Ana Blandiana: "Imaginea mea literară a fost întunecată de zoaiele vieţii publice"

Gabriela Lupu 02.03.2011 - 19:40

Important nume al rezistenţei prin cultură, poeta Ana Blandiana vorbeşte într-un interviu pentru România Liberă despre viaţa literară pre şi postdecembristă, despre „icoanele" literaturii române şi ale luptei ...

Share

Important nume al rezistenţei prin cultură, poeta Ana Blandiana vorbeşte într-un interviu pentru România Liberă despre viaţa literară pre şi postdecembristă, despre „icoanele" literaturii române şi ale luptei anticomuniste, dar şi despre necesitatea înfiinţării unui muzeu al comunismului la Bucureşti.

În contextul disputei iniţiate de Herta Müller legată de pasivitatea intelectualilor români în timpul dictaturii comuniste, Ana Blandiana poate fi un exemplu de disident care nu numai că nu şi-a „prostituat cuvintele", cum declara filosoful Gabriel Liiceanu, ci le-a şi folosit ca arme. Ana Blandiana a militat după Revoluţie pentru conştientizarea atrocităţilor regimului de neagră amintire, ea fiind membru fondator al Alianţei Civice şi al Memorialului de la Sighet, important institut de cercetare a crimelor comunismului.

Cât de greu a fost să deveniţi o voce atât de puternică în poezie într-o lume care a fost mai mereu „terenul de joacă" al bărbaţilor?

Mi-a fost atât de greu din alte puncte de vedere încât pe acesta nici nu l-am sesizat. De altfel - poate pentru că am situat întotdeauna poezia undeva deasupra clasificărilor, care nu suportă atribute - nu m-am considerat niciodată o femeie care scrie versuri, ci, eventual, un poet care întâmplător este femeie. Iar această perspectivă a fost, în cele din urmă, acceptată de toată lumea.

E adevărat că la aceasta a contribuit, probabil, faptul că, după prima poezie publicată la 17 ani, tuturor publicaţiilor din ţară li s-a atras atenţia că „sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui duşman al poporului", încât patru ani mai târziu când, atmosfera încălzindu-se puţin, am redebutat, toată lumea şi-a adus aminte că sunt acea fetiţă persecutată de la Cluj şi am fost privită cu o atenţie specială şi comprehensivă. Ceea ce din punctul de vedere al întrebării dvs. ar putea fi interpretat ca o confirmare a proverbului care spune că „tot răul este spre bine".

„Rezistenţa prin cultură este cel puţin la fel de necesară azi ca şi ieri"

Poezia mai poate astăzi aduce la viaţă un „popor vegetal"?

Mi se pare mie sau sugeraţi într-adevăr că ieri poezia era în stare de un asemenea miracol? Şi, dacă da, ar putea fi numit acesta rezistenţă prin cultură? Nu sunt sigură de proprietatea termenilor, nu ştiu dacă nu ar fi mai exact să vorbim despre supravieţuirea prin cultură, a supravieţui fiind, de altfel, primul dintre sensurile verbului a rezista: a rămâne în viaţă. Iar simplul fapt că, iată, comunismul, cel puţin ca sistem, a dispărut, în timp ce cultura produsă în timpul lui continuă să existe, o dovedeşte cu prisosinţă.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea sens al verbului a rezista - a te opune, a lupta împotrivă -, exemplele sunt mai puţin spectaculoase şi, chiar cele care au existat au fost tăvălite prin noroiul „României Mari" şi nu mai interesează pe nimeni azi. Dar faptul că au fost scriitori interzişi, faptul că au fost scriitori în închisori nu vă spune nimic, dacă nu despre împotrivirea lor, cel puţin despre spaima autorităţilor de posibila lor împotrivire? Cel de-al doilea mare val de teroare (primul fusese în 1945-1953), acela din 1958-1959, a cuprins incredibilele procese ale Lotului Noica-Pillat şi ale Lotului Scriitorilor Germani în care pentru orori imaginare s-au dat pedepse de până la 25 de ani de muncă silnică. Această represiune profilactică împotriva scriitorilor dă măsura capacităţii literaturii de a fi periculoasă pentru dictatură.

