Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Profesor Dr. Irinel Popescu: Sistemul de sănătate funcţionează ca sistemul CASCO

Sabina Fati 11.08.2013 - 20:49

Profesorul Irinel Popescu (60 de ani), şeful Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic Fundeni, explică punctele slabe din proiectul-pilot al Guvernului privind creşterea veniturilor medicilor. Din punctul lui de ...

Share

Profesorul Irinel Popescu (60 de ani), şeful Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic Fundeni, explică punctele slabe din proiectul-pilot al Guvernului privind creşterea veniturilor medicilor.

Din punctul lui de vedere, în România nu a venit încă momentul în care să li se interzică doctorilor să lucreze simultan în spitalele publice şi în cele private.

În acelaşi timp, Irinel Popescu, primul care a făcut un transplant de ficat în România, critică ideea salarizării medicilor pe criterii cantitative, dar speră în reducerea “plicurilor” o dată cu iniţiativa introducerii secţiilor private în spitalele publice, model despre care spune că funcţionează destul de bine în Franţa.

Profesorul Popescu vorbeşte despre nivelul de trai pe care trebuie să şi-l propună medicii şi modul în care acesta poate fi atins, dar explică, pe de altă parte, şi de ce asigurările de sănătate pot funcţiona doar în aceleaşi condiţii în care sunt gândite asigurările CASCO.

Guvernul a negociat cu FMI noi impozite pentru creşterea bugetului Sănătăţii, de exemplu se va plăti CASS, contribuţia de asigurari sociale şi de sănătate şi pentru veniturile obţinute de persoanele fizice din chirii. Vi se pare o soluţie serioasă?

I.P.: Fără să fiu specialist în finanţe, cred că este o soluţie: din punctul meu de vedere, bugetul Sănătăţii ar trebui alcătuit din venituri realizate în mai multe feluri, pentru că mărirea la infinit a unei singure taxe, cea pe care o plătim cu toţii, nu e nici posibilă, nici viabilă.

În perioada când am fost secretar de stat la Ministerul Sănătăţii (1999-2000) o mare parte din venituri veneau din aşa numita taxă pe viciu, care uneori aducea mai mulţi bani decât oferea bugetul statului pentru acest domeniu. Nu spun că taxa pe chirii este în sine o soluţie, dar cred că aceia care gândesc acest sistem pornind de la ideea adunării din mai multe surse a banilor pentru Sănătate, sunt pe drumul cel bun.

Această idee nu pare să aibă în spate prea multe calcule; în fond, dintr-o taxă pe chiriile obţinute de proprietarii persoane fizice nu se strâng prea mulţi bani.

I.P.: E adevărat că dacă la centrul de comandă nu sunt oameni cu o viziune solidă, iar lucrurile sunt făcute la întâmplare şi astăzi punem taxe pe chirii, mâine şi poimâine pe altceva, s-ar putea să obţinem efecte contrare.

Locurile de unde se extrag banii pentru Sănătate ar trebui să facă parte dintr-o strategie globală. Apoi, o astfel de strategie ar fi bine să fie de lungă durată, pentru că în România strategiile s-au schimbat prea des, iar privită din afară imaginea este cea a unui stat disfuncţional.

Guvernul a lansat recent în discuţie publică “Proiectul-pilot de creştere a veniturilor medicilor”. Ce credeţi că ar trebui modificat în acest proiect?

I.P.: Creşterea veniturilor medicilor face parte din acea strategie generală care ar trebui să conducă la câteva rezultate: la renunţarea la sistemul plicurilor şi atenţiilor, care se dau medicilor şi care creează o economie paralelă necontrolată, dar care îi şi expune pe medici acuzaţiilor de corupţie şi care creează un fel de presiune psihologică asupra corpului medical, care oricând poate face obiectul unor înscenări sau unor probleme care vin pe deasupra unei meserii destul de stresante.

E necesară deci o astfel de schimbare, mai ales că statul nu are resurse să aducă veniturile medicilor la un nivel similar cu cele din Europa Occidentală.

Această creştere a lefurilor expusă în Proiectul-pilot va elimina “plicurile”?

I.P.: Nu definitiv. Ar fi un prim pas, care trebuie făcut, fiindcă nu avem cum să facem salturi directe la nivelul statelor dezvoltate. Acest pas are nevoie, însă şi de alţi paşi mai consistenţi.

