Criza refugiaților proveniți din Orientul Mijlociu și din nordul Africii, care părea să afecteze, inițial, doar statele din sudul Europei, a devenit o problemă majoră a întregului continent, cu implicații pană în Statele Unite. Fenomenul refugiaților are aspecte politice, economice, sociale, culturale, demografice, religioase și, nu în ultimul rând, în domeniul securitătii internaționale.
Un punct de vedere asupra acestor chestiuni a oferit, pentru România Liberă, generalul în retragere Constantin Degeratu. El a fost șeful Statului Major General, cea mai inaltă funcție militară din România, în perioada anilor 1997 – 2000. Pentru România, cel mai “fierbinte” moment al acelei perioade a fost mineriada din 1999, când armata a fost obligată să intervină pentru restabilirea ordinii interne. După anul 2000, Constantin Degeratu a fost profesor la Centrul European de Studii de Securitate “George C. Marshall” din Germania, consultant pe probleme de expertiză militară și juridică la Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, precum și consilier de stat la Departamentul Securitătii Naționale din cadrul Administrației Prezidențiale.
Fostul șef al SMG subliniază că niciun stat nu poate fi constrâns să creze condiții privilegiate pentru alte grupuri de populații, indiferent de religia acestora. În opinia generalului Degeratu, valurile de migranți care intră în Europa au fost dirijate de foști angajați ai serviciilor secrete rusești.
Domnule general, în opinia dumneavoastră, despre ce credeți că trebuie să vorbim în Europa: despre un flux de "refugiați" sau despre un flux de "migranți ilegali"?
Problema principală nu este despre ce vorbim, ci despre ce trebuie, vrem și putem să facem. Peisajul politic european a fost dominat în 2015, nu în mod exclusiv, dar substanțial, de ceea ce uzual se numește criza refugiaților (dorindu-se a se subîntelege criza refugiaților sirieni). In fapt, Uniunea Europeana s-a confruntat anul trecut cu o “invazie” masivă, de durată și marcată de numeroase episoade violente, de migranți ilegali proveniți din Orientul Mijlociu, Nordul Africii, Africa Subsahariană și Asia Centrală.
– Masivă, pentru că este vorba de peste un million de oameni (totalul persoanelor intrate în UE, legal sau ilegal, în căutare de adăpost, este estimat la peste 1,8 milioane).
– De durată, pentru că s-a produs pe aproape întreaga perioadă a anului, cu un veritabil vârf de sarcină în octombrie 2015 (peste 220.000 de migranți ilegali), dar cu o creștere exponențială în perioada iunie-octombrie.
– Marcată de episoadele violente, pentru că astel de evenimente s-au înregistrat în mai multe țări de pe traseu, la multe puncte de control la frontiere, în orașe mari (atât zone centrale cât și periferice) și în localități mici, în gări, la centre de primire, în mijloace de transport public, în centre comerciale etc.
Răspunsul strict legat de întrebarea dumneavoastră poate fi unul scurt, dar și unul foarte lung, situația fiind generată de complexitatea extremă a problematicii. Astfel, dacă privim chestiunea din perspectiva faptelor, câteva lucruri sunt clare. “Invazia” de anul trecut s-a produs pe fondul unui fenomen natural – o migrație perenă, apărută după Cel de-al Doilea Război Mondial, alimentată atât de dinamica evoluței celor doua arii geopolitice majore aflate în conjucție, cât și de episoadele de violența majoră înregistrate periodic în zona denumită generic MENA (Middle East and North Africa), în Africa Subsahariană sau Asia. De câțiva ani, această migrație se canalizase într-o manieră relativ tolerabilă pe trei rute principale: Ruta Est-Mediteraneană/Balcanică (Turcia-Grecia-fosta Iugoslavie); Ruta Central-Mediteraneana (Libia-Italia) și Ruta Vest-Mediteraneana (Maroc-Spania). In acest peisaj, Grecia și Italia au fost principale (dar nu singurele) puncte de intrare a migranților, pe mare, în Uniunea Europeană.
Odată clarificată această situație, este evident că, din perspectiva strictă a prevederilor dreptului internațional, pe Ruta Est-Mediteraneană/Balcanică (maritimo-terestră, așa cum s-a conturat practic) nu putem vorbi în nici un fel despre refugiați, ci doar despe “migranți ilegali” (imigranți, din perspectiva intrării in Uniunea Europeana). Trebuie subliniat acest aspect pentru că refugiații (în sensul strict al termenului consacrat în dreptul internațional) sunt clar definiți, în documentele ONU, ca fiind acele persoane obligate să-și părăsească locurile unde trăiesc în mod normal, din cauza războiului sau ca urmare a unor persecuții politice grave care le pun în pericol viața. (Practica internaționala a asimilat acestor cauze definite legal și situațiile create de dezastrele naturale cu consecințe ample și persistente).
In mod concret, pe Ruta Est-Mediteraneană/Balcanică, migranții (indiferent de sursa lor originară) au venit din Turcia, țara care nu este, evident, un teatru de război. Potrivit estimărilor cât de cât credibile, pe traseul Turcia-Grecia-Macedonia-Serbia s-au deplasat în 2015 undeva între 800.000 și 900.000 de oameni în căutarea unui adăpost în Uniunea Europeană. Alți 30.000-35.000 au venit pe uscat, din Turcia, prin Bulgaria și Grecia. Este foarte probabil ca mulți dintre aceștia să fi avut la origine statut de refugiați în Turcia (mă refer la cei proveniți din Siria și din unele regiuni ale Irakului), dar, odată ce au părăsit taberele de refugiați oferite de statul turc (sau alte locuri de adăpost temporar, acceptate sau tolerate de autoritățile turce), ei și-au pierdut acest statut, devenind migranți ilegali.
Cu acesta situație s-au confruntat (și se confruntă în continuare) autoritățile publice, forțele de securitate internă/de ordine publică, în condițiile în care atât dreptul intern (specific fiecărui stat, sau cel comunitar), cât și dreptul internațional obligă fiecare stat să-și exercite deplina responsabilitate asupra populației și teritoriului acelui stat. Controlul, paza și apărarea frontierelor naționale (terestre, maritime, fluviale și aeriene) constituie una din dimensiunile acestei responsabilități și reprezintă o condiție a bunei funcționări a ordinii internaționale. Această responsabilitate nu este facultativă și nu poate fi ignorată fără consecințe, pentru că un stat care nu vrea sau nu poate să-și îndeplinească aceste obligații devine un stat falimentar.
Gestiunea acestei provocări majore de securitate a înregistrat anul trecut disfunctionalități grave, controverse politice, juridice, polițienești și umanitare majore, a creat breșe mari în starea de securitate umană, socială, economică și politică a Uniunii Europene și adus prejudicii grave procesului de construcție europeană, într-un moment în care comunitatea euro-atlantică se confruntă cu o recrudescență virulentă a politicii de forța, anti-democratică și brutală, practicată deschis de regimul de la Kremlin, concomitent cu o ofensivă strategică a unui nou val de terorism internațional promovat sub masca jihadismului.
