Cercetător român la Harvard: "Majoritatea românilor este antiştiinţă"

Laura Stefanut 10.03.2011 - 20:14

La doar 23 de ani, Andrei Ştefan Anghel este cercetător în domeniul biologiei celulare fundamentale la Harvard Medical School din Statele Unite. În urmă cu doi ani a publicat un studiu despre antioxidanţi în revista ...

Share

La doar 23 de ani, Andrei Ştefan Anghel este cercetător în domeniul biologiei celulare fundamentale la Harvard Medical School din Statele Unite. În urmă cu doi ani a publicat un studiu despre antioxidanţi în revista „Harvard Science". Alte două articole urmează să-i apară în această primăvară. Andrei Anghel crede că, în general, românii sunt plini de prejudecăţi şi acceptă cu greu descoperirile ştiinţifice.

Ce te-a determinat să aplici pentru Harvard?

A.Ş.: În liceu am intrat foarte mult în contact cu mediul universitar românesc, mult mai mult decât majoritatea elevilor. În acest fel am putut să văd foarte bine cum anume funcţionează cercetarea ştiinţifică în România. Mi-am dat seama că, dacă vreau să învăţ să fac cercetare de cea mai înaltă calitate, trebuie să plec din ţară. Pur şi simplu metodele noastre de predare nu sunt destul de bune.

Dar ai făcut cercetare şi în cadrul Facultăţii de Biologie a Universităţii Bucureşti.

A.Ş.: La Bucureşti a fost foarte complicat să ajung să lucrez într-un laborator de biochimie. În general, la Facultatea de Biologie e foarte greu pentru un student de anul I să lucreze în cercetare. Eu aveam însă avantajul de a fi medaliat la Olimpiada Internaţională de Biologie, iar o parte din pregătirea mea a avut loc chiar la acea facultate, cu acei profesori. O doamnă profesor m-a ajutat să intru în zona de cercetare. Ştia că eu sunt o persoană ieşită din comun în ceea ce priveşte cunoştinţele mele şi dedicaţia pentru ştiinţă. Se poate spune că „am avut pile".
Însă normal ar fi ca toţi studenţii de la secţia de biochimie să aibă posibilitatea de a lucra într-un laborator de cercetare. Cercetarea practică este indispensabilă pentru pregătirea unui om de ştiinţă.

Acesta este modelul aplicat de Harvard?

A.Ş.: Exact aceasta este viziunea celor de la Harvard. Când am ajuns aici, situaţia mea era diferită faţă de cea din România - nu ştiam pe nimeni. Cei de aici m-au încurajat însă şi m-au învăţat cum să intru în contact cu laboratoarele la care doresc eu să lucrez.

Cu ce alte probleme te-ai confruntat în timp ce erai cercetător al Universităţii Bucureşti?

A.Ş.: Spre exemplu, la un moment dat am avut nevoie de un reactiv mai deosebit, care costă câteva sute de euro (foarte puţin în domeniul cercetării). Ni s-a spus că îl putem avea, dar că trebuie să se facă o licitaţie publică şi îl vom primi în aproximativ şase luni. În laboratorul unde lucrez acum, când am nevoie de un reactiv completez un mic formular online, reactivul este comandat în ziua respectivă şi livrat în maximum o săptămână. Această diferenţă reflectă totala lipsă de viziune a celor care au făcut acest sistem în România. Cercetarea nu e ceva previzibil unde să poţi comanda tot ce ai nevoie de la început. Ca să îl citez pe Albert Einstein: „Dacă am fi ştiut ce facem, nu s-ar mai fi numit cercetare".

Un alt exemplu priveşte pregătirea ridicol de scăzută a majorităţii profesorilor. Nu cred că este normal ca un student de 19 ani abia ieşit din liceu să corecteze profesori universitari în ceea ce priveşte informaţii factuale. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată la Harvard, însă era ceva frecvent la Bucureşti. Cu excepţia unei singure profesoare, dna Carmen Postolache, un savant foarte bun, toţi făceau greşeli frecvente. Nu vreau să speculez asupra motivelor prin care ajunge un cadru didactic să predea o materie pe care nu o stăpâneşte. Însă îmi este clar că un sistem care a produs această situaţie bizară nu are ca scop oferirea unei educaţii cât mai bune studenţilor.

De ce omului de ştiinţă nu-i este bine în România?