Iar întrebarea dvs. se referă nu la trecut, ci la prezent şi viitor şi, cu riscul de a vă şoca, răspunsul meu este că rezistenţa prin cultură este cel puţin la fel de necesară azi ca şi ieri. Dar nu sunt chiar sigură că la fel de eficientă. Oricum, dacă „vegetal" înseamnă - în contextul poemului citat - indiferent, amorf, incapabil de reacţie şi de împotrivire, atunci este vorba de trăsături colective care continuă să existe.

Cei ce îşi exprimă enervările, disperarea, revolta în mod anonim pe bloguri nu sunt mai puţin vegetali decât părinţii lor care aplaudau la şedinţe de partid şi bârfeau acasă cu telefonul acoperit cu perna. Iar a te lăsa manipulat de televiziunile de scandal şi drogat de emisiuni vulgare de divertisment şi de filme violente de serie C nu e mai puţin periculos şi degradant decât a-ţi fi fost frică de Ceauşescu. Ba e chiar mai demn de dispreţ, pentru că nu mai este o chestiune de teroare, ci una de subcultură. Deci tot rezistenţa prin cultură este soluţia.

„Uniunea Scriitorilor era infinit mai importantă decât azi"

Cum aţi compara viaţa literară a începuturilor dvs. cu cea de azi?

Atunci lipsea libertatea, acum lipsesc responsabilitatea şi înţelepciunea de a o folosi. Mă refer, evident, la libertatea vieţii literare, nu cea a scrisului, pentru că aceasta din urmă, atunci ca şi acum, n-a depins decât de cel ce scrie: tot ce puteau face ceilalţi era să împiedice ca această libertate interioară, atunci când exista, să ajungă la cititori. În mod paradoxal însă, viaţa literară era mult mai vie decât acum.

Mă refer la perioada dintre 1965 şi 1982, pentru că înainte a fost proletcultismul, pe care din fericire nu l-am prins, iar după a început să se întunece şi să încremenească din nou totul. În intervalul respectiv însă, Uniunea Scriitorilor era infinit mai importantă decât azi, era singura instituţie în interiorul căreia existau alegeri libere şi cădeau la vot toţi scriitorii membri ai Comitetului Central sau ai Marii Adunări Naţionale. De unde rezultă că turnătorii şi colaboratorii Securităţii pe care îi descoperim acum nu erau nici majoritate, nici liderii de opinie.

Mi se pare straniu şi deprimant că, în condiţiile libertăţii şi într-o ţară în care ar mai fi atâtea de schimbat, chiar şi numai din punct de vedere cultural, scriitorii au încetat să reprezinte în societate o voce instituţională.

Mai au astăzi tinerii poeţi pentru ce să „lupte"? Viaţa noastră de acum mai este propice poeziei?

Niciodată viaţa n-a fost propice poeziei. „La ce bun poeţii în vremuri de restrişte?", se întreba Hölderlin. Iar vremurile au fost întotdeauna mai mult sau mai puţin de restrişte.

Poeţii sunt cei care, într-o lume stăpânită de Rău şi de Urât, luptă să ţină aprinsă flacăra Binelui şi Frumosului, făcând din poezie un izvor al iubirii şi un scut, aproape magic, împotriva urii. Aşa se explică, de altfel, confuzia care se produce uneori între marea poezie şi mistică. E adevărat însă că, cel puţin din acest punct de vedere, nu toţi cei care scriu versuri sunt poeţi.

„N-o să-mi iert niciodată că nu am avut curajul să sunăm la poarta lui Blaga"

Ce „duhuri" literare din prima tinereţe vă „populează" amintirile? Cine erau atunci „patriarhii" poeziei? Vă ocroteau venerabilii poeţi sau vă puneau la „colţ"?