Cine pare sa dirijeze acest flux de persoane – aparent atât de bine organizat?
Menționam chiar la începutul discuției că acest fenomen migraționist spre inima Europei este peren, că are deja o anumită istorie și un oarecare tipar, o anumită dinamicitate. Desigur, analiza dinamicii ne poate spune ceva îndeosebi atunci cand se referă la perioada post-bipolară (cu particularitățile sale post 9/11) și, mai ales, când se focalizează pe ultimul deceniu (dominat de criza economică globală, de renașterea politicii confrontaționale rusești și de fenomenul numit “Primava Araba”). Din perspectiva fenomenului migraționist la care ne referim, au fost momente mai calme, după cum au fost și unele mai agitate. Câteva cifre orientative pentru această perioadă dau următoarea imagine: 672.000 migranți în 1992; 424.000 în 2001; 141.000 în 2011. Am putea vorbi de o scădere importantă (de 4-5 ori) a fluxului migraționist, aparent fără legatură cu evoluțiile geopolitice aferente zonei, în condițiile în care cei trei ani mentionați semnifică ceva important în istoria zonei și a lumii: 1992 a fost primul an normal de după Războiul din Golf; 2001 este anul atentatelor teroriste care au lovit America; 2011 este anul de vârf al crizei economice globale și al “Primaverii Arabe” (dar și anul de debut al crizei siriene).
Dacă am analiza numai stistica pe ultimii zece ani, și numai din perspectiva migranților ilegali sosiți pe rutele est- si central-mediteraneană (Grecia și Italia) am putea observa și alte corelații (sau non-corelații) cu evenimente posibil cauzale. Statisticile arată un flux anual de 60.000-70.000 în perioasda 2006-2009, o cădere la aproape 10.000 în 2010, o creștere la 70.000 în 2011 și din nouă cădere (22.000) în 2012, pentru ca, în 2013, să se revină la 60.000. In această perioadă, direcția principală a fost Italia – cu aproape 200.000, față de numai 80.000-85.000 prin Grecia. Anul de vârf al Italiei a fost 2011 (căderea regimului Gaddafi), cu peste 70.000 de refugiați. Media lunară a acelor ani a fost în jur de 5.000 de oameni, cu pragurile mici de 800 în 2010 și 1.800 în 2012. Pe ansamblu, se estimează că, în perioada 2010-2013, ar fi pătruns pe această cale (prin Grecia și Italia), peste 1,4 milioane de refugiați și migranți ilegali, cu o medie de circa 350.000 anual (25-30.000 lunar).
Avem, desigur, o anumită reticență față de statistici (care, uneori, sunt relevante, alteori nu spun nimic), dar mai ales în acest caz în care surse diferite (ONU, Comisia Europeană, Frontex, agenții naționale) oferă, adesea, estimări mult prea diferite. Cifrele sunt, totuși, importante și ne pot avertiza asupra unor aspecte care, altfel, ar putea fi ignorate sau greșit înțelese.
Pentru a înțelege mai bine fenomenul și, deci, pentru a putea răspunde la întrebarea dacă acesta s-a desfășurat natural sau dacă a fost cumva dirijat, folosit, manufacturat, o analiză comparativă anilor 2014-2015, dar și a acestei perioade cu cea anterioară, ar putea fi utilă. Anul 2014 este anul declanșarii agresiunii ruse în Ucraina, al anexării Crimeei și declanșării rebeliunii separatiste în Dombas. Este, desigur, și anul introducerii sancțiunilor economice ale Uniunii Europene împotriva Federației Ruse ca răspuns la agresiunea împotriva Ucrainei și anul deciziilor NATO din Țara Galilor privind reasigurarea strategică a aliaților de pe frontiera de est a UE împotriva riscului unui atac rusesc.
Din perspectiva fenomenului migraționist analizat (dar având în vedere și împrejurarea că, de fapt, criza care a condus la anexarea Crimeei a început încă din toamna anului precedent), 2014 marchează o creștere substanțială a fluxului (de la 60.000 în 2013, la aproape 220.000), respectiv de aproape 4 ori. Se mai întâmplase așa și în anii 2011 și 2013, dar atunci ele veneau după niște căderi șocante, surprinzătoare, ale numărului din anii precedenți (2010 și 2012), ele apărând mai degraba ca simple corecții. Anul 2013 fusese însa un an “normal”, ceea ce dădea creșterii o semnificație în sine, semnificație care poate fi identificată în legatura dintre cele două crize – cea ucrainiană (proaspată, ca fază acută) și cea siriană. Singura legatură obiectivă – politica Moscovei care, dacă are realmente o dimensiune strategica (și, desigur, are), nu avea cum să nu fi declanșat anumite preparative. Desigur, nu avem nici azi un răspuns clar la întrebarea “care este principala și care este secundara?”, dar este cert că agresiunea împotriva Ucrainei este mai aproape (ca motivație și ca scop material – “reîntregirea” teritorială a Rusei, obsesia sa dupa spațiul din vecinătatea apropiată).
Ceea ce s-a întâmplat apoi în 2015, devine, din această perspectivă (a logicii strategice a președintelui Putin) – chiar și în absența unor informații relevante – suficient de clar: Rusia a folosit acest fenomen “natural” al migrației ca pe un instrument strategic pentru a lovi in inima Uniunii Europene, pentru a-i da de lucru, a-i irosi resursele și a-i slăbi coeziunea. Din această perspectivă, operațiunea este una de răspuns la sancțiuni (formă de manifestare a războiului hibrid, concept ce pare să fi trezit în rândul analiștilor un fel de adorație mistică), o diversiune strategică în raport cu acțiunea din zona Mării Negre, un sprijin concret pentru “prietenul” Assad și, de ce nu, o mâna de ajutor acordat regimului de la Ankara (sufocat de valul de refugiați mai mult sau mai puțin îndreptățiți, și supus presiunii teroriste dinspre sud – ISIS plus rebeliunea kurdă). La nivelul faptelor, mișcarea reprezintă și un ajutor real dat terorismului jihadist (ISIS), poate nu cu speranța recunoștinței, dar sigur cu cea a canalizării pe alte direcții.
