Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Cătălin Voicu:"La puşcărie nu rezişti dacă în viaţă nu ţi-ai format un bagaj relaţional"

Daniel Befu 19.02.2012 - 19:56

Influentul senator PSD Cătălin Voicu a acceptat să descrie cu lux de amănunte "viaţa de puşcărie", aşa cum a fost ea trăită de un ...

Share

Influentul senator PSD Cătălin Voicu a acceptat să descrie cu lux de amănunte "viaţa de puşcărie", aşa cum a fost ea trăită de un ales al neamului care deţine şi gradul militar de general în rezervă, care şi-a trăit toată viaţa în exclusivistul cartier Cotroceni şi a activat în stratosfera administraţiei: la Preşedinţia României, în SPP, în MAPN şi la MAI.

23 martie 2010: Cătălin Voicu e audiat în Comisia Juridică a Senatului României, unde le cere colegilor să nu dea aviz favorabil pentru arestarea sa, alesul neamului manifestând o oroare sinceră de puşcărie. Într-o stenogramă nedatată a unei convorbiri interceptate de serviciile secrete este surprins un dialog între senatorul Cătălin Voicu şi controversatul afacerist Marius Locic, în care politicianul zugrăveşte arestul poliţiei în culori negre: „Nu vă puteţi închipui ce e acolo. Arestul din Capitală, de la minus 2, ăla care e pe tubulatură - Evul Mediu. Uşi negre de fier, zăbrele şi lacăte, nu au aerisire, ţigani, bandiţi, te f ... ăia în c... , te omoară. Iar noaptea, din furculiţa care o au, o ia şi o ascute şi-o bagă în gât. Pe arest preventiv sunt tot felul de borfaşi, tot felul de bandiţi".

30 martie 2010: Cătălin Voicu iese pe poartea vilei purtând o şapcă Nike pe cap, o geacă sport, care-i conferă o alură tipică de valutist. Ţinuta e completată de o geantă turcească de vinilin, al cărei conţinut îl dezvăluie jovial jurnaliştilor strânşi la poartă: „E strictul necesar. Exact cum am făcut şcoala militară de ofiţeri activi. Mi-am luat periuţă de dinţi, lenjerie de corp, ca orice om care pleacă în campanie. Acolo nu ai timp de citit. Acolo trebuie să faci exerciţii fizice să te menţii şi o să-mi aduc aminte de acum 24 de ani când eram tânăr, tânăr, tânăr absolvent al şcolii militare de ofiţeri activi. Şi mi-am luat tot ceea ce înseamnă chestiuni de igienă, lenjerie de corp".

18 iulie 2011: După un an, trei luni şi optsprezece zile, Cătălin Voicu iese pe poarta puşcăriei Rahova, fiind aşteptat de fostul deputat PSD  Şerban Nicolae. Imediat după eliberare, Voicu a declarat: „Am fost cel mai arestat personaj din România. Vă rog să căutaţi în anale şi n-o să mai găsiţi alt român ţinut în arest nejudecat atâta timp".

Februarie 2012: Primul interviu acordat de Cătălin Voicu în care dă amănunte interesante despre viaţa sa după gratii. 

 

Cât de grea a fost viaţa în puşcărie?

Cătălin Voicu: Ca militar, am fost obişnuit să trec prin orice fel de greutăţi, orice fel de încercări. Un militar are o anumită conduită, o anumită educaţie, o anumită rezistenţă, dar foarte greu, aproape de neexprimat în cuvinte, este pentru familie. Primele victime într-o familie sunt copiii şi părinţii. Pentru tatăl meu este mult prea târziu. Pe fondul supărării, i s-a declanşat un cancer de colon, rebel şi galopant. În momentul în care instanţa a început să mă pună liber şi să mă tot întoarcă înapoi în recurs, tatăl meu n-a mai rezistat, şi atunci s-a declanşat cancerul de la un nodul, care pe RMN era, să zic, cât un vârf de deget. În trei luni de zile a avut o creştere atât de mare, aproape inexplicabilă din punct de vedere chirurgical, care a ajuns, ca volum, între o portocală şi o gutuie. Vorbim aici pe documente medicale. A fost operat de urgenţă de doctorul Beuran. Mama, soţia şi copiii mei mi-au ascuns chestia asta şi au suportat în tăcere. Eu nu ştiam că tatăl meu are cancer, pentru că dacă mi-ar fi spus, presupuneau că asta ar fi ca un element în plus care te poate prăbuşi în plan psihic".

