INTERVIU EXCLUSIV RL. Despre dragoste şi maşini cu Neagu Djuvara

Daniel Befu 04.03.2013 - 20:52

Pe lângă erudiţia, harul la vorbă şi scris şi “carul plin de zile” pe care încă-l trage cu putere, Neagu Djuvara ascunde o poveste de viaţă incredibilă. Într-un interviu acordat RL, istoricul ...

Share

Pe lângă erudiţia, harul la vorbă şi scris şi “carul plin de zile” pe care încă-l trage cu putere, Neagu Djuvara ascunde o poveste de viaţă incredibilă. Într-un interviu acordat RL, istoricul vorbeşte despre poveştile de dragoste din viaţa sa, despre reţeaua rutieră din anii '30 şi cum şi-a accidentat Mercedesul luat la second hand. Şi nu numai.

Care e persoana care v-a marcat existenţa cel mai mult? Care e întâlnirea din viaţă care v-a marcat cel mai mult şi de ce?

N.D.: Am spus de mai multe ori chestiunea aceasta. Persoana care m-a marcat cel mai mult în viaţa mea este Victor Rădulescu Pogoneanu, subdirectorul Cifrului şi Cabinetului, în anul acela şi jumătate cât am stat la Ministerul de Externe. Să ştiţi că la Ministerul de Externe am intrat după cei trei ani pe care-i petrecusem în armată, inclusiv cele 5 luni de război până la Odessa. În ’43, cu totul accidental, că eu
n-aveam vocaţie de diplomaţie, am dat un concurs de diplomaţie şi am intrat şi persoana care mă ispitise să intru era Camil Demetrescu, un prieten de dinainte de război şi el s-a descurcat ca să fiu vărsat la Direcţiunea Cabinetului şi Cifrului. De ce? Pentru că era singura instituţie care avea oarecare trecere la Statul Major ca să demobilizeze militarii. Eu când am trecut acest concurs, eram cu gândul ca după ce se termină războiul să am o meserie, că ştiam că am pierdut războiul, că o să mi se ia moşia, că o să vină un guvern de stânga şi nu pot să continui să fac studii de istorie, cum vroiam să fac, un doctorat în istorie.

Când a fost ultima dvs. întâlnire cu el?

N.D.: Dragă, el este vinovat că m-a trimis la Stockholm. La 23 august 1944 dimineaţa. Şi în legătură cu acest eveniment, iarăşi sunt nişte poveşti extraordinare. Noi eram curieratul, adică legătura Ministerului cu diverse Ambasade şi Consulate se făcea numai de grupul de la Cifru şi Cabinet. Era un fel de monopol al acestei direcţiuni şi ne plăcea să plecăm în curier pentru că aveam o diurnă în franci elveţieni şi cum nu o cheltuiam toată, fiindcă în general acolo unde soseai, camarazii te luau să stai la ei acasă, deci nu cheltuiai la hotel şi îţi făceai o mică sumă. Ei şi dacă m-a numit pe mine să plec la 23 august în Suedia, e o poveste de nebuni ca să zic aşa. Se datorează maşinii pe care o cumpărasem, vânzând inelul cu briliant moştenire de la străbunicul meu, adus de el la 1848 de la Paris. Inelul îl dădusem neveste-mii, ca inel de logodnă şi când am văzut că se apropie sovieticii de graniţele României, în iarna lui ’44, ne-am gândit: “Hai să cumpărăm o maşină de ocazie, cu care să – aşa închipuiam noi lucrurile – când intră sovieticii pe la Răsărit, noi să fugim spre Apus cu maşina de ocazie”. (PARANTEZA lui Refugiaţii la 1848 aveau, cum ar spune Creangă, seu la rărunchi, erau cu bani, dacă s-a întors cu briliante şi cu chestii de-astea străbunicul meu de la Paris, pe când noi am fost nişte împuşcă-francu toată viaţa). Şi într-adevăr am vândut acel inel cumpărat de străbunică-miu la Paris la 1848 şi cu banii luaţi pe el am cumpărat un Mercedes de ocazie, care avea deja 100.000 de km. Când au început bombardamentele americane asupra Bucureştilor în mai 1944, Direcţiunea Cifrului din Ministerul de Externe, a fost evacuată la Snagov, într-o vilă.