Credeţi că medicilor care lucrează în sistemul de stat ar trebui să li se interzică prin lege activitatea în sectorul privat?

I.P.: Nu cred că aceasta este soluţia, în primul rând pentru că mulţi medici folosesc această oportunitate pentru a obţine veniturile suplimentare de care au nevoie în mod legal, plătind impozite şi nemaiapelând la sistemul “plicurilor”, care nu există în sistemul privat.

În acelaşi timp însă, mulţi dintre ei îşi extrag pacienţii din sistemul public şi îi mută în sistemul privat, mai mult sau mai puţin forţat. Nu este aceasta o concurenţă neloială sau poate chiar un abuz?

I.P.: E un fenomen care trebuie analizat şi controlat. Nu există soluţii ideale, mai ales într-un stat nefuncţional, care are multe de pus la punct.

Ca atare, trebuie început cu lucrurile prioritare. E prioritar să nu-şi ducă medicii pacienţii în privat, unde oricum sunt mai bine trataţi, ce-i drept cu anumite costuri, deşi aici nu pot fi aduşi cei care nu-şi permit?

Sau e mai important să încurajăm sectorul privat, care s-a dovedit un competitor serios, care a dovedit că poate oferi servicii de calitate, uneori chiar la standarde europene? E mai important să-i oferi medicului posibilitatea să-şi câştige două lefuri în mod legal, plătind impozite pentru amândouă sau controlăm fenomenul şi ucidem sistemul privat?

Pe fondul exodului medicilor, România nu are un corp medical suficient de mare, capabil să se împartă în două, iar riscul este de a menţine un sistem de stat deficitar şi de a pune în genunchi sistemul privat, care şi-a dovedit deja potenţialul

Totuşi mulţi se plâng că plătesc zeci de ani asigurări medicale, iar când au nevoie merg la clinici private fără să aibă posibilitatea să-şi deconteze cheltuielile. Vi se pare corect?

I.P.: Deductibilităţile ţin de filozofia dezvoltării sistemului de Sănătate şi ele trebuie într-adevăr puse la punct. Pe de altă parte, costurile Sănătăţii sunt foarte mari şi au devenit uneori insuportabil de mari, nu doar la noi, dar şi în SUA sau în statele dezvoltate din UE. Sistemul public nu poate suporta singur necesităţile actuale, ca să nu mai vorbim că e nevoie şi de concurenţa pe care o poate asigura sistemul privat.

Cei care plătesc asigurări ani de zile nu înţeleg de ce atunci când au probleme nu sunt suficient de bine trataţi. Ce se întâmplă cu banii lor? Aceasta e întrebare pe care şi-o pun mulţi.

I.P.: Sistemul de sănătate funcţionează, ca să vă ofer o comparaţie, ca sistemul CASCO: banii din anii în care oamenii au plătit asigurări şi nu li s-a întâmplat nimic au fost cheltuiţi în acei ani pentru oamenii care nu au avut norocul să fie sănătoşi. Din cheltuielile generale, fiindcă de aceea există sistem de solidaritate, problemele lor au fost rezolvate. Deci cei care au plătit şi nu au fost bolnavi trebuie să-i mulţumească lui Dumnezeu.

Deci oamenii se asigură la fel ca şi maşinile.

I.P.: Da, banii care sunt plătiţi sunt bani pierduţi dacă oamenii nu s-au îmbolnăvit în perioada în care au plătit asigurări. Nu sunt nişte bani care se acumulează. Peste tot în lume sistemul e similar. Nu există asigurări care să se strângă anual într-o puşculiţă. Sistemele de sănătate nu sunt bănci private în care banii depuşi să se capitalizeze: banii se cheltuiesc anual, iar prima de sănătate plătită anual de contribuabili este folosită pentru cei care au avut ghinionul să se îmbolnăvească.

Revenind la Proiectul pilot de creştere a veniturilor medicilor, potrivit textului, acesta prevede că salariile vor creşte sau nu în funcţie de nişte criterii cantitative. Cine credeţi că ar trebui să fie cel care decide cât merită fiecare doctor?

I.P.: Modelul pe care l-aş alege ar fi cel din SUA: cel care decide nivelul salariului unuia dintre subalternii săi este şeful secţiei, pentru că el ştie exact nu doar ce se întâmplă acolo, dar este şi responsabil. Salariile angajaţilor ar trebui să fie, pe de altă parte, confidenţiale.

