Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Interviu cu Emanuel Conțac de la Institutul Teologic Penticostal din București: În textul biblic, nuiaua funcționează adesea ca simbol al disciplinării

Sidonia Bogdan Actualizat: 20.01.2016 - 23:56

Cum pot fi înțelese de fapt proverbele din Biblie care fac trimitere la bătaie ca formă de disciplinare a copiilor? Lectorul universitar la Institutul Teologic Penticostal din București, Emanuel Conțac, a explicat, într-un interviu pentru România liberă, de ce este greșit să luăm aceste vorbe din Vechiul Testament ca atare în loc să vedem latura lor simbolic.

Share

Cum pot fi înțelese de fapt proverbele din Biblie care fac trimitere la bătaie ca formă de disciplinare a copiilor? Lectorul universitar la Institutul Teologic Penticostal din București, Emanuel Conțac, a explicat, într-un interviu pentru România liberă, de ce este greșit să luăm aceste vorbe din Vechiul Testament ca atare în loc să vedem latura lor simbolică. Traducător al scriitorului creștin C.S.Lewis, Emanuel Conțac critică practicile învechite din școli, în care profesorii recurgeau la violență și definește pedeapsa în viziunea creștină.

România liberă: S-a discutat mult în spațiul public, plecând de la cazul Bodnariu,  despre disciplinarea copiilor prin bătaie. Ce spun proverbele din Vechiul Testament și cum ar trebuie să le citească un credincios din ziua de azi?

Emanuel Conțac: Singura carte din Biblie care conține îndemnuri privind disciplinarea fizică a copilului, cu ajutorul nuielei, este Cartea Proverbelor, atribuită prin tradiție regelui Solomon. Trebuie spus de la bun început că această carte face parte din ceea ce în limbaj teologic se numește „literatura sapiențială”, o colecție de scrieri menite să cultive și să transmită înțelepciunea. Aceasta ar fi, în termeni moderni, o combinație optimă de „inteligență emoțională”, discernământ și bună relaționare cu oamenii și cu Dumnezeu. Unii credincioși aleg să interpreteze literal îndemnuri precum „Cine cruță nuiaua, urăște pe fiul său, dar cine-l iubește, îl pedepseşte îndată” (Proverbe 13:24). Totuși, în textul biblic, „nuiaua” funcționează adesea ca simbol al disciplinării, prin urmare ceea ce ar trebui să primeze în interpretare este spiritul textului, nu litera lui. Textul biblic propriu-zis nu cere cu necesitate o interpretare literală.

Iar spiritul textului ce ar spune?

E.C.: Înțeles în spiritul lui, textul spune că un copil trebuie să fie modelat pentru a înțelege distincția dintre bine și rău. Un părinte poate face aceasta în multe feluri, nu prin apelul direct la bătaie (nuia). Poate să discute cu el, să-i restricționeze o perioadă accesul la activitățile lui preferate, să-l recompenseze pentru deciziile corecte pe care le ia.

Care este originea proverbului ‘’bătaia e ruptă din Rai’’?

E.C.: Este posibil ca acest proverb să fie o deformare populară a acelor versete biblice care propun disciplinarea fizică a copilului, după cum este foarte posibil ca proverbul să fi apărut independent de textul scripturistic. De altfel, multe dintre proverbele biblice sunt ele însele constatări de bun simț făcute de învățați evrei și adunate într-o colecție care a devenit canonică. Ce putem spune sigur este că proverbul nostru românesc învăluie bătaia fizică într-o „aură” incompatibilă cu spiritul Noului Testament. Parabola Fiului Risipitor, din Luca 15, este o ilustrare emoționată a felului în care Dumnezeu se poartă cu noi, oamenii.

Ce înseamnă ‘’pedeapsă’’ sau pedepsirea copiilor,  în viziune creștină?