“Ingredientele” necesare nu au lipsit deloc din arsenal: material uman suficient (peste 2 milioane de refugiati/migranți ilegali înregistrați: cei mai mulți, peste 1,5 milioane, din Siria, dar și din Irak, Afganistan, Pakistan, Eritreea etc.); traficanți recrutabili – suficient de mulți, cu o experiență remarcabilă; capacitate de organizare – foarte bună (fostele rețele KGB/GRU de spionaj și de influență sovietică din zonă nu au disparut în neant: unele doar și-au reconfigurat activitatea; altele s-au profilat pe crimialitatea transfrotalieră). Traseul a fost, de asemenea, bine pregatit: servicii de transport disponibile la prețuri suportabile (5.000-6.000$ uzual; 2.000-3.000$ după deschiderea din Macedonia)
Anul 2015 a debutat normal – cu o producție slabă in lunile ianuarie (1.600), februarie (2.800) și martie (7.800). A urmat perioada de creștere așteptată: aprilie – 13.500; mai – 17.800; iunie- 31.000. In acest moment se produce un eveniment neașteptat: Macedonia schimbă brusc politica față de migranți și le acordă un permis de trecere valabil trei zile. Urmarea: tranzitul pe Ruta Balcanică crește exponențial: iulie- 54.000; august – 107.000; septembrie 147.000. Fluxul atinge vârful (circa 220.000) în octombrie, în luna în care începe campania militară rusă în Siria. In pofida prognozelor legate de vreme și de resursele inevitabil limitate, fluxul se menține ridicat și în lunile următoare: noiembrie – 151.000; decembrie – 108.000; ianuarie (2016) – 87.000. Fluxul începe să scadă odată cu acordul de încetare a focului în Siria și de retragere parțială anunțat de președintele Putin: februarie (2016) – 57.000; martie (2016) – 27.000.
Sunt numeroase alte aspecte observate în desfașurarea acestei operații care “vorbesc” despre caracterul pregatit militărește al acțiunilor (organizarea “pachetelor” de migranți și a deplasării/transportului lor; asigurarea logisticii de drum și a cantonamentelor; susținerea comunicațiilor în condițiile unor regimuri tehnice și normative mult diferite), despre leadership și comunicare publica, despre diviziunea muncii, ponderea clară a bărbaților calificabili pentru statutul de combatant, etc.). In același timp, dincolo de facilitățile normale pe care statele care au acceptat sau tolerat migrația ilegala le-au pus la dispoziția celor aflați în tranzit, precum și dincolo de sprijinul vizibil al unor organizații non-guvernamentale umanitare sau religioase și al cetățenilor – firesc și de înțeles, chiar dacă răspunsul celor cărora li se adresa nu a fost întotdeauna pe masură – derularea evenimentelor a pus în evidență și multe aspecte de artificialitate decurgând din caracterul vizibil înscenat, manufacturat al operațiunii.
Comentariile noastre despre caracterul de operațiune militară rusească al fluxului artificial de migranți ilegali declanșat la jumatatea anului 2015 au fost, într-adevar primele de acest gen, dar nu singurele. S-au înregistrat, într-un timp relativ scurt, aprecieri similare, bazate pe analize proprii, ale unor oficiali, foști oficiali sau experți credibili la Varsovia și Paris, la Praga, Londra și în alte părți ale Europei. Comandantul forțelor militare ale NATO din Europa a făcut (câteva luni mai târziu) o depoziție în același sens în fața unei comisii de specialitate a Congresului SUA (și, este de presupus, cu mai multe detalii bazate pe informații profesionale).
Autoritățile ruse nu au dezmințit niciodată ferm această caracterizare, deși au ripostat destul de prompt prin comentarii ale specialiștilor și prin formulele specifice ale propagandei. Cel mai adesea, propaganda rusa pune întreaga problematică pe seama pretinsei organizări și conduceri de către SUA a așa-numitei “Primăveri Arabe” – operațiune care ar fi avut ca scop înlaturarea unor liderilor considerați indezirabili (între aceștia, Gaddafi și Bashar-al-Assad fiind prezentați ca fiind cei mai vânați). Pe de altă parte, afișând, de regulă, o satisfacție deloc mascată, propaganda rusă a căutat să acrediteze idea că acest val migraționist este pur-și-simplu cauzat de însăși felul de a fi al Uniunii Europene, care ar fi, astfel, victima propriei sale bunăstări, a consumatorismului și decadenței morale, a eșecului multiculturalismului și democrației de piață.
In mod vizibil, propaganda jihadistă (îndeosebi cea difuzată de organizația teroristă ISIS/ISIL) utilizează cam aceleași mesaje, la care adaugă idea unei “misiuni sfinte” pe care și-o asumă – aceea de pedepsire a civilizației euro-atlantice atât pentru “lipsa de credință”, cât și ca răzbunare pentru trecutul colonial, ori pentru intervențiile militare din ultimele decenii și pentru sprijinul acordat Israelului.
Este, deci, limpede, că ne-am confruntat cu o operațiune strategică rusească de tip diversiune- subversiune, cu efecte majore pe termen scurt, cu posibile consecințe nefaste pe termen mediu și lung. Este, de asemenea, clar ca această operațiune s-a constituit într-un episod important al jihadului antieuropean pe care forțe politice și grupuri de interese extremiste, acționând sub masca unei ideologii pretins islamice, au declanșat-o înca din anii ’80 ai secolului trecut, și pe care au adus-o într-o fază acută, prin conjugarea acțiunilor din exterior cu cele din interiorul Europei. Pentru aceste forțe, terorismul, islamizarea completă a politici în spatiul MENA și “curățirea” acestuia de creștini, precum și declanșarea procesului de “cucerire demografica” a Europei sunt simple forme de acțiune subsumate acestei strategii.
Ceea ce este interesant, și foarte grav, este această conjugare neverosimilă a eforturilor Kremlinului cu trendul semnalat, conjugare care a făcut posibilă utilizarea unui pericol care, altminteri, amenință și Rusia, pentru a-și satisface obiective strategice pe termen scurt: recucerirea puterii în spațiul fostei URSS și reconstrucția unei lumi bipolare în care Moscova își dorește să joace un rol asemănator celui din perioada Războiului Rece. Cu alte cuvinte, Moscova forțează istoria printr-o politică paradoxală: dorește să se afle în același timp și în postura de a folosi pericolul jihadist împotriva Europei (pentru asigurarea dominației sale într-o sferă de interese definită de Kremlin), și în frontul luptei împotriva terorismului internațional promovat sub masca ideologiei islamiste.
Nu încape nici o îndoială că o astfel de diversiune (care, pe termen scurt, a avut un succes destul de substanțial) – și mă refer strict la “Operațiunea Ruta Balcanică 2015” – nu ar fi putut avea loc fără complicitatea (explicită sau tacită, în cunostința de cauză sau naivă) a mai multor autorități, forțe politice și instituții publice de pe traseul Turcia-Grecia-Macedonia-Serbia. Declarații recente, inclusiv de la nivel înalt din zona adiacentă conflictului sirian vorbesc despre un anumit interes al Turciei într-o “golire” a rezervorului exploziv reprezentat de acumularea de refugiați și migranți ilegali de pe teritoriul său. Dată fiind starea actuală a relațiilor ruso-turce (aflate într-o fază aproape explosivă) chestiunea este nu numai greu de dovedit, dar chiar și greu de crezut (deși, la data declanșării pregătirilor, cam prin octombrie-noiembrie 2014, lucrurile stăteau un pic altfel). In plus, în ecuația turcă, Rusia a avut și are un vector suplimentar pe care i-l furnizează criza kurdă, problematică pe care Moscova nu a încetat să o utilizeze niciodată de prin anii ’20 ai secolului trecut).