A.Ş.: România este în general o ţară foarte intolerantă către orice este ieşit din comun. Românii au prejudecăţi foarte mari faţă de cei de alte rase, cei de alte orientări sexuale sau cei de alte credinţe religioase. Niciuna dintre aceste prejudecăţi nu are o fundamentare empirică, şi deci ele contravin principiului de bază al ştiinţei. În Romania majoritatea, fără să vrea, este antiştiinţă.

Se situează românii pe o poziţie antimodernitate?

A.Ş.: Să clarific. Ştiinţa înseamnă obiectivitate şi supremaţia dovezilor empirice. Trebuie să abordezi o problemă fără să laşi loc pentru prejudecăţi personale sau culturale. În România, ca în majoritatea lumii estice şi o parte din lumea vestică, multe prejudecăţi sunt considerate imposibil de dezbătut. Un exemplu local relativ inofensiv este tăierea porcului de Crăciun. Cumva la noi există ideea că doar pentru că aşa este obiceiul local o dezbatere nu poate avea loc. Cu alte cuvinte, „Cine eşti tu să îmi spui ce să fac?" Nu spun neapărat că a taia un porc fără a folosi un soi de anestezic este imoral, însă spun că dacă nu eşti total deschis unei discuţii pe această temă şi nu accepţi că s-ar putea să nu ai dreptate ai o mentalitate „anti-ştiinţă".

Dacă sondajul CCSB din 2010 este reprezentativ şi într-adevăr 88% dintre români ar fi de acord cu pedepsirea prin lege a blasfemiei împotriva Bisericii Ortodoxe, atunci este clar că România este foarte departe de o atitudine pro-ştiinţă.

Conform unui studiu realizat în 2008, a reieşit că 42% dintre români cred că Soarele se învârte în jurul Pământului.

A.Ş.: Mai relevantă este altă părere din acel studiu: 60% din români sunt de acord cu afirmaţia conform căreia „ne bazăm viaţa prea mult pe ştiinţă, şi nu destul pe credinţă".

Mentalitatea oamenilor este o consecinţă a lipsei de educaţie în raţiune şi gândire critică. În liceu sunt predate doar diverse tipuri de informaţii şi metode de rezolvare a problemelor.

Să nu uităm că în România suntem încă în situaţia ciudată în care copiii primesc o „educaţie" în religie în şcolile plătite din impozitele cetăţenilor. În SUA, aşa ceva este strict interzis prin lege. În plus, această „educaţie" ia în majoritatea cazurilor o formă dubioasă a unei „şcoli de duminică", unde copiii nu învaţă despre conceptele filosofice ale religiilor lumii, ci despre ce scrie în Biblie. Pentru a putea să lipseşti de la aceste ore, trebuie să depui o cerere şi să te declari de altă religie sau ateu.

Afilierea religioasă este, desigur un drept fundamental. Însă hai să comparăm cu alt drept fundamental, dreptul de afiliere politică. Dacă mâine s-ar da o lege ca toţi copiii din ţară să facă o materie pe nume „Doctrina marxist-leninistă" (materie total legitimă în orice universitate), eu cred că toţi am fi foarte tulburaţi, chiar dacă s-ar specifica că părinţii pot depune o simplă cerere care să îi scutească pe copii de această materie. Ar fi îndoctrinare, pentru că un copil la vârsta de 7 ani nu poate să judece critic - el crede ce i se spune. Acum tot ce trebuie făcut pentru a vedea cât de ciudată este predarea religiei în şcolile publice este să înlocuieşti această îndoctrinare politică cu una religioasă. Cine crede că îndoctrinarea religioasă nu este o problemă serioasă, probabil, nu înţelege cât de important este subiectul religiei. Religia trebuie aleasă de fiecare individ în parte. Faptul că în România această alegere este înlocuită cu o îndoctrinare naţională finanţată de stat spune multe despre cum înţelegem noi să ne educăm copiii. Când ne vom lepăda de această atitudine, vom putea să facem progrese semnificative şi în privinţa procentului de geocentrişti din România.

Să revenim la mediul academic românesc...

A.Ş.: Acesta suferă de unele probleme foarte cunoscute, precum lipsa de finanţare. În România sunt numai o mână de centre de cercetare de calitate. Promovarea nu se face pe bază de merit, există un „nepotism ştiinţific". S-a făcut foarte multă vâlvă în ultimul timp despre faptul că profesorii bătrâni nu ies la pensie să „lase locul celor tineri". Mie această discuţie mi se pare de-a dreptul greşită. Peste tot în lume profesorii cei mai distinşi sunt în general în vârstă. Problema este că nu se creează niciodată posturi noi - nu ar trebui să aştepţi să îţi moară mentorul şi să îi iei locul.