Aţi fost vizitat de părinţi în închisoare?

C.V.: Niciodată. Numai pe soţie am primit-o la mine, pentru că n-am vrut să expun părinţii şi copiii. Această traumă, pentru un om care are o condiţie normală, este de neexprimat în cuvinte, pentru că un penitenciar are anumite reguli, dar regulile sunt dintre cele mai necunoscute publicului convenţional. În ce sens? Vorbitoarele sunt fie la cuşetă, faţă în faţă prin geam, dar în dreapta şi stânga ta ai persoane din toate categoriile socio-profesionale venite şi ele la vorbitor. Nu vreau să alunec în zona rasismului, dar teoretic trebuie să admiteţi că pot fi şi persoane de o anumită condiţie, nu o să spun neapărat ţigani. Ei, din cauza  limbajului, a climatului, a personajelor pe care le vezi la vorbitor, un om normal este traumatizat. Dară-mi-te un copil. Or, a-mi aduce copilul şi a-l expune acolo, însemna că ultima brumă de echilibru pe care o mai avea acasă, în sânul familiei mele, să i-o distrug.

Cum a trecut fiul peste arestarea dumneavoastră?

C.V.: Copilul a prins doi ani cu mine în arest. Cel mai greu a fost în primele două luni, când s-a produs toată povestea cu mine, fiindcă a fost dată în mass-media, prezentată pe acele melodii clasice din filmul La Piovra şi  fiindu-mi asociate tot felul de terminologii,  ca „Naşul" (n.r. - film celebru, realizat după cartea lui Mario Puzo). Imagina­ţi-vă cum a fost pentru copilul meu să suporte chestiunea asta şi să trebuiască să dea explicaţii la şcoală. Copiii oricum  au dacă nu o doză de răutate sprecifică copiilor, cel puţin o doză de curiozitate: „Băi, ce-a făcut taică-tu?". Ei, lucrurile astea nu doar că îi distrug voinţa de a învăţa, dar îi pot distruge şi voinţa de a supravieţui. Însă băiatul meu în fiecare an s-a calificat la tot ce-nseamă olimpiadă organizată. A terminat şcoala doar cu media 10.

Cum sunt condiţiile din arest?

C.V.: Condiţiile de acolo sunt... nu vă puteţi închipui. Dumneavoastră presupuneţi că în celulă e un anume climat, dar în celulă nu poţi să rămâi 24 din 24. Trebuie să mergi la telefon, trebuie să ieşi la grefă când vine avocatul la tine, trebuie să-ţi construieşti apărarea,  trebuie să ai creierul  foarte liniştit, trebuie să ai o masă unde să-ţi pui gândurile pe hârtie. Nu ai toate acestea. Adăugaţi şi celelalte probleme,  copii mici acasă şi nişte oameni foarte bătrâni şi foarte bolnavi, şi aveţi  tabloul complet.

Ce colegi de celulă aţi avut? 

C.V.: Colegii au fost de calitate, în sensul că am beneficiat de un colectiv de oameni de o anumită condiţie, adică foşti procurori, foşti judecători, lideri de sindicat, ambasadorul României în Singapore. Toată lumea se elibera, eu eram singurul care rămânea în arest.

Vă cunoşteaţi din libertate cu conducerea penitenciarului?

C.V.: Dacă vă aşteptaţi să vă spun în concret cu nume, nu. Aţi făcut o formulare adineauri: dacă îi cunoşteam pe comandanţii penitenciarului. Admiţând, ca ipoteză, că aş cunoaşte pe cineva... uitaţi-vă la mine. Am eu stofă de delator?

Dumneavoastră fiindcă aţi lucrat în structuri militare, aţi fost protejat de angajaţii penitenciarului?

C.V.: Toată viaţa mea am avut această pornire să discut cu oamenii, să respect oamenii, niciodată să nu închid uşa cuiva aflat în suferinţă, niciodată să nu întorc spatele unei persoane aflate în dificultate şi crezul meu, când am păşit în cariera militară şi în viaţă, a fost niciodată ca să nu fac rău, ci să fac bine. Dacă în viaţa mea nu m-aş fi purtat frumos cu oamenii, înţelegeţi ce vreţi de aici, mi-ar fi fost extrem de greu. Ce s-ar fi întâmplat dacă eu m-aş fi purtat în lumea liberă urât, cum se poartă unii clasici în viaţă de pe scena politică: generează victime, destituie oameni cu sau fără motive. În loc să sprijine, vedeţi cum se comportă.