La începutul anilor '60 am locuit în Cluj. Erau ultimii ani ai lui Blaga, dar nu l-am cunoscut. N-o să-mi iert niciodată că nu am avut curajul să sunăm la poarta lui, nu departe de capătul străzii Andrei Mureşanu. Locuiam „în gazdă", cum se spunea ardeleneşte pe atunci, în acelaşi cartier şi ne plimbam pe lângă casa lui, ca şi pe lângă cea a lui Ion Agârbiceanu - venit din celălalt secol, dar încă în viaţă - privind clădirile ca pe nişte ilustraţii de manual, trecând pe celălalt trotuar cu speranţa de a-i putea zări la fereastră. De fapt nu cred că era atât lipsă de curaj, cât mai degrabă lipsă de imaginaţie: pur şi simplu nu ne imaginam că am putea să-i căutăm, aşa cum nu ne-ar fi venit în minte să telefonăm unei icoane.

Mai târziu, la Bucureşti, aveam să-l cunosc pe Geo Bogza care, cu mult înainte de a mă cunoaşte, doar pentru că ştia că n-am voie să public pentru că tata e închis, mi-a trimis la Cluj o superbă libelulă prinsă cu un ac pe o scândurică pe care scrisese: „Anei Blandiana, căreia îi doresc să devină la fel de faimoasă ca şi Ana Karenina, dar cu un alt destin". Deşi îmi dădeam seama că nu e decât un fel de glumă („marca Geo Bogza", aveam să descopăr mai târziu), am fost profund emoţionată şi recunoscătoare pentru gestul care părea că vine din istoria literaturii. Geo Bogza, nonconformistul anilor '30, la senectute se îmblânzise, îl frecventa pe Părintele Cleopa la Sihăstrie (îl salvase din închisoare), îl omagia pe Arghezi şi îi ocrotea pe tinerii şaizecişti - pe Nichita sau pe mine.

Ce vă lipseşte cel mai mult din acea perioadă?

Întâlnirile cu cititorii. Invitaţiile din şcoli, din universităţi, din institutele de cercetare. Sentimentul de comunicare şi chiar de comuniune în care ei respirau moleculele de libertate din versurile mele, iar eu îmi încărcam bateriile din atenţia, emoţia şi empatia lor.

Dacă ar fi să faceţi un top al împlinirilor şi unul al dezamăgirilor postdecembriste, cum ar arăta acestea?

Pentru primii zece ani de după '90, împlinire a fost construcţia Alianţei Civice care, prin tot ce a realizat - de la marile mitinguri şi marşuri până la coagularea unei opoziţii politice - a învăţat o populaţie, lipsită de cuvânt aproape 50 de ani, să spună «NU» şi să încerce să-şi gândească destinul. Alianţa Civică a fost alambicul în care s-au distilat ideile şi soluţiile care trebuiau să transforme libertatea obţinută în '89 într-un stat de drept: toate condiţiile integrării europene se regăsesc cu zece ani înainte, pe când nu eram încă membri ai Consiliului Europei, în proclamaţiile şi declaraţiile de principii ale Alianţei Civice, fără presiunea cărora n-ar fi putut fi imaginată alternanţa la putere şi posibilitatea integrării euroatlantice.

Este o împlinire pentru care am plătit enormul preţ de a nu fi fost în tot acest timp numai scriitor, nu numai în sensul că am scris mai puţin decât înainte de '89, când nu făceam nimic altceva, ci şi în sensul că imaginea mea literară a fost întunecată de zoaiele vieţii publice, ceea ce trebuie să recunosc că nu aş fi crezut că e posibil. Şi asta în pofida faptului că absenţa mea din viaţa literară românească a fost dublată în acest timp de o prezenţă internaţională tot mai accentuată, prin traduceri (46 de volume de poezie şi de proză apărute în 23 de limbi) şi nenumărate participări la festivaluri de poezie, lecturi publice, conferinţe în universităţi europene.

