Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Keith Hitchins, profesor de istorie: Rusia va continua să încerce să-şi extindă influenţa în Estul Europei

Sabina Fati 24.06.2013 - 20:21

Keith Hitchins, profesor de istorie la University of Illinois, crede că unirea Basarabiei cu România este posibilă, dar că deocamadată nu există entuziasm pentru acest subiect nici la Bucureşti, nici la Chişinău. Keith ...

Share

Keith Hitchins, profesor de istorie la University of Illinois, crede că unirea Basarabiei cu România este posibilă, dar că deocamadată nu există entuziasm pentru acest subiect nici la Bucureşti, nici la Chişinău.

Keith Hitchins, 82 de ani, a publicat la Oxford University Press cea mai cunoscută istorie a românilor, în două volume, şi pregăteşte un al treilea volum despre perioada comunistă pentru Editura Humanitas, care le-a tradus şi pe celelalte două. Hitchins ştie 18 limbi străine, care acoperă întreg spaţiul Europei Centrale şi al Balcanilor până în Caucaz.

România este însă preferata şi cele mai multe din scrierile sale sunt despre lideri autohtoni din ultimele două secole sau despre evenimente interesante petrecute în perioada modernă a ţării.

“Rusia va continua să încerce să-şi extindă influenţa în estul Europei şi în Asia Centrală”, explică profesorul Hitchins, argumentând că Rusia “este angajată în această expansiune din secolul al XVIII-lea” şi că “este improbabil să schimbe cursul până când nu va avea loc o transformare serioasă în sistemul politic de la Moscova”.

Profesorul american anticipează că “relaţiile României cu Rusia vor fi corecte, dar nu calde, şi astfel cele două state vor urma calea relaţiilor care au avut loc între prima parte a secolului al XIX-lea şi izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial”. Keith Hitchins scrie în această perioadă o istorie a Europei de Sud-Est, 1354-1821, şi o istorie a Balcanilor în secolul XX.

Aţi scris, probabil, cele mai documentate şi mai interesante cărţi despre istoria României publicate în afara ţării. Când aţi început să fiţi interesat de acest subiect?

Keith Hitchins: Am început să fiu cu adevărat interesat de istoria României la începutul cursurilor mele de la Harvard University, unde am participat la cursurile şi seminariile de istorie a regiunii est şi sud-est europene. Una dintre cercetările pe care le-am făcut pentru seminarul de istorie a Europei de Est a avut ca temă cedarea Basarabiei de Sud, în 1878, iar o alta a fost despre răscoala ţărănească din 1907. Profesorul meu, Robert Lee Wolff, tocmai primise trei volume despre această răscoală, pe care mi le-a oferit mie ca sursă primară pentru cercetarea mea.

De ce aţi ales România?

K.H.: Mi s-a părut că istoria României îmi putea oferi multe oportunităţi pentru cercetări interesante. Nu erau prea multe mijloace pentru astfel de studii în Statele Unite în anii 1950, iar cei câţiva care eram interesaţi de cercetări legate de România eram nişte pioneri. A fost însă decisiv pentru hotărârea mea de a studia istoria României prilejul de a merge în România şi a studia la Bucureşti, Cluj şi alte oraşe în toamna anului 1960. Am stat doi ani în România, graţie acordului bilateral semnat la începutul lui 1960 de SUA şi România privind schimburile culturale.

Majoritatea cărţilor şi articolelor pe care le-aţi scris sunt despre Transilvania. Ce v-a atras spre Transilvania?

K.H.: Transilvania este interesantă pentru un istoric din multe puncte de vedere. Se întinde între Europa Centrală şi cea de Sud-Est, iar istoricul poate observa influenţele culturale reciproce, sistemele sociale şi instituţiile economice. Pentru că eu am fost interesat mai ales de subiectul dezvoltării conştiinţei naţionale şi al apariţiei ideii moderne de naţiune. Transilvania a fost un laborator extraordinar pentru studierea acestor procese.

Credeţi că o nouă formă de regionalizare a ţării ar putea fi benefică pentru România, deşi nu ţine cont de tradiţiile istorice şi identităţile regionale?

K.H.: Dacă putem considera Uniunea Europeană o formă de regionalizare, atunci eu cred că această conştiinţă a lor de a fi europeni pe români îi poate ajuta să se consolideze. Am crezut întotdeauna că România aparţine Europei Centrale şi Est-Europene, o afiliaţie regională care ar putea fi benefică României. Aceste conexiuni se dezvoltă în aşa fel încât românii să vrea să ia în considerare păstrarea tuturor aspectelor culturale care-i fac unici.

Aţi scris în “Românii, 1774-1866” că România a început procesul de integrare europeană în secolul al XIX-lea. Modernizarea României a avut, totuşi, un parcurs neregulat. Cât timp credeţi că i-ar trebui României pentru a ajunge din urmă statele occidentale?