Alte direcţiuni au fost evacuate până la Herculane de pildă,  unde au transferat contabilitatea. La vila noastră de la Snagov, în care lucram cei care descifram telegramele cifrate, nu aveam decât o singură maşină. Şi din când în când făceam drumul la Bucureşti cu maşina mea, deci în interes de serviciu. Odată, în luna iulie, am dus pe un tânăr la o audienţă cu Ica Antonescu, cu vicepreşedintele, care primea noaptea. L-am dus pe coleg cu maşina mea, deci în interes de serviciu şi la întoarcere m-am ciocnit cu un camion care m-a orbit cu farurile, că aveam farurile foarte camuflate. Camuflate la o maşină, dar la un camion erau cam sus şi m-au orbit şi mi-a stricat toată partea stângă a maşinii, toată aripa stângă. Dar nu s-a stricat nimic la motor, doar caroseria. Şi atunci disperat, am ajuns la Snagov aşa, cu maşina stricată. A doua zi am căutat imediat un garaj, care e foarte greu să găseşti în timp de război un garaj, că toţi lucrau pentru armată, nu? Şi în fine, găsesc un garaj, unde mecanicul mi-a zis: “Să ştiţi că o să trebuiască o lună”. Eram îngrozit: “Acum rămân o lună fără maşină şi costă şi o sută de mii de lei. Şi eu n-aveam o sută de mii de lei asupra mea. O sută de mii de lei reprezenta de cinci ori salariul nostru. Eu aveam 20.000 de lei leafa, dar să ne înţelegem, mai aveam şi o moşioară de o sută de hectare, care în fond îmi aducea alţi 20.000 lei pe lună ca venit. Eu beneficiam cu nevasta şi copilul de 40.000  lei pe lună. Dar, mă rog, salariul meu de tânăr sublocotenent sau de tânăr ataşat delegat, era de 20.000 de lei. Şi o sută de mii de lei era o sumă enormă, pe care n-o aveam şi-am împrumutat de la toţi colegii şi pe urmă m-am dus la Pichi Pogoneanu care era într-o vilă alături de mine, la Snagov, i-am spus: ”Dragă Pichi, eu am avut accidentul ăsta în interes de serviciu, nu puteţi să mi-l decontaţi?” Zice: “Dragă, dacă fac o cerere la contabilitate, contabilitatea e la Herculane. O să răspundă peste şase luni. Eu singurul mijloc ca să-ţi restitui banii ăştia, este să te numesc peste rând ca curier în străinătate”.

Deci plecarea dumneavoastră din ţară a fost providenţială?

N.D.: Accidentul de maşină este cel care a făcut ca eu să fiu trimis la 23 august la Stockholm, iar altul dintre colegi, căruia îi venea rândul, a fost ca să mi se restituie banii cheltuiţi pentru reparaţii. Mercedesul a rămas acolo cu nevastă-mea, care nu ştia să conducă, dar din fericire, în timpul de câteva luni cât am avut sediul la Snagov, ne-am împrietenit cu o familie de spanioli, pentru că să ştiţi că e foarte interesant cum bombardamentele şi frica de război, frica de sosirea sovieticilor, în acelaşi timp creează o nevoie de distracţie. După ce descifram cifre noaptea, se dansa la Snagov. Şi dincolo de lac era ambasada spaniolă şi pe însărcinatul cu afaceri, îl chema Merry del Val şi era nepotul unui celebru cardinal Merry del Val, foarte apropiat de Franco. Perechea Merry del Val, el însărcinatul cu afaceri şi soţia lui pe care o chema Mercedes – care m-a învăţat să dansez tango în petrecerile de la Snagov – mi-au ajutat nevasta şi copilul care au rămas în ţară. Eu plecasem la Stockholm, fără să ştiu secretul că se avansase data când trebuie arestat Antonescu, că dacă aş fi ştiut, nu plecam. Maşina a rămas cu nevastă-mea, care nu prea ştia să conducă, chiar deloc, nu luase nici un permis, dar ea s-a repezit cu vaporaşul dincolo de lac la familia Merry del Val cu care ne împrieteniserăm şi ei i-au spus:  “Uite, vino cu maşina în convoiul Ambasadei Spaniei. Asta se întâmpla pe 24 august, când au început germanii să încerce să reia Bucureştiul. Şi atunci de la Snagov s-a plecat în coloană, şi nevastă-mea cu toate că nu ştia să conducă, a băgat-o în viteza întâi şi în viteza întâi a intrat în coloana spaniolă şi a putut să facă Snagov-Bucureşti în momentul în care începea lupta dintre germani şi ai noştri”.

Şi dumneaei cum a plecat din ţară? Când v-aţi reunit ca familie?