Situația reală din Grecia, Macedonia și Serbia, precum și posibila influență subversivă pe care Rusia o are în această zonă, îndeosebi pe componenta de stângă tradițională sau de extremă stângă, precum și pe linia unor legături în zona ultra-ortodoxiei, ar fi putut fi, de asemenea, instrumente utile care au facilitat organizarea operațiunii. Intr-o masură însemnată, trebuie să admitem și faptul că autoritățile din aceste țări, nu foarte atașate exigențelor și stadardelor reale ale conceptului de bună-guvernare promovate în cadrul Uniunii Europene, confruntate cu un pericol care depășea puterile lor de a gestiona eficient această amenințare, au preferat să accepte tacit (sau să închidă ochi la) o asemenea evoluție, în speranța că vor scăpa cât mai rapid de ea, prin expedierea pericolului la vecini.
Reacția Ungariei a fost, în acest context, interesantă și demnă de studiat. Mai întâi pentru că Ungaria pare să fi înțeles la timp și exploatat cât se poate de bine informații credibile despre o astfel de amenințare. In orice caz, informații publice despre posibila apariție/construcție a unor garduri de protecție la frontiera sudică au apărut încă din prima jumatate a anului 2015. Ori, dată fiind funcționarea obișnuită a birocrațiilor în țările democratice europene, este plauzibil să credem că o soluție de această natură (vizând și posibila folosire a armatei ca forță de ordine publică) trebuie să fi fost discutată (și luată în calcul) încă din perioada octombrie-noiembrie 2014. Este interesant de observat (și remarcabil) că, deși o astfel de întreprindere presupune un efort financiar semnificativ, nu au aparut public nici un fel de disfuncționalități (este ca și când fondurile necesare ar fi fost prevăzute în bugetul pentru anul 2015). Ipoteza că Ungaria, care este vazută ca angajată real într-un proces complex de dezvoltare a unor relații speciale cu Federația Rusă, ar fi putut fi parte la acest proiect nu rezistă analizei: Ungaria a fost prima țara a Uniunii Europene care a contestat public politica de tip conciliatorist cvasi-generala (afișată sub masca nevoii de “political corectness”) și a ales să își asume întreaga responsabilitate pentru protecția, cu prioritate, a intereselor propriilor cetățeni, în pofida curentului fals-umanitarist, chiar cu riscul blamului internațional al apostolilor falsei evanghelii a drepturilor omului. Da, desigur, această abordare realistă și rațională a generat unele costuri politice (atât în plan intern, cât și în plan extern) dar, pe ansamblu, modul de gestiune a crizei a consolidat guvernarea și a generat adepți ai modelului. In plus, în pofida multor critici încasate, Ungaria s-a ales cu renumele unui vajnic, hotărât și eficient apărător al adevaratelor frontiere ale Uniunii Europene (Spațiul Schengen) atu valoros în ipoteza unor evoluții mai complexe ale Comunității.
Este foarte important ca natura reală a crizei refugiaților/migranților declanșată în vara anului 2015 să fie bine înțeleasă și, mai ales, să fie clarificată implicarea Rusei în evenimente: a fost Moscova doar un profitor, sau a fost un combatant real utilizând această armă, fie numai ca diversiune, fie ca ripostă la sancțiunile economice? Explicațiile de pâna acum ale comentatorilor (în sensul că nu există nici o legatură între Rusia și criza migranților ilegali) nu sunt convingătoare. Nici un analist nu a găsit nici un factor “natural” declanșator și nici o explicație rațională a “exploziei” din 2015. Trigger-ul macedonean nu face sens singur, ci numai in conexiune cu o operațiune planificată. Mult invocata intensificare a procesului de recrurare obligatorie în armata lui Bashar-al-Assad, sau o pretinsă operațiune de golire a Siriei de către acesta, nu își găsesc nici suport factual, nici relevanță strategică. Celebra, de pe acum, și mult hulita declarație a cancelarului german, care îndemna la primirea entuziasta a unui milion de refugiați, nu putea fi un factor declanșator pentru că ea a fost facută mult după declanșarea operației, în plin asalt al migranților ilegali la porțile Schengen-ului. Ea a putut, cu siguranța, să amplifice în mod periculos (și la un nivel probabil nesperat de inițiatori) valul și, în mod cert, a creat greutăți autorităților publice, îndeosebi în statele care care au încercat să își facă datoria de apărători ai frontierelor naționale și unionale.
Ceea ce ar fi necesar, ar fi ca, înainte de discuțiile din vara acestui an despre soarta sancțiunilor UE la adresa Rusiei, această problemă să fie clarificată, din perspectivă politică, juridică și a stării de securiate, la nivelul instituțiilor Uniunii. Alminteri, suportul pentru sancțiuni se va îngusta, iar entuziasmul unor state vizând ridicarea sancțiunilor va creste. Clarificarea ar avea, totodată, un rol important și în procesul de gestionare a consecințelor crizei, scoțând-o din zona abordărilor emoționale și aducând-o pe deplin în parametrii raționali. O nevoie asemănatoare s-ar impune și la nivelul NATO (care a fost cam absent în această criză). Este de dorit acest lucru, mai ales în perspectiva Summit-ului de la Varșovia, care altfel, ar putea fi numai unul formal, de inventariere a progreselor procesului de reasigurare.
Trebuie să ne temem, în anul 2016, de o reorientare a acestui flux prin România?
Am vazut articolul acela apărut pe o platformă media de propagandă rusă. Comentariul din text și harta explicativă vorbeau direct despre o posibilă reorientare – prin Romania si Bulgaria – a fluxului de refugiați/migranți ilegali din Turcia, în condițiile închiderii Rutei Balcanice. Platforma în cauză este cunoscută că transmite poziții guvenamentale, ceea ce ar putea însemna fie informare, fie dezinformare. Nu mi s-a părut a fi o știre focalizată. In fapt, erau reluate, fără a fi citate, câteva idei din comentarii mai vaste apărute în media europeană (îndeosebi în cea germană), multe din ele pe fondul unor informații și aprecieri venite din zona Frontex – organism al Uniunii Europene care se pare că ar deveni ceva mai activ.
Desigur, orice informație, știre sau apreciere despre un posibil pericol la adresa românilor, a României, a Uniunii Europene sau a comunității euro-atlantice trebuie analizate cu interes și profesionalism de instituțiile responsabile pentru securitatea și apărarea noastră. Nici un astfel de semnal referitor la un risc care este posibil nu poate fi neglijat: el trebuie evaluat corect și tratat corespunzător. La fel trebuie abordat și acel articol, îndeosebi prin prisma faptului că există o suspiciune rezonabilă să credem ca Rusia a fost un factor major în invazia de anul trecut (despre care nici nu știm dacă s-a încheiat sau când s-ar putea încheia). Ar putea fi un semnal, ar putea fi o amenințare reală menită să influențeze politica Romaniei sau ar putea fi o dezinformare de duzină (dupa cum ar putea fi nimic altceva decât preocuparea unui ziarist să umple spațiul cu ceva despre care nu știe nimic nou, dar care este de interes).