N-am să intru acum în detalii.  Imaginaţi-vă dumneavoastră, un ministru, un demnitar din acest guvern, să ajungă acolo unde am stat eu. Credeţi că poate să suporte o lună de detenţie? Detenţia e cumplită domnu'.  Imaginaţi-vă că într-o bună zi, anumite persoane, care să presupunem că fac ceea ce semnalează presa, vor răspunde pentru faptele lor. Băi, un om din ăsta, dacă mâine ajunge unde am fost eu, nu ştiu dacă va  rezista, pentru că în viaţa lui el n-a servit pe nimeni, în viaţa lui n-a deschis o uşă. Nu rezişti dacă în viaţă nu ţi-ai format un bagaj relaţional domnu' (zâmbeşte), sau nu ţi-ai făcut o anumită imagine...

De ce să nu reziste? 

C.V.: Lumea militară e o lume cu anumite reguli, pe care dacă le respecţi eşti respectat, dacă nu le respecţi şi ai o funcţie vremelnică, oamenii te respectă doar în aparenţă: „Da, să trăiţi, am înţeles". În realitate, examenul vieţii îl dai când te loveşti pe scena vieţii de subordonaţi sau de foştii subordonaţi. Eu am ajuns general la 38 de ani, în activitate, nu la centrul militar, ca alţii care se dau generali, dar în viaţa lor n-au fost generali măcar un minut. Imagina­ţi-vă dumneavoastră, dacă eu de la dimensiunea unei poziţii m-aş fi purtat urât cu oamenii din structurile militare: interne, apărare, penitenciare şamd. Păi dumneavoastră credeţi că un general putea să reziste într-o puşcărie? Sunt două lucruri care m-au salvat. Felul meu de-a mă purta cu oamenii. Eu eram unul din puţinii oameni care n-am dat niciodată un subofiţer afară din birou.

Repet, structurile militare sunt o lume închisă, în care informaţiile circulă cum circulă în lumea presei şi nu ies în spaţiul public. Şi ştiau „Generalul Voicu, când ai o chestiune, du-te la el, că te primeşte, te rezolvă, te ajută". Vă dau un exemplu care se vehicula foarte des. La SPP, unde am activat o perioadă lungă, se ştia: „Domne, când ai o chestiune, eu ştiu, nu-ţi găseşti un loc de muncă, nu-ţi primeşte copilul la grădiniţă, n-are casă ofiţerul cutare, du-te şi încearcă şi la generalul Voicu, că poate te ajută". În ce sens? Puneam mâna pe telefon şi rugam. Ăsta era stilul meu. Ei, chestiile astea s-au rostogolit şi nu trebuia să mă cunoască cineva ca persoană, pe relaţie interumană. Doar trebuia să cunoască o persoană care m-a cunoscut la rândul ei. Veştile circulă, veştile umbă, mai ales acolo.  Ei, chestiile astea m-au salvat în relaţia cu cadrele, pentru că dacă n-aş fi fost aşa, presupun eu, puteau foarte bine şi cadrele de acolo să zică: „Stai, domne, puţin. Sunteţi deţinut, vă dăm unde putem". Şi atunci probabil aşa mi-am explicat faptul că ei înşişi au făcut o anumită selecţie acolo.

Care e al doilea lucru care v-a salvat?

C.V.: Eu sunt senator în Colegiul 9, unde, aşa a vrut Dumnezeu, am aşa-zisa lume interlopă în colegiu. În toată zona asta, despre care se spune că-i ciudată, Zăbrăuţi, Ferentari, Amurgului, Toporaşi, oamenii m-au votat. De ce? Dincolo de faptul că era de notorietate că am o relaţie foarte bună cu Marian Vanghelie şi oamenii au nevoie întotdeauna de primărie, eu îi ajutam în problemele lor. Sunt zile în care primeam şi câte 50 de telefoane cu solicitări de ajutor. Nu mai făceam faţă şi îmi dădeam întâlnire cu oamenii în curtea bisericii, la preot, că în campanie m-am întâlnit cu toţi preoţii la primărie, după care m-am întâlnit cu ei în sector, la fiecare biserică în parte şi în fiecare biserică m-am adresat tuturor votanţilor şi am spus: «Eu ăsta sunt. Sunt militar de carieră. Eu nu promit să fac nimic. Promit atât. Toţi care apelaţi la mine, mă voi strădui în faţa lui Dumnezeu că voi face tot ce depinde de mine să rezolv problemele pe care le aveţi. Altceva nu vă promit: nici că le rezolv, dar vă promit că fac tot ce pot. Aşa să-mi ajute Dumnezeu».