K.H.: Se poate spune că europenizarea României a început în mod serios la finele secolului al XVIII-lea şi a continuat chiar şi după cel de-al Doilea Război Mondial, eu studiez încă natura regimului comunist şi nu m-am decis unde se intersectează exact defunctul regim cu procesul de europenizare. Acesta este unul dintre subiectele cărţii “România, 1948-1989“, la care lucrez pentru Editura Humanitas. În orice caz, m-am gândit la europenizarea României în primul rând ca la o problemă de adaptare la aspectele culturii europene şi a condiţiilor şi cerinţelor vieţii materiale din România la cele europene, o adaptare care ar trebui să menţină fundamentele româneşti. Aderarea României la UE îmi pare ca o continuare a acestui proces de adaptare.

Credeţi că ar fi posibilă reunificarea României cu Republica Moldova?

K.H.: Presupun că unirea Moldovei cu România este posibilă, dar entuziasmul pentru acest subiect pare să lipsească pentru moment. Probabil fiecare ţară este ocupată cu rezolvarea propriilor probleme şi nici una nu este pregătită să se ocupe de această chestiune.

Din punct de vedere istoric, în România există o tradiţie a “bacşişului”, mitei şi cumpărării poziţiilor în stat. Credeţi că nivelul înalt al corupţiei din România este legat de bolile ereditare ale Balcanilor?

K.H.: Se pot descoperi astfel de niveluri ale corupţiei în multe ţări. Cred că este vorba, în primul rând, despre un răspuns la condiţiile economice şi sociale mai degrabă decât despre ceva ereditar. Putem vorbi despre un sistem ereditar în cazul proporţiilor periculoase, când acestea devin un sistem, o modalitate de viaţă, o parte “naturală” a ţesăturii societăţii. Studiez în această perioadă efectele celor 40 de ani de regim comunist asupra moralităţii publice; rezultatul pare să fie în cea mai mare parte negativ.

Fosta şefă a diplomaţiei americane Hillary Clinton a avertizat recent asupra unor noi încercări ale guvernului rus de “re-sovietizare” a Europei de Est şi a Asiei Centrale. Sunteţi de acord cu acest punct de vedere?

K.H.: Pare probabil că Rusia va continua să încerce să-şi extindă influenţa în estul Europei şi Asia Centrală. Este angajată în această expansiune din secolul al XVIII-lea şi este improbabil să schimbe cursul până când nu va avea loc o transformare serioasă în sistemul politic de la Moscova.

Aţi studiat elitele României moderne. Aţi putea vorbi despre calităţile şi defectele acestor elite sau despre diferenţele dintre liderii de azi şi cei de la începutul secolului XX?

K.H.: Elitele româneşti pe care le-am studiat, între secolul al XVIII-lea şi al doilea război mondial, erau ghidate în cea mai mare măsură de idealurile măreţe ale formării naţionale: independenţa şi unitatea naţională. Ca în cazul tuturor elitelor, acestea erau de asemenea preocupate de chestiuni lumeşti, de interese personale şi de grup. Există însă şi o chestiune importantă care are nevoie de un răspuns clar: cât de puternică este astăzi forţa călăuzitoare a înaltelor idealuri ale elitelor şi mai ales care ar fi aceste idealuri?

În România persistă sentimentele antiruseşti. Cum anticipaţi că se vor dezvolta în viitor relaţiile dintre România şi Rusia?

K.H.: Îmi imaginez că relaţiile României cu Rusia vor fi corecte, dar nu calde, şi astfel cele două state vor urma calea relaţiilor care au avut loc între prima parte a secolului al XIX-lea şi izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Natura relaţiilor dintre România şi Uniunea Sovietică după finalizarea războiului până în 1989 nu a oferit o bază pentru contacte mai apropiate. După toate probabilităţile, România va continua să strângă relaţiile cu UE şi cu Occidentul în general, în consecinţă relaţiile cu Rusia nu vor fi în prim-plan.

În regiunea Mării Negre există o rivalitate istorică între Rusia şi Turcia. Credeţi că România ar putea deveni un arbitru în această zonă?

K.H.: Mă îndoiesc că România, prin ea însăşi, ar putea fi un mediator între Rusia şi Turcia în problemele Mării Negre. Există un singur motiv: România şi Turcia sunt membre NATO. Probabil că o dispută serioasă între Rusia şi Turcia la Marea Neagră ar deveni o problemă de îngrijorare şi arbitraj internaţional. În ultimii 500 de ani multe ţări au preţuit Marea Neagră în special pentru importanţa ei strategică, dar şi economică. Acelaşi tip de preocupări vor continua probabil să modeleze relaţiile dintre ţările riverane.

Aţi fost, în anii ’60, primul bursier Fulbright în România. Au încercat, în cei doi ani în care aţi stat în România, oamenii Securităţii să vă contacteze în vreun fel sau să vă propună o colaborare?

K.H.: Nu. Dar Securitatea m-a urmărit, după cum rezultă din dosarul meu voluminos de la CNSAS. Am citit dosarul cu mare interes pentru că informaţiile pe care le-am descoperit acolo sunt nepreţuite pentru memoriile pe care am început să le scriu şi care cuprind lunga mea relaţie cu România din perioada comunistă.

 

Citește totul despre:

Comentarii

loading...