Personal nu cred, însă, într-o astfel de profeție. Desigur, în masura în care este posibilă (și această reorientare ar fi posibilă), o astfel de situație nu poate fi exclusă. Probabilitatea este, însă, cred, mică și sunt mai multe motive să cred asta. In primul rând, condițiile care au favorizat operațiunea din 2015 nu mai există: surpriza nu mai poate fi atinsă; țara gazdă (Turcia) nu mai este aceeași ca în 2014-2015 (nici în raporturile cu Uniunea Europeana, nici în cele cu Rusia); zona de tranzit pe mare dinspre Turcia spre Romania se deosebește mult de cea din Marea Egee (și geografic, și geopolitic); efectul de propagandă prin care au fost atrași cei exploatați în orb și-a pierdut mult din vigoare; statele europene s-au mai “deșteptat”; conflictul din Siria ar trebui, din perspective Moscovei, să intre într-un proces de “înghețare” (denumit, desigur, soluționare pașnică de către președintele Putin). In plus, nu se poate conta în nici un fel pe vreo formă de cooperare cu Romania pentru că, chiar dacă viteza de reacție și caliatatea managementului politic romanesc nu ar fi cele mai spectaculoase, anduranța instituțiilor de securitate și apărare românești rămane una de luat în seamă).
Ceea ce este mai probabil în actualele circumstanțe, este ca valoarea numerică a fluxului să rămană relativ ridicată chiar și în absența unei investiții semnificative rusești (un nivel ceva mai mare față de media 2010-3014, datorat atât menținerii condițiilor favorizante din zonă cât și, să zicem, experienței acumulate de infracționalitatea “naturală”). Această menținere relativ ridicată (dar nu la fel copleșitoare ca în anul 2015), se va putea asigura prin: presiuni exercitate pe vechea rută balcanică; deschiderea unor noi itinerare tactice prin Albania (spre nord sau spre Italia); reaprinderea focarului de migrație libian; punerea pe picioare a unui itinerar strategic (fie și de scurtă durată) în varianta Tunisia-Italia; revigorarea Rutei Vest-Mediterane.
Ca argumente suplimentare, am putea lua în seamă: o foarte probabilă deteriorare suplimentară a stării de securitate in Libia; distanțele relative scurte dintre continentul African și Italia (spre Lampedusa: 140 km din Tunisia, 300 km din Libia; spre Sicilia – 140 km din Tunisia) sau Malta (300-350 km).
Din perspectiva crizei siriene, România are, însă, de gestionat problematica relocării unora dintre migranții deja patrunși în spațiul comunitar (deși un proces de renunțarea a unui număr însemnat din valul sosit în 2015 nu pare deloc exclus), îndeosebi în condițiile creșterii gradului de reticență al europenilor față de pericolul (real sau virtual) pe care acumularea îl proiectează. Inghețarea relativă a crizei siriene, pe fondul permanetizării implicării ruse, al reducerii profilului ISIS și al unei posibile succesiuni post-Assad (dar pro-Assad), ar mai putea reduce prezența siriană în spațiul de proximitate (Turcia, Iordania, Liban) facând problematica migranților și mai puțin utilizabilă în proces.
România ar trebui să permita sau să nu permita accesul acestor persoane?
Sunt mai multe probleme aici. Astfel, dacă luam în discuție ipoteza unor conflicte armate la granițele Romaniei (sau în teritorii cu un acces direct spre aceste granițe), nu se poate pune problema neprimirii refugiaților. Refugiații de razboi (sunt asimilate și persoanele provenite din state eșuate unde s-a instalat haosul) nu pot fi opriți. Ei trebuie admiși pentru salvarea vieții. Admiterea se face, însă, în condițiile stabilite de legislația țării (care protejează în primul rând pe plătitorii de taxe ai acelei țări și, în egală măsura, dar în subsidiar, în limita posibilităților, pe alți cetățeni pașnici). Primirea presupune identificare (inclusiv prin amprentare), autorizare, triere și repartiție în tabere de refugiați. In condiții favorabile (numar mic, afinitate specială, particularități comportamentale), uneori cazarea se poate face și descentralizat, cu sau fară ajutor de stat. In astfel de situații, agențiile responsabile ale ONU sunt datoare să ofere ajutor țării gazdă și să îndeplinească o serie de sarcini specifice.
In ceea ce priveste migranții ilegali, problema pare mai simplă principial, chiar dacă, în practică, se dovedește mult mai complexă. Ca procedura normală, cei ce pătrund ilegal pe teritoriul unei țări trebuie să fie descoperiți și reținuți de autoritățile polițienești și, în funcție de circumstanțe, închiși temporar (desigur, pe baza unor hotărari judecatorești), expulzați sau cazați temporar în centre de primire și evaluați în vederea acceptarii (sau nu) a cererii de azil în caz că se solicită acest lucru. In orice caz, ei nu pot fi stimulați, ajutați să ajungă sau sa fie trimiși pe teritoriul unui stat vecin, altul decat cel de unde au venit. Expulzarea se face în țara de unde au venit sau în țara de origine. Migranții, fie ei și ilegali, nu pot fi returnați, însă, în țara în care viața le este în pericol (definirea acelei situații fiind, totuși, un drept de apreciere al statului în care s-a pătruns ilegal/se face solicitarea de azil). Nu există nici un motiv, nici legal, nici moral, nici rațional, care ne-ar putea obliga la încălcarea egalității în drepturi și obligații a celor ce locuiesc sau vor să vină sa locuiască în Romania. Toți suntem obligați să respectăm regulile, inclusiv cele ce privesc trecerea frontierei, indiferent de credința religioasă care ne animă, de Dumezeul la care ne închinăm sau nu. Calitatea, asumată, de migrant (refugiat, azilant) nu poate crea privilegii, scutiri de la obligația de a respecta legile și regulile obligatorii pentru toți, drepturi care ar discrimina sau ar încălca drepturile celorlalți. Aceeași calitate nu absolvă pe nimeni de răspundere pentru fapte infracționale anterioare (exceptând, desigur, faptele care constituie motive de represiune politică în societățile non-democratice).
Problema principala a Romaniei, din această perspectivă este, mai degrabă, una legata de viitorul acțiunilor rusești, precum și cele ale forțelor promotoare a jihadismului, în zona Mării Negre. In primul rând, trebuie să avem în vedere ca Rusia se găsește în stare reală de război cu trei state vecine României: două nemijlocit vecine (Republica Moldova și Ucraina) și unul cu acces direct pe mare (Georgia). In toate trei, sunt conflicte înghețate care, reaprinse, pot genera oricând noi valuri de refugiați. Este vorba de estul Republicii Moldova (Regiunea Nistreană), estul și sudul Ucrainei (Dombas și Crimeea) și nordul și vestul Georgiei (Osetia de Sud și Abhazia). Orice reizbucnire a violențelor în aceste regiuni, care ar genera fluxuri de refugiați, ar putea aduce România în situația de a fi obligata să-i primească fără ezitare, indiferent de numărul lor sau de credința lor, pe toți cei care ar încerca să-și salveze viața și libertatea.
