Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Fost director la Newsweek: "Suntem o societate încă tânără, aplecată către vedete, pipiţe 
şi manelişti"

Laura Stefanut 13.03.2011 - 18:40

Sandra Pralong a plecat din România la vârsta de 15 ani, în urma intervenţiei Primei Doamne a Statelor Unite, Patricia Nixon, pe lângă Ceauşescu. S-a întors în ţară la câteva zile după ...

Share

Sandra Pralong a plecat din România la vârsta de 15 ani, în urma intervenţiei Primei Doamne a Statelor Unite, Patricia Nixon, pe lângă Ceauşescu. S-a întors în ţară la câteva zile după Revoluţie, deşi avea o slujbă importantă în SUA: director de comunicare al prestigioasei publicaţii americane Newsweek. După două decenii în care a observat media autohtonă, Sandra Pralong crede că  „televizorul rămâne drogul preferat al românilor, fiindcă le permite să fie pasivi".

Plecarea din ţară a fost 
urmarea unui gest curajos 
(şi totodată victorios) al mamei dvs. Puteţi să detaliaţi?

S.P.: Mama a „uitat" să se întoarcă de la un congres de arhitectură şi s-a stabilit în Elveţia în 1972. Pe vremea aceea se negociau la nivel internaţional Acordurile Helsinki pentru Drepturile Omului, unde România urma să fie semnatară. Ceauşescu era foarte bine văzut în Vest. De câte ori ajungea în vizită oficială într-o capitală occidentală, mama trimitea o scrisoare şefului statului sau guvernului din ţara respectivă, amintind că România nu-şi respecta acordurile de protejare a drepturilor omului - expunea şi cazul meu care, copil minor fiind, eram împiedicată să plec la ea pentru reîntregirea familiei.

A scris astfel zeci de scrisori. Răspunsurile erau politicoase şi pline de empatie, dar fără drept de apel: nimeni nu se putea amesteca în afacerile interne ale altui stat. Până la urmă, cu disperare, când a auzit despre cuplul Ceauşescu că face o vizită oficială la Washington în decembrie 1973, mama a avut ideea năstruşnică să trimită o telegramă la Casa Albă, adresată Primei Doamne, Patricia Nixon. I-a cerut, ca o mamă, să înţeleagă durerea unei femei al cărui copil era ţinut ostatic în România. La două zile după revenirea cuplului Ceauşescu în ţară, bunica, cu care locuiam, a primit un telefon - ne-au anunţat că paşapoartele sunt gata şi că suntem rugate să părăsim ţara în 72 de ore.

Cum v-aţi început cariera 
de la Newsweek?

S.P.: Am început la Newsweek ca stagiar în vara lui 1984, la îndemnul unui profesor care ştia că îmi doresc să devin jurnalist. Era o publicaţie pe care o citeam de când eram în Europa - să învăţ engleza - aşa că am dat din 
mâini şi din picioare să-mi fac loc acolo. După un an, în 1985, când îmi terminam examenele, m-am trezit cu un telefon la facultate (nu erau telefoane mobile pe vremea aceea) de la un responsabil al departamentului de personal al Newsweek, care mă întreba dacă doresc să candidez pentru o poziţie „full time". Evident am spus: Da. Am ajuns, aşadar, pe un post de asistent de manager şi, după 5 ani şi vreo 6 promovări succesive, am devenit Directorul de Comunicare al revistei pentru America de Nord.

Ce presupunea postul 
de la Newsweek?

S.P.: Am lucrat atât pe partea redacţională a revistei, cât şi pe cea editorială. În America separarea este foarte strictă între cele două poziţii - cea de conţinut şi cea financiar-administrativă. Aceasta separare este pentru a asigura credibilitatea publicaţiei. Pe partea redacţională am fost responsabilă de dezvoltarea unor publicaţii speciale pentru grupuri de cititori ai revistei: femei, top-manageri etc. Am creat astfel mai multe publicaţii: de sănătate şi modă, de management şi leadership, de noutăţi în domeniul tehnologiei şi al automobilelor.

Ce şanse sunt să avem 
un Newsweek în română, 
în viitorul apropiat?