N.D.: Când am fost numit la Stockholm pe 24 august, am sosit acolo neştiind ce se întâmplase în ajun, la Bucureşti. Când am aflat ce s-a întâmplat, în acelaşi timp a venit o telegramă care a rechemat toată Legaţia în ţară. Revin la chestia cu despărţirea. Am stat un an şi jumătate despărţiţi, despărţire care a fost de altfel dramatică, când fiecare s-a îndrăgostit de altcineva. Pentru căsătoria mea a fost un an fatal. Dar totuşi ea a putut să părăsească România în octombrie 1945, a avut curajul să ceară o viză de ieşire. A trebuit să ceară autorizaţia ambasadei sovietice, care e şi acum pe Kiseleff. Toată lumea a spus: “Vai, dar nu te duce acolo că n-ai să iei”. Culmea este că aveau foarte bine făcute dosarele, că tipul când a primit-o i-a spus: “Soţul dumitale a fost legionar”. Eu n-am fost înregimentat cu adevărat în Legiune, dar aveam reputaţia că am fost legionar. Era notat în dosarul meu la Ambasada Sovietică. Şi totuşi sovieticii i-au dat voie, că avea paşaport diplomatic românesc, ca soţie a mea. Şi a venit deci în octombrie 1945 la Stockholm, cu fetiţa de 7 ani.

Aţi spus că fiecare dintre dumneavoastră s-a reîndrăgostit de altcineva. S-a reunit familia ulterior?

N.D.: Totuşi, a fost o dramă ca să spun aşa, dar ne-am reunit, perechea nemaifiind ce fusese înainte. Asta e tot. Şi de atunci oarecum am avut o… dar
n-am divorţat niciodată. N-am divorţat niciodată de nevastă-mea. Pentru că în momentul când într-adevăr m-aş fi gândit s-o fac, când eram plecat în Africa şi nevastă-mea n-a vrut să mă-nsoţească, în momentul ăla ce era să fac eu, când veneam în vacanţă din Africa? Cu soacră-mea mă înţelegeam foarte bine, veneam şi şedeam în casa soacrei mele, alături de nevastă. Pe urmă fiică-mea şi mai târziu nepoată-mea, erau un fel de ciment care vroia ca familia să rămână unită. Dacă aş fi divorţat ce să fac? Când veneam în vacanţă să stau la hotel, sau ce?

Rupe suflete faptul că cineva în cadrul căsniciei calcă strâmb?

N.D.: Una din drame cred că este mai cu seamnă la bărbat şi vă spun de ce. Bărbaţii, depinde de calitate ca să spun aşa. Dacă eşti o brută sunt anumite brute care pot să facă orişice în domeniul, cum să spun, la aşternut. Dar un om sensibil, când ştii că soţia ta a fost fericită cu altul, îţi creează o slăbiciune, o nervozitate care strică relaţiile tale cu soţia pe viitor, dacă ştii că a fost fericită cu altul.

În relaţia de cuplu, de căsnicie, nu există iertare totală? Nu ar trebui să fie şi iertare totală?

N.D.: Da, dar iertarea poate să fie în spirit. Adică o accepţi în cuvinte şi aşa mai departe, dar fizicul răspunde la alte legi, nervozitatea şi aşa mai departe. Ştii?

Cine s-a îndrăgostit de altcineva primul, dumneavoastră sau soţia?

N.D.: Amândoi în altă parte. În acelaşi timp, adică după câteva luni.

Erau fiinţe speciale persoanele de care v-aţi îndrăgostit?

N.D.: Nu. Eu am fost îndrăgostit de altcineva, de culmea, era o tânără pe care o cunoşteam de când avea 6 ani, de când amândoi aveam 7 şi 6 ani, dar când am regăsit-o la 27 de ani, am găsit-o atât de frumoasă, încât mi-a căzut cu tronc din prima clipă când am revăzut-o la Stockholm. Asta înseamnă că în cei 7 ani care trecuseră de căsătorie cu nevastă-mea, se stricase deja ceva, din cauza caracterului ei. Şi deci, în fond sufleteşte nu-mi dădeam seama că eram pregătit ca să iubesc pe alta. Ea (n.r. – soţia sa) a fost însă oarecum sedusă de un bărbat mai vârstnic, celebrul nepot al lui Petre Carp.

De ce s-a lăsat sedusă soţia dumneavoastră? Ce anume s-a întâmplat? Aţi vorbit?

N.D.: Bine, ăla a vrut s-o ia că ea era foarte frumoasă. Nevastă-mea era superbă la vârsta de 26-27 de ani şi ea a căzut mai întâi pentru că nişte guri rele i-au spus că eu ştiam când am plecat, că nu mă pot întoarce. Deci a avut impresia că a fost trădată. Asta ca să vedeţi şi ce rău poate să-ţi facă cineva,o rudă a ta, care scoate o asemenea minciună.