Şi asta m-a ajutat, pentru că întâmplarea a făcut - şi poate nu numai întâmplarea - ca în colegiul meu să am toată zona asta, Cămătarii, clanul Brătienilor, Spoitorii, cu care n-am avut niciodată nici o relaţie, că dacă aş fi avut, fiţi sigur că apăreau poze cu mine. V-am răspuns pe cele două planuri: pe de o parte raporturile mele cu cadrele şi în al doilea rând, probabil, că m-a salvat faptul că fiind senator în colegiul ăsta, m-am purtat cu locuitorii din colegiu aşa cum v-am spus.

Credeţi că au ajuns astea la urechile capilor lor?

C.V.: Cu siguranţă. Asta e lumea nevăzută. Vă dau un exemplu. Când am ajuns în închisoare a venit la mine un tip (n.r. - coleg deţinut) şi îmi spune: „Domnu' senator...". Dl Befu, v-aş ruga să închideţi pentru o secundă reportofonul.  (n.r. - Cătălin Voicu a primit de la unul din deţinuţii de cursă lungă asigurarea că nimeni nu se va atinge de el. Senatorul a dorit ca anumite aspecte ale dialogului cu el să nu fie făcute publice).

De ce a fost important să aveţi şi protecţia deţinuţilor? Cadrele nu vă ofereau suficientă siguranţă?

C.V.: Păi, în momentul în care te duci în Rahova, dacă cineva îţi pune gând rău, n-ai cum să scapi. Cine spune că eşti protejat acolo, zice o poveste. Poţi fi protejat cel mult în locul de deţinere. Cadrele pot să fie de cea mai bună credinţă, dar sunt depăşite total. Forma curţii la Rahova e un U aproape închis şi e foarte îngustă. Acolo deplasările se fac doar în grup. Fiecare grup e supravegheat de un subofiţer, maxim doi. Oriunde te duci, că e cabinetul medical, că e bibliotecă, că este club, că e telefon, niciodată nu poţi să eviţi intersectarea cu persoane străine. De pildă, în închisoare când eşti la PPD (Punctul de Primire şi Distribuire Deţinuţi), acolo este un tranzit întreg, în care nu poţi fi în siguranţă nici o secundă. Acolo este o fluctuaţie de 200-300 de deţinuţi pe dimineaţă, care pleacă în toate cursele: Tribunal, Judecătorie, Curtea de Apel. Ei, în momentul în care mergi la PPD, dintr-o parte vin unii, dintr-o parte ies alţii, te intersectezi cu ei din lateral. Oricând  poţi să iei un cuţit în burtă, o rangă în cap, sau dacă nu, în cel mai fericit caz, o lamă artizanală cu care să-ţi taie faţa.

Dacă te-ai purtat urât, sau dacă în viaţa ta ai făcut lucruri pe care le dezaprobă unii de acolo, sau oameni pe care într-un fel sau altul i-ai distrus, în momentul în care ai ajuns acolo.... PPD-ul acela e un loc în care nu e zi de la Dumnezeu ca un deţinut să nu fie găsit cu un cuţit, un element tăios sau ceva. Niciodată într-un penitenciar nu poate fi oprit micul trafic, începând de la arme - mai puţin cele de foc - până la  droguri, telefoane şi materiale interzise. Acolo este o lume care are regulile ei, e o lume în care cei care conduc neoficial acea lume în interior au un anume cod al onoarei, de la care au de învăţat anumite persoane din lumea liberă, în sensul că ei între ei dacă-şi dau cuvântul îl  respectă. Deşi nu am avut probleme cu ceilalţi deţinuţi, eu nu ieşeam niciodată în curtea de lumină. Sunt acele ţarcuri de 14 metri pătraţi, cu plasă de tip Buzău în lateral şi deasupra. Ei, în aceste ţarcuri eu niciodată nu ieşeam. Îmi făceam exerciţiile în cameră şi dacă era de ieşit ceream şefului de secţie să mă scoată la club, când se scotea toată lumea la club. Clubul era o improvizaţie, cu o masă de tenis, câteva agregate sportive, ca să tragi de fiare, unde puteai să faci nişte exerciţii de întreţinere. Aveam dreptul să ies afară în curtea de lumină, dar am zis că e datoria mea ca părinte să fac tot ce depinde de mine să ajung viu şi nevătămat acasă. Dar nu e numai curtea de lumină. Gândiţi-vă că într-un penitenciar dacă se doreşte cu adevărat să ţi se facă rău, nu trebuie neapărat să fii atacat. Ţi se poate mânji o cană cu ceva, poţi fi înţepat cu un ac infestat cu ceva. E  foarte simplu, la o intersectare de persoane în acel du-te-vino de la cabinetul medical, unde unii intră, alţii ies. 