S.P.: Mi-aş fi dorit, împreună cu nişte amici, să aducem franciza „Newsweek" în România. Din păcate, nu am găsit suficienţi investitori interesaţi la timp, iar acum un an „Newsweek" s-a vândut, iar foştii mei colegi şi prieteni de acolo au plecat la alte publicaţii.

Există public 
pentru o astfel de revistă?

S.P.: Piaţă clar există, pentru că nu avem în România un săptămânal de ştiri, care să fie neutru şi nepărtinitor şi care să focalizeze agenda publică pe teme de importanţă economică şi socială, în loc de zilnicele scandaluri şi răfuieli politice.

De ce aţi renunţat 
la postul de acolo?

S.P.: Imediat după Revoluţie mi se părea mai important să fac presă liberă în România decât să stau confortabil la New York. În ţară puteam fi de mai mare folos, era o provocare. Eu credeam că va fi vorba doar de un an „sabatic" şi că mă voi întoarce la New York, dar e nevoie de mult mai mult timp pentru a realiza în România ceva cuantificabil, în domeniul presei şi nu numai.

În prezent scrieţi 
pentru vreo publicaţie?

S.P.: Acum câţiva ani am scris editoriale chiar pentru ziarul dumneavoastră, iar mai înainte pentru „Revista 22". Acolo, la „22", pesemne că responsabilii s-au speriat de numeroasele mele revolte publicistice şi alte îndemnuri la greve fiscale, de exemplu. M-au cenzurat, elegant, oprind colaborarea. Anul trecut am coordonat un volum intitulat „De ce m-am întors în România", în care culeg poveştile a treizeci şi nouă de români de succes, care au renunţat la viaţa în străinătate pentru a face o treabă extraordinară în ţară.

Ce părere aveţi despre presa şi jurnaliştii din România?

S.P.: În România pare să opereze un mare paradox: jurnalişti foarte buni şi o presă care lasă de dorit.  Tagma ziariştilor este excelentă - profesionistă, competitivă. Per ansamblu, jurnaliştii români sunt la fel de buni precum colegii lor occidentali, câteodată şi mai buni. Dar domeniile de interes ale presei sunt foarte sărace, comparat cu presa occidentală. În străinătate abordarea presei vizează subiecte, teme, problematici. La noi presa se ocupă de persoane, ceea ce este mai puţin eficient. Când scrii despre oameni, eşti mult mai repede tentat să-i pui în opoziţie şi să generezi astfel conflicte artificiale.

Cu rare excepţii, suntem inundaţi de ceea ce americanii numesc „the horse race" - adică „aspectul curselor de cai", în care nu te preocupă decât cine e în faţă şi cine în urmă, nu te preocupă substanţa politicilor publice propuse sau consecinţele lor, nu te preocupă analiza impactului acestor politici. O să-mi spuneţi că e vina politicienilor, şi este şi aceasta adevărat. Dar în Occident presa, prin întrebări şi reportaje, forţează mâna politicienilor, care trebuie să-şi justifice mai temeinic deciziile. Asta se întâmplă încă prea puţin la noi. De asemenea, pe subiecte economice, culturale sau de societate, suntem mai curând atenţi la ştiri decât la analiză şi evaluare.

Ce ar trebui să îmbunătăţească publicaţiile cotidiene din România?

S.P.: Să abordeze subiecte mai diverse, să găsească şi lucrurile pozitive din societate, nu doar pe cele în cazul cărora pot fi semnalate neajunsuri. Să facă mai mult reportaj şi analiză pentru a pune ştirile în context, pentru a nu le arunca în viaţa oamenilor nedigerate. Să facă mai puţin 
talk-show şi mai multe referiri la experienţele internaţionale pentru a compara România cu vecinii săi şi cu ţările care ne servesc drept model. Să aibă o manieră mai proactivă de a aborda meseria, decât una reactivă, în care ne lăsăm furaţi de valul politic. De asemenea, e necesară o separare mai puternică între partea redacţională şi cea comercial-financiară, ceea ce ar asigura un plus de credibilitate presei per ansamblu.