Pâna acum, evoluția conflictelor din zona Mării Negre nu a creat o problemă de dimensiuni majore de această natură: majoritatea celor care au fugit din calea războiului au rămas în țările lor (cu statutul de persoane dislocate intern), în timp ce un număr important de ucrainieni, de români din Republica Moldova și de georgieni au reusit să intre (legal sau nu) în Uniunea Europeană, inclusiv în România; câteva mii de etnici ruși din Dombas s-au refugiat în Rusia. Noua strategie a Rusiei în vecinatatea noastră apropiată (Republica Moldova, Ucraina, Georgia), sau noile inițiative care ar putea duce la apariția, în timp scurt, a grănicerilor ruși pe Prut, ne-ar putea crea surprize periculoase majore, inclusiv de genul fluxurilor incontrolabile de refugiați. Fie și numai având în vedere o astfel de ipoteza, România ar trebui să acționeze rapid în vederea intrării immediate a țării nostre în Spațiul Schengen și pentru construcția unui sistem complex, funcțional și eficient de pază și apărare a frontierei estice și nordice. Conceptual și normativ, Frontex oferă posibilități reale în acest sens, frontiera națională devenind, astfel, una unională. In fapt, întregul sistem de monitorizare, pază și apărare a frontierei estice a Uniunii Europene ar trebui adus în situația de a face față nivelului real de pericol pe care politica agresivă a Rusiei l-a produs.
Din acest punct de vedere, măsurile de reasigurare strategică adoptate la nivel NATO au devansat procesul și ele trebuie rapid complementate cu măsuri similare de securizare a frontierei estice a Uniunii Europene. In plus, trebuie fructificate atât prevederile creative ale mecanismelor Frontex, cat și experiența acumulată. E cazul să ne reamintim că, din această perspectivă, securizarea frontierei externe înseamna articularea armonioasa a patru aliniamente, dintre care două (unul de informații privind infracționalitatea transfrontalieră și unul de avertizare-prevenire) trebuie să funcționeze dincolo de frontieră, pe teritoriul statului vecin și în cooperare (de tip polițieneasc/law enforcement) cu statul vecin. Din perspectiva condițiilor geopolitice concrete ale zonei, procesul de securizare a frontierei estice a Romaniei înseamna construcția unei veritabile bariere împotriva terorismului asociat cu migrația ilegală (precum și altor forme de război hibrid de tipul celor utilizate de Rusia în Crimeea si Dombas), pe râul Nistru, ceea ar implica o cooperare structurata cu autoritatile guvernamentale de la Chișinau și Kiev. Sistemul ar trebui sa aibă ca scop: interzicerea migrației ilegale (asociabilă cu terorismul); posibilitatea primirii în conditii sigure și umane a refugiaților îndreptățiți la un astfel de tratament; construcția și asigurarea funcționarii unor capacițati de cazare temporară a refugiaților în spațiul geografic basarabean, cu fonduri europene și ale ONU. Un asemenea mod de abordare ar răspunde mult mai adecvat la ceea ce uzual numim “smart defense”, pentru că – supuși deja de cam de multă vreme acestei agresiuni de tipul conflict asimetric/război hibrid – am riposta cu un set coerent de măsuri conjugate (pașnice și legitime) atât din gama militară a reasigurării strategice, cât și din cea a unui Frontex de criza. Rezultatul unei astfel de strategii eminamente preventive (și proactive) ar putea fi ieșirea din postura neproductivă de pâna acum (în care doar răspundem la crize, pe o agendă setată de altcineva) și preluarea inițiativei, adică un mod mai eficient de a cheltui banii și a obține mai multă securitate.
Un motiv în plus pentru adoptarea unei astfel de atitudini (care ar putea fi rezultatul unei inițiative românești) îl reprezintă riscul, în creștere, al destabilizării principalului pilon al NATO din zonă, Turcia – stat care este supus unui proces de eroziune endemic, prin acutizarea conflictelor politice interne, o veritabilă ofensivă strategică a terorismului (jihadist și etno-politic), reaprinderea mișcărilor separatiste și cronicizarea crizei generate de prezența unui număr mare și foarte prolix de refugiați și migranți ilegali. Intr-o asemenea direcție acționează (și de data aceasta în mod conjugat) atât Rusia cât și promotorii jihadismului anti-euroatlantic. O atragere a Turciei în vârtejul evoluțiilor anarhice (haotice) din Orientul Mijlociu ar putea genera cu adevarat probleme grave de securitate pentru Romania, dar și obligații suplimentare în calitate de actor geopolitic de la care se așteaptă mult.
Ce riscuri ar presupune intrarea unui număr foarte mare de cetățeni străini in România?
Intrebarea are în vedere, probabil, fie una din situațiile generate de pătrunderea/stabilirea pe teritoriul Romaniei a unui numar mare de migranți ilegali din categoria celor care s-au deplasat pe “Ruta Balcanică”, fie alta de genul celor rezultate din acceptarea obligației de găzduire a migranților relocați, în conformitate cu hotărarile Summitului comunitar.
Problemele pe care le-ar pune prima ipoteză (valabilă în cazul montării de către Rusia a unei operații similare pe ruta Turcia-Marea Neagra-România/Bulgaria, așa cum titra publicația amintită) ar fi asemănatoare celor cu care s-au confruntat Grecia și Ungaria. Așa cum spuneam, o astfel de ipoteză, care este puțin probabilă (dar nu imposibilă), ar trebui prevenită, inclusiv prin extinderea prevederilor acordului Uniunea Europeană-Turcia și prin angajarea NATO la consolidarea securității maritime în zonă, așa cum s-a angajat în Marea Egee. In cazul în care prevenirea ar eșua, gestiunea ar trebui să fie una ferma, inovativă și eficientă, implicând camparea temporară în tabere special construite și lansarea unui program de retrimitere în țara de origine. Facilitarea tranzitului spre vest nu ar fi o solutie, în conditiile în care putem anticipa cu acuratețe modul în care ar reacționa Ungaria fața de un flux de refugiați venind dinspre România (garduri, forțe militare angajate în misiuni de securizare a frontierei, etc.) și știm sigur că ne-am descalifica pe termen lung în legatura cu propria noastră capacitate de a proteja frontierele Uniunii.