În deceniul de după 2000, împlinire au fost cele trei volume de poeme noi: „Soarele de Apoi" (2000), „Refluxul sensurilor" (2004) şi „Patria mea A4" (2010). Spun „poeme noi", pentru a le deosebi de zecile de cărţi mai vechi care mi-au fost reeditate în ultimii 20 de ani (reeditări care, ele însele, sunt o dovadă a rezistenţei culturii, poate chiar a rezistenţei prin cultură). Şi, bineînţeles, împlinire este Memorialul de la Sighet, o ctitorie în stare să compenseze labilitatea, zădărnicia şi dezamăgirile vieţii politice.

Muzeul Comunismului la Bucureşti

V-aţi dedicat aceşti ultimi 20 de ani pentru a păstra vie în memoria românilor jertfa martirilor din închisorile comuniste. Credeţi că „apele" sunt limpezite acum? Ce s-ar mai putea face pentru asta?

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei (format din Muzeul de la Sighet şi Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului care funcţionează la Bucureşti) nu este o instituţie a memoriei doar în sensul descoperirii trecutului şi omagierii victimelor lui, ci şi în sensul analizării reziduurilor acestui trecut în prezentul pe care îl trăim. Reziduuri care gripează mecanismele statului de drept şi împiedică realizarea reformelor.

Aceste reziduuri ale vechiului regim în societatea de azi a făcut, de altfel, atât de dificilă nu numai realizarea Memorialului, dar şi mediatizarea lui şi a Şcolii de Vară. Căci succesul internaţional al acestui prim memorial al victimelor comunismului din lume, ca şi zecile de mii de vizitatori români care îl aglomerează în perioadele de vârf ale anului, ca şi cei 100 de adolescenţi supradotaţi care trec în fiecare an prin Şcoala de Vară, formând germenii unei elite intelectuale, morale şi chiar politice, nu reprezintă un fenomen capabil să determine schimbări de mentalitate la nivelul ţării decât în măsura în care ideile şi ecourile lui ar fi preluate instituţional, prin programa şcolară, şi mediatic, prin televiziuni.

Ce-ar mai fi de făcut? Printre altele, un muzeu asemănător Sighetului în Bucureşti. Sunt ani de zile de când cerem Primăriei Capitalei o clădire sau cel puţin o suprafaţă de câteva sute de metri pătraţi în zona centrală a Capitalei unde să realizăm, din propriile noastre resurse financiare şi ştiinţifice, o replică esenţializată a celor 50 de săli ale Memorialului. Ar fi un dar pe care l-am face acestei Capitale atât de lipsite de muzee. Şi un muzeu din care străinii care ne vizitează ar putea înţelege din comunismul românesc mai mult decât dimensiunile şi stucaturile Casei Poporului, care - în lipsă de altceva - nici nu li se pare chiar atât de urâtă...Dar, bineînţeles, n-am primit niciodată nici un răspuns.

În perioada comunistă, femeile au fost de multe ori mai puternice şi mai hotărâte în lupta lor decât bărbaţii. Care sunt pentru dvs. femeile care merită „sanctificate" în memoria românilor şi cum ar suna o pledoarie a Anei Blandiana în favoarea fiecăreia dintre ele?

N-aş vrea să exagerăm. În închisorile comuniste, numărul bărbaţilor a fost mult mai mare decât cel al femeilor. Dar e adevărat că e destul să ne gândim la cele care au născut în închisori, alăptându-şi copiii, chinuite de foame, pe paturile de ciment, printre bătăi şi torturi, ca să ne dăm seama că îşi merită din plin aura de sfinţenie. Lista numelor lor este lungă, iar la Sighet le este dedicată o sală luminată de frumuseţea lor fizică de dinaintea întâlnirii cu istoria, de frumuseţea lor morală de după.