În plus, în România este foarte greu să devii un om de ştiinţă de calitate. Asta pentru că la cursuri nu eşti învăţat despre scepticism şi obiectivitate, eşti învăţat doar să memorezi cărţi şi să rezolvi unele tipuri de probleme care nu au nici o legătură cu lumea adevărată. În plus, nu eşti învăţat să emiţi ipoteze sau să faci deducţii. Nu prea scoatem oameni de ştiinţă, dar avem ceva enciclopedii ambulante.

În 2009 ai publicat în Harvard Science Review lucrarea „Antioxidants: Not Heaven Sent" (Antioxidanţii nu sunt rupţi din rai - n.r.). Despre ce este vorba?

A.Ş.: S-au făcut foarte multe studii care au avut că obiectiv identificarea unui efect pozitiv al antioxidanţilor asupra diverselor boli. Incredibil pentru unii, majoritatea au concluzionat că antioxidanţii nu au nici un efect, iar câteva studii chiar au sugerat că antioxidanţii fac rău.

Recent, un grup de cercetători a studiat efectul unor suplimente cu antioxidanţi asupra unor oameni supuşi exerciţiilor fizice. În general, efortul fizic este sănătos din mai multe motive. Interesant în acel studiu a fost că aceste efecte benefice ale efortului fizic par să dispară în cazul celor care luau suplimentele de antioxidanţi. Mie mi se pare că literatura ştiinţifică este foarte clară în acest moment: dacă nu cumva ai o dietă extrem de inadecvată, antioxidanţii sigur nu îţi vor face bine şi este foarte posibil să îţi facă rău. Desigur, fructele şi legumele sunt sănătoase deşi conţin mulţi antioxidanţi, dar este probabil din cauză că acestea conţin şi mulţi alţi compuşi bioactivi.

Până în 2010 ai fost meditator privat în cadrul secţiei de consiliere de la Harvard . Ce presupunea aceasta?

A.Ş.: Este un program în cadrul universităţii prin care, dacă ai obţinut o notă suficient de mare la un curs, poţi în anii următori să dai meditaţii altor studenţi care iau acel curs şi au nevoie de ajutor.

Erai plătit?

A.Ş.: Da, acest program este subvenţionat de universitate: studentul care primeşte meditaţii plăteşte $8/oră, iar eu primeam $14/oră, universitatea plătind diferenţa.

Există un echivalent românesc al funcţiei de „meditator privat"?

A.Ş.: Nu există un echivalent românesc. Din păcate în România nu există nici un interes de a face un astfel de program, pentru că universităţile noastre nu sunt interesate de a mări performanţele studenţilor decât atunci când şi cadrele didactice au ceva de câştigat.

În ceea ce priveşte bursa pentru cercetare care ţi-a fost oferită de Harvard, ce presupune aceasta?

A.Ş.: Ajutorul financiar pe care îl primesc de la universitate ia în calcul banii pe care eu i-aş câştiga dacă aş avea o slujbă în campus. Eu am înlocuit această slujbă cu activitatea de cercetare, dar asta a însemnat că a trebuit să câştig de undeva diferenţa de bani pentru a îmi plăti taxele. Am primit diverse burse (Harvard College Research Program, Herchel Smith SURF, Pechet Family Award) în acest scop, iar atunci când nu am putut să aplic pentru nici o bursă am fost angajat al laboratorului, plătit de profesorul în al cărui laborator lucrez, din banii lui de cercetare.

Realizat în colaborare cu Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS)


CV Andrei Ştefan Anghel

2008-prezent: cercetător academic Laboratorul Tom Rapoport, Biologie Celulara, Harvard Medical School

2009-2011: Scriitor la „Harvard Science Review"

2009-2010: meditator privat Bureau of Study Counsel, Harvard University

2008-2010: laureat „John Harvard Scholarship"

2007-2008: cercetător academic (voluntar) Universitatea Bucuresti, Facultatea de Biologie

2007: locul I la examenul de calificare pentru Olimpiada Internaţională de Biologie

Citește totul despre:

Comentarii

loading...