I-aţi explicat soţiei că n-aţi ştiut că nu vă veţi mai întoarce?

N.D.: Bineînţeles că în momentul în care s-a întors şi am ştiut că ea a crezut că am trădat-o, am încercat să-i dovedesc. Dar poţi să dovedeşti? Nu poţi niciodată să dovedeşti.

Credeţi că n-aţi fost crezut pe deplin?

N.D.: S-ar putea să nu mă fi crezut pe deplin nici până astăzi.

 

Legat de relaţia cu a doua doamnă de care v-aţi îndrăgostit, prie­-
tena din copilărie, cum s-a sfârşit?

N.D.: S-a sfârşit dramatic, în sensul că eu nu am vrut, ea era fată mare la 27 de ani şi ne-am iubit, ne-am pupat, ne-am strâns în braţe, dar i-am zis: “Eu nu vreau să te iau decât dacă te pot lua ca nevastă, dar în momentul de faţă eu aş face o crimă să te iau de nevastă când nevastă-mea este prizoniera sovieticilor în România”. Şi nu s-a petrecut spurcata împreunare între noi.

Sunteţi un romantic.

N.D.: Absolut. Şi deci dragostea s-a terminat rău, pentru că ea după câteva luni de zile a căzut în braţele altuia, un nebun care venise din Danemarca după ea.

Ce meserie avea domnişoara?

N.D.: Ea nu apucase să aibă o meserie, decât că era dactilografă la Ministerul de Externe. Fusese dactilografă la Copenhaga şi de la Copenhaga a fost evacuată la Stockholm.

Ce v-a fermecat la ea?

N.D.: Cred că distincţia. Era ca o prinţesă din poveşti. Şi culmea e că  ne cunoşteam de la vârsta de 6 ani şi nu o mai văzusem decât aşa şi dintr-o dată o revăd la 27 de ani şi-mi zic: “Domne, dar este feerică”.

Care este cel mai romantic gest pe care l-aţi făcut faţă de ea?

N.D.: Toată viaţa mea este o viaţă romantică.

Nu, care este cel mai romantic gest făcut de dumneavoastră?

N.D.: Nu cred că umblam cu chestiuni din astea ca din cărţi. Ne iubeam, ne îmbrăţişam, dar pe urmă, la ultimele momente îi ziceam: “Mai departe nu pot merge fiindcă…”. Şi ea probabil, după câteva luni de asemenea încălzire cu mine, când a venit nebunul ăla din Danemarca, a izbutit s-o ia, s-o fure.

Care era numele ei?

N.D.: Mia.

Ce culoare avea briliantul de la inelul de logodnă?

N.D.: Era un briliant niţel albăstrui, era cum se numeşte un briliant petrol, adică cu o culoare albă dând în albăstrui.

Ce culoare avea Mercedesul luat cu banii de pe briliant?

N.D.: Ha! Ha! Ha! Mercedesul a fost negru. 

A fost prima dumneavoastră maşină?

N.D.: Nu era prima mea maşină, în sensul că imediat după moartea bunicului în 1935, care ne lăsase o mică avere, o mică moşie unde aveam şi eu 100 de hectare, împreună cu fratele meu, cumpărasem în cursul anului 1936 înspre primăvară  un Buick de ocazie, care era vechi. Era fabricat cu 10 ani mai înainte, de dădea impresia că e foarte vechi, foarte neactual ca model. Şi cu Buick-ul ăla am mers de la Paris la Bucureşti o primă dată, m-am întors şi nu mai ţiu minte când l-am vândut. L-am vândut la Paris.

Cât timp lua un drum de la Bucureşti la Paris cu un Buick vechi?

 N.D.: Era model din 1927, dar noi nu vroiam să facem turism. Mergeam cât se poate de repede. Făceam două zile, dormeam la jumătate-drum, la Viena de pildă. 


Erau aglomerate drumurile atunci?

N.D. Nu se comparau cu acum, dar germanii aveau deja autostrăzi, erau singurii care aveau câteva autostrăzi. Francezii aveau cele mai bune drumuri din Europa, în sensul că erau toate asfaltate. Până la cel mai mic cătun la munte puteai să mergi cu maşina pe asfalt. Drumurile erau bune, nu mai ţiu minte dacă până la Viena sau până la Budapesta. Asfaltul era până la Budapesta cred. De la Budapesta până la Bucureşti erau un chin, pentru că erau drumuri de-astea pietruite.