Să nu mai vorbesc de evidenta problemă a comenzilor politice, pe care nici un jurnalist demn de această meserie nu ar trebui să le accepte...

Nici publicul din România, pentru presa quality, nu e prea numeros.

S.P.: La noi presa are puţini cititori pentru că televiziunea este drogul nostru preferat, în care ne permitem luxul de a fi complet pasivi - un lux care ne costă foarte scump. E din cauză că noi, românii, am fost atât de oprimaţi, de privaţi de distracţie, de vise, chiar şi de televiziune, încât suntem încă în faza în care căutăm satisfacţia imediată mai curând decât investiţia pe lungă durată, efortul, care dau roade pe termen mediu sau lung... 

Cincizeci de ani de totalitarism, dintre care douăzeci de ani de dictatură, îşi lasă o amprentă profundă asupra psihologiei colective. Dar am convingerea că vom reveni încet-încet, pentru că suntem prea isteţi să rămânem pasivi.

Sunt şi tabloidele o piedică pusă în calea ziarelor serioase spre public?

S.P.: Da, clar. Suntem o societate încă tânără, care îşi caută modele şi în absenţa altor exemple, prezentate la fel de incitant, ne aplecăm către vedete, pipiţe şi manelişti...

Cum e relaţia presă 
quality- tabloide în SUA?

S.P.: Şi în SUA sunt multe tabloide, dar linia de demarcaţie între ele şi presa quality este mai clară. Prăpastia e mai greu de traversat.

Noi avem un mod ludic de a fi, în care nimic nu prea este luat în serios - în afară de noi înşine, fiindcă avem egouri foarte mari. Aş zice că asta este o diferenţă crucială între noi şi ceilalţi, care se vede în presă. Străinii iau munca lor foarte în serios, dar au mult umor faţă de ei înşişi; la noi este fix invers. De aceea, în Vest, unde lucrurile serioase sunt aproape sacre, tabloidizarea este în prezent considerată nerespectabilă; la noi, din păcate, a intrat deja în cotidian. Asta demonstrează cât de adaptabili suntem la tot ce există în jurul nostru - va veni şi vremea când vom fi permeabili faţă de lucrurile mai bune...

După aproape două decenii departe de ţară, aţi regăsit România anilor '90 din perspectiva unui străin sau a unui român?

S.P.: Cred că am regăsit-o cu durerea unui român şi uimirea unui străin...

Ce zicală s-ar potrivi cel mai 
bine mentalităţilor româneşti?

S.P.: Din păcate acel „Las' că merge ş-aşa" care ne-a salvat de atâtea ori, permiţându-ne să ne adaptăm vitregiilor istoriei, acum ne impiedică să progresăm.

Dar vieţii din străinătate, 
ce critică i-aţi aduce?

S.P.: Răceala oamenilor care şi-au creat o „armură", în spatele căreia îşi ascund (pentru a-şi proteja) fiinţa, cum spune atât de frumos Dan Chişu în carte.

 

Interviu realizat în colaborare cu Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS)


CV Sandra Pralong

2006-2009 - preşedintele Fundaţiei 
SynergEtica, Bucureşti;
2002-2005 - responsabil 
comunicare regională, în cadrul PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), pentru Europa şi CIS;
2001-2002 - a realizat rapoarte privind România pentru Organizaţia Freedom House;
2000-2008 - doctorat în 
cadrul Institutului de Ştiinţe Politice 
din Paris;
1998-2000 - consilieră a preşedintelui Emil Constantinescu;
1994-1998 - consultant Internaţional în cadrul ONU, cu birou la New York şi Paris;
1993-1994 - preşedinte Transnews, Praga;
1990-1993 - co-preşedinte 
şi director executiv în cadrul Fundaţiei Soros România;
1985-1990 - director 
comunicare şi manager pentru Newsweek în New York;
1983-1985 - master în Drept Internaţional şi Diplomaţie, în cadrul Fletcher School şi Harvard, şi master în Filozofie Politică la Columbia University;
1977-1980 - student la Ştiinţe Politice, Universitatea Lausanne, Elveţia.


Citește totul despre:

Comentarii

loading...