Intr-o astfel de situație, ar apărea, desigur, riscuri majore de securitate. După cum ne-a dovedit experiența de pâna acum, grupurile de migranți ilegali care au intrat in Uniunea Europeană pe Ruta Balcanică, ajungând pâna în Germania și Suedia, s-au dovedit a fi foarte eterogene, formate din persoane aparținând întregului spectru al curentelor și sectelor religioase (mai mult sau mai putin tolerante) care se confrunta în interiorul religiei islamice, cu diferite niveluri și trasături ale educației, cu obiceuiri și paricularitati comportamentale conflictuale, obișnuiți cu violența și contestarea oricărei autorități. Mulți dintre ei sunt contestatari convinși ai altor credințe (creștine) sau valori (specifice civilizatiei europene), cu manifestari discriminatorii și intolerante pe motive rasiale, xenofobe sau religioase, antiamericane sau antisemite. Mulți (cu siguranța nu majoritatea, dar în procente semnificative) sunt, educațional, purtatori ai unor sentimente de frustrare și revoltă împotriva civilizației euro-atlantice (pe care o condamnă ca fiind vinovată pentru soarta lor) și consideră că ar exista o obligație de a fi recompensați (casă, masă și o sumă semnificativă de bani) pentru aceste suferințe, și că au un drept de a cere să li se asigure condiții conforme cu un mod de viata pe care îl asumă ca normal, chiar dacă acesta intră în conflict cu legile și cutumele sociale ale lumii în care doresc să se stabilească. Există, în rândul acestor valuri de migranți, apologeți sinceri ai terorismului și ai altor violențe, indivizi promotori ai ideii ca au dreptul de a pretinde femeilor să le accepte comportamentul tribal și conviși că au o misiune divină de a-și prolifera credința și modul de viață potrivit cu imaginea pe care o au ei despre religia lor. Procentul mare de bărbați tineri (mult peste nivelul de echilibru relativ al sexelor) face ca apariția unor comportamente infracționale specifice să dobândească și cauze obiective, dată fiind reticența societății primitoare (firească în această fază) față de relațiile de tip bărbat-femeie. Cercetarile jurnaliste și sociologice (inevitabil fragmentare, nesistematice și provizorii, în această faza) pun în evidența faptul că, în limbajul multora dintre migranți, îndeosebi pe timpul unor manifestații de protest sau al altor activitați in grup, se regăsesc numeroase sloganuri specifice propagandei ISIS sau al-Qaeda, lozinci din ideologia extremist-islamistă, îndemnuri la jihad, apologia terorismului, justificari religioase ale comportamentelor infracționale.
Toate aceste manifestari, semnalate în contextul operațiunii criza refugiaților, pun în evidență dificultatea majoră, ori poate chiar imposibilitatea integrării, într-un termen rezonabil, a noilor veniți în structura socio-culturală obișnuită a comunităților locale și reticența reciprocă față de o astfel de întreprindere. Este unul din motivele pentru care fenomenul a creat îngrijorări majore cu privire la securitatea interna, a pus în discuție reglementările privind libertatea de mișcare a populației și bunurilor în spațiul comun european și a alimentat substanțial euro-scepticismul și extremismul de dreapta (este interesant că extremismul de stânga, răsărit pe urma vechilor organizații finanțate pe vremuri de Moscova sovietică, a încurajat și sprijinit acțiunile violente și de sfidare a ordinii publice provocate de unele grupuri de imigranți).
Se poate, desigur, vorbi de o contra-reacție populară de dreapta, naționalistă, neofascistă sau izolaționista, cu posibile nuanțe xenofobe, dar manifestările de pâna acum, reprimate prompt de autorități (și, desigur, intolerabile din principiu), nu au nici amploarea și nici potențialul unui real factor de descurajare a unei noi posibile operațiuni de acest tip. In condițiile creșterii sentimentului de teamă, a percepției că civilizația europeană (așa cum este ea, cu bunele și relele sale) este amenințată existențial, reacțiile opiniei publice nu au atins nivelul capabil să pună pe gânduri partidele politice majore, cele care dau substanță construcției europene sub raport decizional. Singurul impact real decelat până în present este cel care vizează avansul electoral al unor formațiuni de extremă dreaptă, care au prins un moment favorabil pentru deturnarea de voturi. Procesul nu pare altfel decât unul obișnuit, pentru că, aproape la fiercare campanie, se gasește un motiv de exploatare în această direcție, fără ca fenomenul să genereze ceva programatic. La nivel de masa, prevalează, mai degrabă, sentimentul ca Europa se sinucide civilizațional și că momentul în care se mai putea salva ar fi trecut, dar și acesta este estompat de o anumită toropeala, de refuzul somnoros de a privi în față o realitate inconfortabilă care vine sa spulbere un vis, un vis naiv dar frumos.
Ce ar fi de făcut în ceea ce privește România într-o ipoteză asemănatoare celei din perioada august-decembrie 2015? Ceva lecții ar putea fi învătate de la țările cele mai afectate. Mă refer îndeosebi la Ungaria, Austria, Germania și Suedia. Nu la Grecia, pentru ca gestiunea crizei la verii noștri balcanici intră clar la capitolul așa nu! Italia nu intră în această analiză; ea ar trebui studiată la capitolul Lampedusa, dar Insula Șerpilor prezintă cu totul alte aspecte. Croația și Slovenia au fost afectate marginal și episodic, dar s-au descurcat cumva. Problema este că experiența nucleului menționat mai sus este estrem de policromă și sectară, nu are aproape nimic comun – cu exceptia resurselor financiare generoase pe care Austria, Germania și Suedia le-au putut angaja. Probabil ca un răspuns de tipul celui promovat de Budapesta (inclusiv “sigilarea”, în scop de descurajare, a frontierei cu Serbia) ar fi cel mai apropiat de ceea ce am putea face, cu condiția unei reconstrucții rapide a coerenței și coeziunii politice a societății românesti. Deocamdată ne aflăm într-o fază de evoluție haotică a canibalismului politic, de repetenție clară la lecția de construcție politică democratică, o faza în care falimentul partidelor politice a devenit brand (acestea par să se afle mai degrabă în agonie, decât în proces de reconstrucție), în condițiile în care terapia de șoc (aflată în plină desfăsurare) pare administrată din afara societății românesti. Să sperăm că o fi de bine, dar, în astfel de circumstanțe, este destul de dificil să ne imaginăm decizii strategice naționale îndrăznețe, nonconformiste, creative și, mai ales, aplicabile. Ca urmare, speranța rămane tot în NATO și UE, cu siguranță în Cel de Sus (pentru că ne-a mai ajutat și altă dată) și, poate, în idea că tigrul (ursul) nu o fi așa de flămând.
Din cealalta perspectivă, a primirii (relocarii) pe teritoriul României a unui lot (unor loturi) de migranți gata stabilizați în Uniunea Europeană, într-un număr determinat de Comisia Europeana, nu prea avem spațiu de manevră. Este o decizie la adoptarea căreia am participat, și suntem o familie care trebuie să fie unită și la bine și la greu. Nu înseamnă că nu trebuie să explorăm toate căile legale de acțiune pentru limitarea poverii și că nu trebuie să căutam tot sprijinul financiar extern posibil. Cifra de pâna acum nu este insuportabilă, dar misiunea trebuie tratată realist și rațional.