Unele sunt adevărate eroine ale căror destine ar trebui transformate în modele şi învăţate din cărţile de şcoală: Aristina Pop-Săileanu şi Lucreţia Jurj, care au luptat cu arma în mână în grupurile de rezistenţă din Munţii Maramureşului şi, respectiv, Munţii Apuseni; Elisabeta Rizea, legată de rezistenţa din Muscel; Aniţa Nandriş şi Nicole Valery Grossu, care au avut puterea şi talentul de a-şi converti suferinţa prin scris, lăsând-o moştenire generaţiilor viitoare; şi, bineînţeles, doamna Doina Cornea, cea care, singură, sprijinită doar de cei doi copii ai ei, a reuşit să coloreze aprins pata albă care era România pe harta împotrivirii la rău şi, timp de mai bine de un deceniu, în faţa restului lumii şi în faţa propriei noastre istorii, ne-a ţinut locul tuturor.

Le-am cunoscut pe Lucreţia Jurj şi pe Elisabeta Rizea, pe doamna Cornea şi pe doamna Aristina şi în admiraţia mea pentru ele a intrat întotdeauna uimirea pentru felul aproape neverosimil în care erau puternice şi fragile, gingaşe şi rezistente, blânde şi neînduplecate, aproape friabile şi totuşi de neînfrânt. Sunt exponentele unei lungi serii de mame, soţii, surori şi fiice care s-au sacrificat pentru a păstra sămânţa libertăţii.

La Şcoala de Vară de la Sighet, în 2003, cu puţin înainte de a muri, Lucreţia Jurj, ultima supravieţuitoare a partizanilor din Apuseni, le-a spus copiilor: „O trebuit să scape cineva din noi ca să povestească, să nu rămânem morţi de tot. Cei care or murit să nu rămână morţi. Să vorbească cineva!"

„Celebritatea Motanului Arpagic a avut întotdeauna pentru mine ceva iritant"

În urmă cu ceva timp, în arhivele CNSAS, nepotul Motanului Arpagic a găsit dosarul celebrului său bunic. Ce s-a mai întâmplat cu acest „caz"?

Trebuie să vă mărturisesc că celebritatea Motanului Arpagic a avut întotdeauna pentru mine ceva iritant. Poate pentru că, în ordine cronologică, a fost ultimul, poate pentru că avea şi o tentă de umor (la care românii au fost întotdeauna sensibili), în perspectiva timpului, scandalul cu motanul-dictator tinde să acopere istoria mult mai serioasă a poeziilor din revista „Amfiteatru" („Cruciada copiilor", „Eu cred că suntem un popor vegetal", „Totul") care, la vremea lor, s-au răspândit copiate de mână în zeci de mii de exemplare şi au făcut, traduse, înconjurul planetei. După cum estompează caracterul infinit mai acuzator al cărţilor de proză apărute înainte sau după '89. Este unul dintre motivele pentru care mulţi ani n-am mai acceptat reeditarea poeziilor pentru copii.

Acum, în volumul de la Humanitas, addenda cu dosarul de la Serviciul Pisicesc de Informaţii, scoate personajul din istoriile adulte şi îl redă copiilor. Ceea ce îmi produce o mare uşurare.

"Sunt ani de zile de când cerem Primăriei Capitalei o clădire sau cel puţin o suprafaţă de câteva sute de metri pătraţi în zona centrală a Capitalei unde să realizăm, din propriile noastre resurse financiare şi ştiinţifice, o replică esenţializată a celor 50 de săli ale Memorialului."

"Împlinire este Memorialul de la Sighet, o ctitorie în stare să compenseze labilitatea, zădărnicia şi dezamăgirile vieţii politice."

"Geo Bogza, care ştia că n-am voie să public pentru că tata e închis, mi-a trimis la Cluj o superbă libelulă prinsă cu un ac pe o scândurică pe care scrisese: «Anei Blandiana, căreia îi doresc să devină la fel de faimoasă ca şi Ana Karenina, dar cu un alt destin»."