Cum vă omorâţi timpul?

C.V.: Vă uitaţi aici? (n.r. - îşi suflecă cracul pantalonului de stofă şi îmi arată  gamba. Precizez că dialogul s-a purtat pe holul Senatului). Sute de ore de antrenament domnu' într-o lună de zile. Sute de flotări pe zi. Vă confirmă ambasadorul, vă confirmă Petcu. Făceam genoflexiuni multe. Mă învârteam de 30 de ori în celulă, dus-întors, e echivalentul unui kilometru, după care făceam câte 25-30 de flotări, după care iar mă învârteam câte un kilometru. Îi înnebunisem. O să vă explice colegii mei de celulă. Nu notam nimic pentru că totul se putea verifica. Eram înregistrat 24 din 24. Erau şi «fantome», oameni ai serviciilor. Unul dintre ei ajunsese foarte aproape de celula mea, dar nu însemna că era oficial. E complicat să vă explic acum.

Care sunt micile răsfăţuri din închisoare? Ce îi cereaţi soţiei să vă aducă atunci când venea la vizită?

C.V.: Tot timpul i-am spus soţiei mele că nu am nevoie de absolut nimic, decât strictul necesar pentru telefon, adică să-mi bage un million sau un milion jumătate în cont, să pot să vorbesc cu familia. În rest, un militar se descurcă cu ce are.

Aţi rezistat doar cu mâncare din penitenciar?

C.V.: Legat de mâncare m-am descurcat domnu'. Şi asta poate să vă confirme şi ambasadorul României în Singapore şi domnul Petcu de la CNSLR Frăţia. Ei se eliberau şi eu tot rămâneam. Fiind militar, m-am descurcat. Sunt obişnuit cu foarte puţin. Sunt obişnuit şi în condiţii cazone şi în condiţii de cazarmă şi în condiţii de cazan şi ştiu că se plânge lumea de mâncare. Interesul meu a fost să-mi pun copiii la adăpost pe toate planurile. Singura mâncare care era asemănătoare trupei este fasolea, dar nu se putea compara. E aşa cum ştiţi, cu pietre, cu...  Am mâncat, bineînţeles. 

Aţi avut acces la buticul penitenciarului?

C.V.: Exista un magazin în care făceai cumpărături şi toate cumpărăturile sunt contabilizate acolo. Dacă vă interesează, cumpăram poate cel mai puţin dintre toţi. Cheltuiam foarte puţin. Poate câteva milioane de lei pe lună. Pentru strictul necesar. Cumpăram ca să arăt un om normal. Mai luam câte un Cola Light, dar foarte puţin. Restul luam chestii de igienă personală. Fiind militar, eram obişnuit să fiu bărbierit, să fiu şpreiat, să fiu tot timpul aranjat. Aproape în fiecare zi mă bărbieream. La Rahova e o singură dată duş cald pe săptămână câte o jumătate de oră sau o oră. Mă spălam cu apă rece zilnic, indiferent că era iarnă-vară, eu făceam duş cu apă rece. Mă săpuneam de 2-3 ori în 5 sau 10 minute şi puneam duşul din cap până-n picioare. Aşa m-am spălat tot timpul.

Domnul Sechelariu a comandat frigider în arest. Dumneavoastră nu aţi vrut nici un fel de bunătăţi? 

C.V.: Nu. Ca militar am fost pregătit să trec prin orice, inclusiv prin asemenea condiţiuni.  Dacă aş fi vrut bunătăţi, demonstram că sunt un om slab şi a fost un război al nervilor, iar ciocolata, cola şi toate astea, în interpretarea unor persoane care verifică nişte chei, sunt nişte chestii standard. Să cedez poftelor ar fi însemnat un act de slăbiciune. Dar nu pot acum să dezvolt totul. Mai mult discutăm peste 7 luni.

Aţi plâns în perioada arestului?

C.V.: Am avut câteva momente de vibraţie. Atunci când am vorbit de copii la Curtea Supremă, am avut un moment de uşoară emoţie firească unui părinte când vorbeşte de băiatul lui, pe care presa a rostogolit-o şi a zis că am plâns. Arătaţi-mi o singură înregistrare cu mine plângând. Nu e o ruşine să plângi, dar mie-mi place să se reflecte realitatea.

