Aceste mari platforme virtuale nu sunt de fapt spații dedicate gimnasticii spiritului liber, ele au în primul rând un scop economic, iar cultura globalisto – corporatistă, care e trasă ca o glazură peste interfața virtuală, e doar momeala dulce menită a se întinde global. Astfel se explică și oportunismul acestor rețele care i-au dat un șut lui Trump, abia atunci când l-au știut pe făraș. Dar dacă doar el ar fi fost singura victimă al acestui mare val de cenzură, pagubele n-ar fi fost atât de mari.
O puzderie de conturi de pe rețelele sociale, care promovau idei conservatoare, au căzut ca spicele sau au fost șicanate amenințător. Oligarhii tehnologiei nu se încurcă cu libertăți naive, astfel că am ajuns din nou la un moment istoric în care libertatea e ruptă în două ca o râmă și fiecare dintre tabere se comportă ca și cum ar exista o jumătate superioară a râmei. Pentru țări ca Rusia, corectitudinea politică nu reprezintă noua inchiziție, atât timp cât nu sunt deranjați oligarhii naționaliști. În cealaltă parte, focul poate mistui tot ce înseamnă tradiție culturală europeană, creștinism, statui și cărți ale marilor clasici, mai puțin pe oligarhii globaliști, care pozând în semizei filantropi și-au asigurat pentru mulți naivi, imunitatea față de vaccinul gândirii critice.
În tot acest război între conservatori și progresiști, lumea a și uitat că a exista cândva o stângă preocupată de cei aflați în nevoieE adevărat că a exista un eșec în acest sens, chiar în lagărul socialist, așa cum arată Alain Besancon în ”Anatomia unui spectru”, unde denunță pretinsul egalitarism social – economic din comunismul sovietic, pomenind de condițiile de confort trei din cartierele periferice. E adevărat, dar astăzi suburbiile sunt mult mai populate decât acum câteva decenii, iar preocuparea stângii pentru a îmbunătăți condițiile precare și a aduce măcar unele beneficii economice minime a dispărut complet. Stânga actuală, aliindu-se cu marile corporații, trăiește doar la nivelul unei elite corporatisto – academice, combinând de minune capitalismul cu marxismul cultural și monopolizând clișeele propagandistice, dintre care o mare carieră face în prezent, pe post de acuză supremă, conspiraționismul. În mintea unora, el nu poate veni decât dinspre Est spre Vest.
Tabăra marxisto – progresistă nu e conspiraționistă atunci când invocă o presupusă imixtiune a Rusiei în alegerile din SUA, 2016, sau când vede în orice mișcare suveranistă o intenție fascistă de-a sabota democrația europeană. Însă la începuturile mișcării progresiste, mentorii acesteia nu își camuflau atât de bine intențiile. Pe atunci discursul era mult mai agresiv și mai fățiș, expunând un plan ce trebuia pus în aplicare fără urmă de toleranță și spirit democratic. Unul dintre fruntașii acestei mișcări de la începutul secolului XX, Herbert Croly, decreta în felul următor:
„Progresismul… este în mod fundamental încercarea de a modela viața socială. El trăiește prin formularea certă a convingerilor, prin inițierea unor programe specifice și prin crearea de oportunități pentru a le încerca. Este neapărat agresiv. ”
Pentru acești influenceri propagandiști, imigrația care a erupt in 2016 e văzută ca un fenomen natural istoric, de parcă n-ar exista legi ale imigrației prin care aceasta să poate fi controlată. Astfel că doar dinspre Est spre Vest plouă cu teorii ale conspirației, asta poate pentru că unii au rămas cu ”teroarea istoriei” în minte, iar ceilalți vor să pară că au decolat ca niște piloți transumaniști, transistorici, mult prea puri și evoluați pentru a mai cunoaște voluptatea satanică de-a controla viețile altora. Toate acestea se prezintă așa, pentru că arsenalul mediatic și implicit și deghizamentul e mai bun de-o parte. N-avem în față o stafie împăiată, de castel scoțian deschis turiștilor, dimpotrivă, se vede tot mai greu cusătura la această stafie globalistă, zglobie ca o zână scăpată din laborator.
Teorii de acest gen au fost reluate în contemporaneitate și de George Soros, prin urmare nu putem vorbi de conspirație și nici de teoria conspirației, ci de un plan cu tradiție dogmatică deja, care a dat unele roade în timp și continuă să urmărească noi roade pe viitor.
Dar unde ar mai fi manipularea, dacă totul s-ar reduce doar la expunerea propriilor scopuri.
Astfel că în paralel cu declararea unor intenții clare menite să atragă noi adepți trebuie invocat idealul paradiziac care justifică orice abuz, precum și inocentarea propriilor acțiuni și acuzarea adversarilor de conspiraționism. Totul într-un proces de dublă gândire orweliană. Trucul de manipulare prin care se induce pe toate platformele, aparent insulare, confuzia dintre istorie și natură, e unul extrem de eficient. Punând eticheta de ”conspiraționism” pe orice interogație sceptică este stimulată privirea naivă prin lentila oficială, care trebuie să ne arate că revoluțiile politice sau culturale se declanșează precum vulcanii nestinși.
Aceste realități au fost bine profețite de George Orwell, care descria cum dubla gândire impusă de sistem, populației, va genera confuzie, minți anesteziate și lașitate abulică: „Să rosteşti minciuni deliberate crezând cu sinceritate în ele, să uiţi orice fapt ce se poate dovedi neconvenabil. …, să fii conştient de o completă veridicitate în clipa când spui minciuni cu grijă ticluite, să ai simultan două opinii care se anulează reciproc, ştiind că ele sunt contradictorii şi să crezi în amândouă”. Tot în romanul său, ”1984”, sistemul generează doar realități disonante, ministerul păcii se ocupă cu războiul, ministerul adevărului se ocupă cu minciuna, ministerul iubirii cu tortura, iar ministerul prosperității cu înfometarea.
Întreaga ideologie progresistă e virusată de incoerență și duplicitate. Spre exemplu, o altă contradicție o regăsim și la distincția dintre gen și sex. Pe de o parte ni se spune că există diferențe între cele două, cineva se comportă masculin, dar e de sex feminin și invers, ca apoi să fie susținută ideea omogenizării sexului cu genul prin operații de schimbare de sex. Din nou e susținută și acceptată diferența în primă fază, doar ca apoi să fie susținută omogenizarea. Evident în numele unei reparații artificiale. Pe de o parte genul este considerat un construct social, adică ceva relativ și schimbător, pe de altă parte, genul e perceput ca o realitatea înnăscută, imuabilă care trebuie să determine sexul.
Tot în această formulă a aparențelor dublate de reversul lor se regăsește și corectitudinea politică, al cărui prospect nu prezintă și reacțiile adverse, iar beneficiile sunt inventate ca la un produs farmaceutic la care doar reclama e eficientă. Unii naivi încă mai cred că rolul CP e acela de cod de bune maniere, uitând că această poliție a politeții nu acționează universal, ci cu dublă măsură.
Protejează exagerat anumite categorii și amendează la fel de exagerat, altele. Totul după cum dictează agenda ideologică diseminată prin ong-uri, universități și platforme libere doar pentru unii. O întreagă rețea acoperită de măști morale, purtate nu cu intenția de-a se feri de vreun virus, ci de-a acoperi înșelător propriul virus. În cazul acestui virus moral, cu cât masca e mai bine pusă, cu atât mai subtil și mai ușor el poate fi răspândit.