E.C.: Viziunea creștină despre pedeapsă presupune două noțiuni fundamentale: cea de păcat și cea de responsabilitate. Nu e foarte greu să înțelegem ce înseamnă noțiunea de „păcat”, dacă ne uităm la corupția care afectează societatea românească la aproape toate nivelurile ei. Corupția despre care se vorbește permanent în mass-media este, din perspectivă creștină, o consecință a păcatului, înțeles nu doar ca act săvârșit, ci și ca pulsiune, înclinație sau maladie în fața căreia natura umană este lipsită de imunitate sau de mijloace de apărare. Potrivit Scripturii, păcatul reclamă o pedeapsă. Asta ne spune de fapt și simțul nostru moral. Simțim că cineva care a greșit ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru greșeală și să fie pedepsit proporțional cu greșeala comisă. Educația creștină presupune, într-o anumită dimensiune a ei, pedepsirea (cu măsură) a copilului care a greșit, pentru a-i da posibilitatea să simtă, la nivelul lui, cu mijloacele proprii, responsabilitatea pentru greșeala comisă. Aceasta ar trebui să ducă la dezvoltarea unei conștiinței morale robuste, ceea ce numim „caracter” și ceea ce nu prea vedem, din păcate, la clasa politică românească actuală.

Cum a revoluționat Iisus atitudinea față de copii, El însuși fiind considerat un copil divin?

E.C.: Iisus face de câteva ori referire la copii de o manieră care îl plasează în contradicție cu spiritul vremii sale. Precum se știe, în centrul propovăduirii lui Iisus se află noțiunea de „Împărăție a lui Dumnezeu”. Ei bine, Mântuitorul afirmă că această realitate spirituală este accesibilă numai celor care se fac asemenea unor copilași (Matei 18:3). În acest verset, copilul este propus ca simbol al smereniei și al simplității. Când ne uităm la felul natural în care se comportă copiii, fără ifose, ipocrizie ori calcul meschin, înțelegem de ce ei sunt dați ca exemple de urmat în viața creștină. Tot în Evanghelia după Matei îi găsim pe ucenici foarte deranjați de prezența copiilor (cap. 19:13). Iisus nu doar că își întrerupe activitatea pentru a-i binecuvânta, ci și afirmă că Împărăția Cerurilor este a unora ca ei. Mai trebuie spus că între minunile descrise pe paginile celor patru Evanghelii se numără și cele care au ca beneficiari copii de diferite vârste.

Putem vorbi de diferențe între pedagogia “old-school”, inspirată din Biblie, față de noile pedagogii?

E.C.: Pedagogia „old-school” nu este inspirată exclusiv din Biblie, fiindcă spațiul cultural european a fost influențat nu doar de Scriptură, ci și de literatura clasică greco-romană. În măsura în care noile pedagogii recunosc că e ceva în neregulă cu „mașinăria omenească”, anume că performanța noastră etică este în permanență sub nivelul celei strict „cognitive” (cunosc oameni care sunt perfect conștienți că fumatul face rău, dar nu au puterea să renunțe la fumat), acestea încearcă să rezolve aceleași probleme vechi de când lumea cu mijloace de alt tip. Remarcabil este că noile pedagogii vin la pachet cu schimbarea sensibilă a „echilibrului de forțe” dintre părinți și copiii. În anumite cazuri, cum este cel al Norvegiei, acest nou raport ajunge să fie înscris în lege, uneori nu în termeni suficient de clari. Astfel, legea ajunge să fie interpretată după inspirația ori zelul de moment al funcționarului care o aplică, deschizând ușa abuzurilor sau măsurilor luate în forță pentru cazuri care cer măsuri proporționale. Ce înseamnă pe termen lung mutația culturală majoră din ultimele decenii e greu de apreciat deocomdată.

Putem vorbi în termeni clari de abuz, în momentul în care vom ști toate elementele cazului. Momentan, mențin o rezervă, nu cunoaștem toate amănuntele, avem doar versiunea familiei, care recunoaște că și-a lovit copiii.

E.C.: Potrivit legislației norvegiene, informațiile din dosar nu pot fi făcute publice de către agenția de Protecție a Copilului, însă ceea ce știm sigur este că despărțirea copiilor Bodnariu de părinți și a copiilor unii de alții nu poate fi în „interesul lor superior”. Să nu uităm că acțiunea Barnevernet s-a desfășurat în forță, fără efectuarea unei anchete sociale. Ideea că o instituție a statului care nu aparține puterii judecătorești ia astfel de măsuri drastice ridică niște semne de întrebare. Agenția norvegiană dă de înțeles că astfel de măsuri severe nu ar fi fost luate dacă nu ar fi fost justificate. Dar tocmai acest aspect trebuie demonstrat, nu luat ca premisă! Pe de o parte, pedagogiile moderne le cer părinților să fie permanent serafici față de copii, iar pe de altă parte statul vrea să se asigure că părinții deprind acest modus vivendi în urma unor sancțiuni draconice, care merg până la despărțirea unui sugar de mama lui în perioada critică a dezvoltării sale fizice și emoționale! Nu mai vorbesc de interdicția contactării copiilor, valabilă până nu de mult!