De ce?

I.P.: Să nu existe competiţie neloială între doctori şi să se menţină spiritul de echipă. Şeful secţiei trebuie să ştie să-i motiveze pe toţi şi în acelaşi timp să administreze bine bugetul pe care îl are la dispoziţie. Şeful secţiei trebuie la rândul lui să evolueze în anumiţi parametri, pe care îi ştie dinainte.

Vedeţi posibilă schimbarea?

I.P.: Schimbările se fac ici şi colo, dar organismul e nevindecabil, mai ales dacă vorbim de Sănătate. Mi se pare că facem parte dintr-un experiment care nu se mai termină

În Proiectul-pilot se precizează că în salariul medicilor se va lua în calcul “cantitatea actului profesional”. Nu e periculos acest criteriu?

I.P.: Foarte periculos pentru că de exemplu, în cazul secţiei de chirurgie, toţi medicii vor sta la uşa sălilor de operaţii şi nimeni nu va mai merge să aibă grijă de pacienţi sau nimeni nu va mai vrea să facă şi altceva. Acesta este un exemplu foarte clar de lipsă de motivaţie şi va crea o concurenţă între medici pe care şeful secţiei nu o va putea controla. E ca şi cum i-ai plăti pe fotbalişti în funcţie de golurile date, iar portarul, în loc să stea în poartă, va alerga în terenul advers să-şi facă norma.

Resursele pentru creşterea salariilor medicilor vor fi obţinute, potrivit Proiectului-pilot, din tratarea pacienţilor în regim privat în spitalele publice. Este o formulă pentru impozitarea “plicului”, dar cum se va face un pacient este tratat mai bine, iar cel de lângă el va fi tratat mai superficial?

I.P.: Nu e chiar de lângă el, pentru că pacienţii privaţi vor fi în spaţii diferite, în rezerve etc. Franţa aplică acest model cu destul succes.

Dar ceilalţi, care nu îşi permit sistemul privat din spitalul public, vor continua să folosească “plicul”?

I.P.: Există lăcomie şi există decenţă. Fenomenul pe care l-am condamnat nu doar eu, ci tot corpul medical, este lăcomia: un procent mic, de ei vrem cu toţii să scăpăm. Ce înseamnă decenţa? Să te gândeşti de câţi bani ai nevoie pentru a trăi ca un om normal şi doctorii îşi iau nişte repere. Nimeni nu-şi propune în mediul medical să trăiască la nivelul marilor patroni.

Nici în SUA medicii nu au astfel de aspiraţii. Standardul este al unui funcţionar de nivel mediu, dar mult sub standardul vedetelor. Deci corpul medical trebuie să-şi stabilească nivelul decenţei şi să încerce să-l atingă prin mijloace legale, de aceea militez pentru păstrarea posibilităţii de a lucra în mai multe locuri, şi cei din jurul meu au câte două-trei locuri de muncă. Nu ştiu câţi bani au din şpagă, mai ales că în clinica pe care o conduc nu există condiţionare.

Toţi îşi permit, însă, o viaţă decentă mai ales datorită slujbelor din privat.

Câte operaţii faceţi într-un an?

I.P.: În jur de 600.

Şi mai aveţi timp pentru încă o slujbă?

I.P.: Da, o dată pe săptămână dau consultaţii la Gral, care e o clinică privată.

Şi o faceţi pentru mai mulţi bani?

I.P.: Da. Salariul meu la această clinică este mai mare decât salariul de la stat. Aici dau consultaţii şi Cristoph Zielinski de la Viena, dar şi alţi oncologi reputaţi. Suntem un grup de oncologi care evaluăm împreună toate cazurile. Câştig enorm şi profesional datorită companiei în care lucrez aici.

Sunteţi primul doctor român care a făcut un transplant de ficat, se poate între timp vorbi despre o şcoală românească în acest domeniu?

I.P.: Da, anul acesta se împlinesc 50 de ani de când Thomas Starzl a făcut primul transplant şi vom aniversa aces lucru într-un congres mondial cu specialiştii din domeniu, care va avea loc aici la Bucureşti, la Palatul Parlamentului.

