putea avea loc unirea de care vorbea preşedintele cu ajutorul Washingtonului?

Faptul că România a fost printre primele ţări vizitate de noul director al CIA ne dă speranţe.

Înţelegerea Marilor Puteri cu Iranul „face nulă utilitatea scutului antirachetă din România“ spunea recent ministrul de Externe rus, Serghei Lavrov. La ce ar mai fi bun scutul dacă Teheranul lasă garda jos?

Va reamintiţi de pactul semnat de preşedinţii Iliescu şi Gorbaciov la 5 aprilie 1990? Acel pact stipula că România nu va adera la nici o alianţă militară „detrimentală Uniunii Sovietice“. Un proverb american spune: „Fool me once, shame on you, fool me twice, shame on me“. România de azi e cu totul diferită de cea din 1990, şi sunt convins că îi râde în nas lui Lavrov.

În ultima perioadă serviciile secrete autohtone s-au occidentalizat, după cum observaţi în ultimul dvs. volum. Aţi luat legătura vreodată cu liderii actualului serviciu de spionaj din România?

Nu. Am relaţii cordiale doar cu dl Cătălin Harnagea – stabilite după ce nu a mai fost şef al SIE.

Credeţi că mai aveţi acolo eticheta de „trădător“?

Sper că nu. Din păcate însă, foştii securişti continuă să aibă un cuvânt greu în presă. Dacă acest interviu va fi deschis comentariilor publice, veţi vedea cât de mulţi vor continua să mă califice „trădător“.

Aţi cerut cetăţenia română, după ce Înalta Curte v-a reabilitat?

Nu. Cetăţenia mi-a fost retrasă de Ceauşescu pe baza unor acuzaţii ce au fost anulate de Înalta Curte. Nu am cerut nici anularea acuzaţiilor şi nici restaurarea cetăţeniei. Ele au fost cerute de procurorul general al României, şi aprobate de Înalta Curte. Când România va deveni cu adevărat un stat de drept, cetăţenia îmi va fi restaurată din oficiu.

 

Citește totul despre:

Comentarii

loading...