Ați tradus câteva cărți ale eseistului britanic C.S. Lewis. A amintit acesta și de părți mai întunecoase ale sistemului de educație britanic?

E.C.: În autobiografia sa („Surprins de Bucurie”), C.S. Lewis scrie mult despre educația din vremea lui, care în multe privințe era foarte „old school”. Atât de „old school”, încât Robert Capron, directorul primei școli pe care a frecventat-o (numită „Belsen”, după numele unuia dintre lagărele germane) își snopea regulat în bătaie elevii, după cum se poate înțelege din următorul citat: „Oldie (directorul, n.n.) avea victimele sale favorite, băieţi care nu puteau face nimic cum se cuvine. Îmi amintesc cum intra în clasă, după micul dejun, dădea ochii roată și remarca: «Aha, aici îmi erai, Rees, secătură. Dacă nu sunt prea obosit, o sa-ți dau o chelfăneală ca la carte în după-amiaza asta.» Așa cum avea să constate autorul, nu fără o notă de ironie amară, „dacă părinții din fiecare generație ar ști întotdeauna, sau măcar uneori, ce se petrece în școlile unde învață copiii lor, istoria învățământului ar fi alta.” Știm astăzi că respectivul director era bolnav mintal, fiindcă a și sfârșit într-un azil de alienați, dar faptul că a rezistat atâți ani în fruntea unei școli spune multe despre vulnerabilitățile sistemului de învățământ englez de la începutul secolului al XX-lea.

Și în comunism se foloseau aceleași practici în școli. Sunteți cadru universitar. Cât de mult am evoluat în a renunța la agresiunea fizică împotriva copiilor?

E.C.: Fiindcă am simțit pe pielea mea, la propriu, ce înseamnă să fii agresat de un cadru didactic (am avut o învățătoare de la care în clasele primare am primit câteva șuturi, acompaniate de trimiteri deloc măgulitoare la apartenența mea religioasă, diferită de cea a majorității colegilor), știu foarte bine cât de răspândite erau aceste practici în perioada comunistă. Dacă ele m-au traumatizat mai mult decât cei trei de 4 (patru) pe care i-am luat la matematică în primul trimestru din clasa a cincea n-aș putea spune. Îmi amintesc cu mai multă groază de acele note decât de șuturile tovarășei învățătoare. Îndrăznesc să sper că astfel de violența practicată asupra copiilor a dispărut din școli și că ea a rămas doar în amintirile noastre, ale celor care s-au format într-o epocă pe care nu o regretăm deloc.

În ce privește disciplinarea fizică a copiilor, discuția este mai complexă. Statisticile mari care au fost publicate recent se explică probabil prin persistența în societatea românească a unui model pedagogic moștenit din altă epocă. Pe de altă parte, o discuție despre deficiențele modului în care își educă românii copiii ar trebui să nu se concentreze exclusiv pe problema „bătăii”. „Răsfățul”, mai ales dacă vine din partea unor părinți care îl folosesc compensatoriu pentru a masca deficitul relațional dintre ei și copii, poate fi în egală măsură vătămător. Și apoi, ideea că părinții ar fi un fel de „prieteni mai mari” mi se pare periculoasă. Intuitiv, și foarte contracultural, aș spune că există copii suficient de robuști emoțional ca să poată accepta în mod excepțional și o palmă la fund fără a fi traumatizați, dacă relația afectivă cu părintele este suficient de puternică, iar semnalele pe care le primesc sunt că dragostea părinților este nota dominantă (ceea ce în muzica polifonică se cheamă „cantus firmus”).

Pe de altă parte, în context românesc, disciplinarea fizică a copiilor este atât de des pretextul pentru descărcările emoționale ale părinților, încât actul nu doar că nu are nicio utilitate pedagogică, ci se dovedește vătămător.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...