Starzl are 87 de ani, dar nu mai călătoreşte, în schimb mi-a trimis o înregistrare video pentru această ocazie. Vorbeşte despre începuturile transplantului de ficat, care este cel mai dificil transplant.

În România am făcut primul transplant în 1997, iar istoria seamănă cu ceea ce a făcut Stazl, care a făcut prima operaţie în 1963, unei fetiţe cu un cancer al ficatului nerezecabil şi care s-a soldat cu un deces pe masa de operaţie, după o sângerare care nu a putut fi controlată.

Abia în 1967, după multe încercări, Stazl a făcut primul transplant de ficat, în care bolnavul a supravieţuit, touşi până în 1983 metoda a fost considerate experimentală, pentru că mortalitatea post operatorie era mare.Acum rata de reuşită este între 90 şi 95 la sută.

În secţia dvs. câte transplanturi faceţi anual?

I.P.: Tocmai l-am făcut pe al 81-lea.

Toate sunt conduse de dvs.?

I.P.: Nu, în ultimii ani am lăsat şi echipele să lucreze pentru că regula este să nu se piardă nici un donator; anii trecuţi, dacă eu eram plecat se pierdeau donatorii, dar acum sunt patru echipe care pot lucra fără mine.

Deci sunt salvaţi în continuare mulţi bolnavi, deşi iniţial s-a imputat mortalitatea mare. Şi eu am fost foarte dur atacat, dar şi Starzl, care a fost nevoit să se mute în 1979 de la Denver, unde a făcut prima operaţie, la Pittsburgh, după ce universitatea unde lucra a blocat transplanturile, fără să ştie cât era de aproape de succes. La Pittsburgh în anii 1990, când s-au închis oţelările, aproape tot oraşul trăia de pe urma spitalului care făcea transplanturi de ficat.

Cât costă o operaţie de transplant?

I.P.: În SUA costă între 200 de mii de dolari şi 300 de mii, în România costurile estimate în prezent sunt de 80 de mii.

Cât plăteşte pacientul român pentru operaţie?

I.P.: Nimic. Principiul după care funcţionează sistemele de sănătate este acela de acoperire prioritară a cheltuielilor “catastrofale” şi de a introduce coplata la chestiunile minore. Reluând istoria transplantului românesc, primul pe care l-am operat în 1997 era un medic care se chinuia de multă vreme cu o ciroză terminală şi care s-a prăpădit a doua zi din cauza unor sângerări masive.

Din 1997 până în 2000 am mai făcut trei operaţii, în urma cărora din diverse motive, unele fără legătură cu operaţia, bolnavii nu au supravieţuit. În 2000 am făcut prima operaţie care a salvat pacientul şi de atunci până acum am făcut aproape 500. Până în 2006 s-au făcut sub 20 de operaţii pe an, fiindcă erau donatori puţini, abia după înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Transplant lucrurile au început să se mişte. Anul acesta sperăm să facem peste 100 de transplanturi.

Faceţi parte din conducerea unui partid aflat la guvernare, intenţionaţi să aduceţi amendamente reformei pe care vrea să o facă ministrul Eugen Nicolăescu?

I.P.: Eu am prea multe proiecte profesionale, pentru a mă mai putea ocupa de partea politică, dar fost solicitat să-mi spun părerea în această privinţă ca preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale. În afară de unele recomandări punctuale aş face o observaţie care ţine de păstrarea unei strategii constante în Sănătate: schimbările dese nu pot aduce lucruri bune.

Aş putea da în acest sens şi un exemplu, strategia adoptată de Ministerul Sănătăţii faţă de spitalele universitare: între 2000-2004 ideea ministrului era ca dascălii să intre în spital când le dădea voie directorul şi să plătească chirie dacă vin în spital cu studenţi cu tot.

Lucrurile au reintrat în normal din 2004; apoi în 2007 a fost o campanie de presă care a pregătit terenul pentru o nouă schimbare: “feudalii” spitalelor, care erau universitarii, au fost înlocuiţi de la conducerea spitalelor pe motiv că ei conduceau discreţionar. Au apărut astfel managerii de profesie. Acum, în 2013, unii au propus reîntoarcerea spitalelor la universităţi, cu posibilitatea ca “feudalii” să revină la conducerea lor. Se vede deci că în ultimii 13 ani nu a fost vorba de nici o strategie, ci doar de un comandament venit de undeva.