Ca societate, comunitatea noastră românească din spațiul de viețuire istoric se mândrește cu idea de ospitalitate, dar nu prea poate vinde multe povesti de succes, atunci cand este vorba de integrare. Am făcut mult în ultimii 700-800 de ani pentru ca numeroasele și diversele micro-grupuri de populații de sorginte civilizațională foarte îndepărtată – pe care astazi le denumim roma – să se integreze natural în societatea care a evoluat aici și, cu siguranță, o bună parte a acesteia poartă amprenta acestui proces. La nivel de impresie europeană însă, desi nu suntem singurii, suntem totuși, ca societate, puși adesea la index și socotiți corigenți. Este un factor care trebuie luat în considerare atunci când construim o strategie de rezolvare a sarcinii relocarii migranților aduși de valul operațiunii domnului Putin din 2015. Am văzut reacțiile comunităților locale; nu sunt, neapărat îngrijorătoare, dar nici nu pot fi ignorate: opinia comunităților locale ține de esența democrației, iar procesul de integrare se petrece (sau nu) acolo.
Un alt aspect important este acela al eforturilor bugetare. Este clar că nu pot fi asigurate condițiile pe care (convinși sau naivi) le așteptau mulți dintre cei ce au pornit la drum pentru o viață mai bună, cheltuind, uneori 10-15-20 de mii de dolari pe o familie. Intr-o țară în care, potrivit statisticilor oficiale, circa 40% din populație se luptă cu pragul sărăciei, iar un procent asemănator nu a făcut cunoștință cu apa curentă și canalizarea în casele în care locuiesc, este greu de crezut că statul, așa cum este el perceput la noi, ar putea asigura noilor veniți casă, masă și 1.000 de euro pe lună, plus facilități la transportul public, elctricitate și cumpărăturile de primă necesitate, așa li s-a vânturat refugiaților pe traseul speranței (în unele situații, și în unle locuri din inima Europei, se pare că astfel de lucruri de domeniul basmului chiar s-au și întamplat). In același timp, într-o țara în care peste trei milioane de oameni au plecat la muncă oriunde acest lucru a fost posibil și atrăgător, e greu de crezut ca vor putea fi asigurate locuri de muncă de standard occidental pentru mii și mii de oameni total străini de felul nostru de viața de aici. In fapt, lucrurile acestea trebuie clarificate la nivelul politicilor comunitare, iar cei relocați ar trebui să știe bine ce îi așteaptă și ce trebuie să accepte. Cerința fundamentala a dreptului internațional este salvarea vieții și a libertății, dar nici un stat nu poate fi constrâns să creeze condiții privilegiate pentru alte grupuri de populații, indiferent de religia acestora, de cultura și civilizația de unde vin, de visurile sau de aspirațiile lor. Comportamentul social pe care trebuie să îl adopte se supune acelorași reguli, libertăți și obligații. Drepturile fiecăruia trebuie respectate la fel, atât de locuitori între ei cât și de către autorități, iar abaterile de la lege trebuie tratate la fel, indiferent de religie, civilizație sau cultura.
Da, există posibilitatea creșterii riscului producerii unor acțiuni teroriste generate de apariția unor astfel de comunități. Este normal, atâta vreme cât terorismul s-a manifestat în toate timpurile, în toate societățile și în toate sistemele politice. Mai mult decât atât, acești oameni vin din zone de conflicte violente intense și persistente, caracterizate printr-o veritabila cultură a violenței și printr-o religie pe umerii căreia, prin denaturare, s-a construit o ideologie a violenței, ca pedeapsă, ca mijloc de răzbunare, ca instrument de acțiune pentru atingerea unor scopuri.
Este cert ca valul migrator a fost utilizat și ca vehicul pentru construcția unui veritabil mecanism de acțiune jihadistă, de amploare și de viitor, în inima Europei. Organizația teroristă ISIS nu a făcut nici un secret din aceasta și, chiar și în condițiile în care am putea spera că acele declarații sunt numai propagandă, nu avem nici un motiv rațional să credem că, dacă cineva interesat putea să o facă, nu ar fi facut acest lucru. Greu de estimat numărul celor care au pătruns pe această cale, cu o astfel de misiune. Indiferent, însă, de procent, la aproape un million de oameni intrați, orice procent înseamnă ceva. In plus, cifrele puse în circulație sunt, cel mai adesea, estimări cu un mare grad de relativitate, zeci de mii de oameni pătrunși cladestin sau “la grămăda” rămânând neidentificați sau fiind luați în evidență sub o falsă identitate.
Ce este de făcut? Același lucru ca de fiecare dată: primirea imigranților sau refugiaților în condiții de legalitate; declarații în cunoștință de cauză că au fost informați cuprinzător asupra drepturilor și obligațiilor și angajament că le vor respecta; investigații complexe cu privire la orice factor de risc semnalat sau la orice suspiciune rezonabilă; cooperare sinceră, activă și eficientă între autoritățile responsabile ale statelor membre ale Uniunii Europene și NATO; în limita posibilului, măsuri asemănatoare promovate în relațiile cu statele vecine nemembre ale celor două organizații, precum și cu statele “donatoare” de migranți; amplificarea sistemului de monitorizare a ordinii publice și siguranței cetățeanului in plan intern.
De dorit, desigur, soluționarea cât mai rapidă a crizei siriene (principalul factor folosit ca argument in justificarea operațiunii în 2015). Chiar zilele trecute, Secretarul General al ONU, Ban Ki-moon, făcând un apel la intensificarea eforturilor internaționale pentru stingerea conflictului, menționa faptul că aproape 4,8 milioane de sirieni au fost forțați să își părăsească țara și că este necesară o solidaritate globală, pentru că povara asigurării supravițuirii acestora nu mai poate fi lăsată doar pe umerii țărilor vecine (Turcia, Iordania și Liban). Privită obiectiv și doar prin prisma informațiilor publice, intervenția militară Rusiei nu a rezolvat nimic, din această perspectivă. Aparent, nu a făcut decât să o agraveze, prima lună de bombardamente rusești generând și cel mai mare numar de refugiați angajați pe traseul migrației ilegale către Europa. Incidentul aviatic ruso-turc a creat aparența unui pericol iminent rusesc la adresa Turciei, determinând, probabil, și accelerarea procesului de părăsire a taberelor de refugiați din apropierea frontierei turco-siriene. Dacă am fi puțin malițiosi, am putea spune că abia retragerea Rusiei (fie ea și numai parțială) din Siria a ajutat cu ceva la reducerea intensității crizei migranților/refugiaților.
Dezideratul real al soluționării crizei siriene nu pare să aibă, însă, nici prea multe perspective optimiste și nici nu are prea mult de-a face cu ceea ce putem noi face. In acelasi timp, zona rămâne oricum, pentru multă vreme, un focar de instabilitate și conflict, generator de fenomene de acest tip (migrație ilegală si terorism).