Care sunt lucrurile care v-au întărit cel mai mult în perioada de arest şi care sunt cele care v-au afectat cel mai mult?

C.V.: Familia, situaţia tatălui, iar lucrul care m-a bucurat cel mai mult era când soţia îmi spunea că fiul meu s-a calificat şi la olimpiada de română şi la cea de matematică.

Cum a fost eliberarea şi reîntoarcerea în familie?

C.V.: Când am ieşit din arest, soţia a venit cu fetiţa mea. Fetiţa e mai mică decât fiul cu un an şi jumătate. Ea este în clasa a 6-a şi el a 8-a.  Soţia a venit cu maşina unuia din prieteni, Şerban Nicolae, care este şi unul din apărătorii mei. Când m-a văzut ieşind pe poartă, fetiţa a făcut un şoc, a început să plângă şi nu mai putea să se oprească. Am îmbrăţişat-o şi am urcat-o repede în maşină. Am încercat să nu supun copilul unui efort suplimentar, pentru că bliţurile nu fac bine unui copil. Băiatul m-a aşteptat acasă împreună cu părinţii şi duhovnicul meu, chiar pe scări. L-am ţinut în braţe, dar tremura, nu se mai putea controla. Era şi bucuros şi în acelaşi timp şi epuizat. Tremura. Atât a apucat să-mi zică: „Tati de-abia aşteptam!"


Istoric. Dosarul Voicu

 

Decembrie 2009. Cătălin Voicu a fost pus sub acuzare de DNA pentru trafic de influenţă. Senatorul PSD este acuzat că ar fi cerut bani de la mai mulţi oameni de afaceri pentru a obţine soluţii favorabile în mai multe cauze civile şi penale.

Mai 2010. Aflat în stare de arest, Voicu a fost trimis în judecată alături de doi oameni de afaceri şi un judecător de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Iulie 2011. Voicu este eliberat. Procesul nu a fost finalizat încă.

 

Ce spune Cătălin Voicu despre acuzaţia de trafic de influenţă

„Timpul va ţâşni ca o săgeată şi veţi constata că nimeni în această aulă a justiţiei române, în acest sanctuar al justiţiei, nimeni nu va putea să declare despre mine că am pretins, am primit sau am cerut de la cineva vreodată. Viaţa va demonstra că am dreptate... Căşuneanu dacă un singur leu îmi dădea şi eu îi pierdeam procesul, ca om, ca avocat, n-ar fi făcut nici un efort ca să mă menajeze. Pentru că, după cum bine ştiţi, Căşuneanu a pierdut acel proces şi eu am fost acuzat că acel împrumut real şi autentic cerut în clar pe telefon- era, de fapt, o aşa- zisă mită. Căşuneanu a pierdut procesul şi oricum le-au aşezat (n.r. - fragmentele de înregistrări), n-au reuşit să extragă de undeva o discuţie în care Căşuneanu să spună: «Mi-a pierdut procesul, i-am dat banii». E greu de presupus că un om de la care îi iei o asemenea sumă, îl înşeli, să mai stea pentru tine cinci nopţi în arest, în condiţiile în care el este un tip respectabil, care îşi permite aproape orice în plan financiar, trăieşte într-un nivel şi standard de viaţă în care n-ar fi luat ţambalul arestului pentru mine dacă eu aş fi fost un nemernic şi l-aş fi înşelat. Pentru că se presupune că de vreme ce am pierdut procesul l-am şi înşelat, nu? Şi el să nege în continuare, când cel mai lesne pentru el ar fi fost să spună: «Da, domne', i-am dat!» şi în momentul ăla scăpa".

R.L. Da, dar îşi păta obrazul în momentul în care recunoştea.

C.V.: Dumneavoastră credeţi că în lumea în care trăim, oamenii care au o anumită poziţie mai au obraz? 

 

CITAT: 

"Imaginaţi-vă că într-o bună zi, anumite persoane, care să presupunem că fac ceea ce semnalează presa, vor răspunde pentru faptele lor. Băi, un om din ăsta, dacă mâine ajunge unde am fost eu, nu ştiu dacă va rezista, pentru că în viaţa lui el n-a servit pe nimeni, în viaţa lui n-a deschis o uşă." Cătălin Voicu

Citește totul despre:

Comentarii

loading...