Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Eşecul referendumului: extremele se atrag

Marius Ghilezan Actualizat: 15.10.2018 - 10:10
Marius Ghilezan

E şecul referendumului pentru familia tradiţională are mai multe explicaţii. În primul rând, politizarea excesivă a subiectului şi lipsa de experienţă a Bisericii într-o campanie „go to vote“.

Share

Dacă partidele au demonstrat un noncombat evident în zilele referendumului, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în scurta perioadă de aşa-zisă campanie de informare cu ONG-urile pro şi cele anti. Acestea s-au potenţat reciproc. Cu cât era mai agresiv un mesaj al promotorilor creştini, cu atât se radicaliza partea ­adversă.

Dezbaterea între DA şi NU a fost parazitată de teme colaterale. Propunerea de modificare a articolului 48, „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor“, cu precizarea fermă căsătoria între soţi, femeie şi bărbat, nu s-a bucurat de o strategie coerentă de comunicare şi nici de voci credibile.

Spoturile de pe televi­ziuni, cu mici excepţii, pot fi prezentate studenţilor de la universităţile de comunicare la categoria „aşa nu se fac“. În niciun manual de campanie electorală nu scrie că tactica victorioasă este cea care se bazează doar pe agresivitate şi pe defăimare. Astfel de ac­ţiuni sunt în măsură să inhibe prezenţa la vot, nu să o ­sporească.

Lumea nu a priceput de ce mesajele Coaliţiei pentru Familie trebuie neapărat să fie în antiteză cu cele ale organizaţiilor LGBT. Valorile familiei nu se apără prin negarea drepturilor celor­lalţi, pentru care contractele civile sunt disponibile oricând. 

Dezbaterea a alunecat spre ţinte false. Legiuitorul nu s-a gândit să interzică drepturile minorităţilor, ci doar să facă o definire clară a termenilor. De aici parcă a început jihadul.

Prin primăvară, recomandam unor senatori să invite taberele pro şi cele contra modificării articolului 48, alin. 1, să dezbată în toate forurile Parlamentului şi în toate comisiile de specialitate această temă.

Rezultatul l-am primit rapid. Coaliţia pentru Familie nu doreşte să participe la dezbateri alături de reprezentanţii ONG-urilor care apără drepturile minorităţilor. Şi atunci am înţeles că principiul din fizică „extremele se atrag“ funcţionează perfect şi în această aşa-zisă dispută, care de fapt a omorât un subiect, nu l-a desăvârşit. Cu cât erau atacurile mai mari din partea adversă, cu atât curgeau mai mult finanţările către organizaţiile de profil. E ştiut din practica occidentală că organizaţiile minorităţilor sunt extrem de agresive şi de intolerante cu cei toleranţi. Şi atunci, în loc ca CpF să întoarcă şi celălalt obraz, a intrat în jocul dur al adversarului. Rezultatul s-a văzut la final.

Preoţimea a încercat să suplinească lipsa de implicare a primarilor. A ţinut predici, a povestit din amvon, dar a şi întrecut o serie de canoane cu privire la înţelegerea creştină. Predica lui Mihail Neamţu din Biserică, îmbrăcat în sutană, cred că de-a dreptul a oripilat asistenţa, în loc să o mobilizeze spre vot. Poate nici nu avea intenţia asta.

Cel mai ferm a fost un preot care a ieşit după enoriaşi, la finalul slujbei, spunându-le că au plecat pe un drum greşit, „Nu aceea e calea spre secţia de vot!“. Credeţi că l-au ascultat?

Cum am mai spus, o serie de slujbaşi ai Domnului au plecat în căutarea voturilor printre grupurile de asistaţi social, în locul primarilor. Replica celor vizaţi de părinte a fost fermă: „Ce ne dai?“.

Amestecul treburilor laice cu cele duhovniceşti duce la derută, nu la convingerea multora care au deja convingeri ferme.

Când auzi pe Hristos spunând: „Dă cele ale Cezarului Cezarului“, află că îţi spune să dai Cezarului numai acelea care nu vatămă cu nimic credinţa; altfel n-ar mai fi o dajdie, o vamă dată Cezarului, ci diavolului. Şi de aici dihotomia. Nimeni nu e în măsură să-i ia cuiva un crez înnăscut. Dreptul de vot poate fi boicotat, dar al sufletului de a fi liber, nu, prin acţiuni laice!

Clerul se ocupă de sufletul omului şi de credinţa lui, Cezarul strânge taxe şi organizează viaţa comunităţii. Când sufletul se amestecă în organizarea socială a colectivităţii, individul intră în ceea ce psihologii numesc disonanţă cognitivă. În război niciun soldat nu are conştiinţa crimei, altfel ar înnebuni.

Poate că unii dintre organizatorii Noii Ordini Mondiale s-au gândit că, prin finanţarea taberelor pro, în acelaşi timp cu cele contra, vor reuşi să omoare o temă fundamentală: familia. Şi această ecuaţie trebuie luată în calcul. Efectul invalidării referendumului este deja vizibil pe toate drumurile.

Dacă vrei să compromiţi o temă fundamentală o tăvăleşti în noroi. Şi asta au făcut beligeranţii progresişti, la braţ cu promotorii cauzei creştine.

Am mai spus de multe ori, poporul român este victima unui experiment social, unor terapii de laborator, având ca principale obiective destructurarea fiinţei naţio­nale şi distrugerea valorilor fundamentale. Cei care au lansat subiectul în dezbatere publică au reuşit să-l omoare. Şi nu mă gândesc la clerul ortodox, neexperimentat cu acţiunile laice. Se tinde tot mai mult spre secularism şi spre înstrăinare. Dacă privim noua religie a progresismului caviar, înţelegem de ce se cultivă rodul indignării la tineri. Cum li se folosesc lor toate angoasele. Li se predică din amvonul necreştinătăţii că ei sunt perfecţi, dar nedreptățiți, căci lumea e plină de injustiție socială şi ei trebuie să lupte contra vechiului, simbolizat de tradiţii. Dacă în toate religiile legate de Dumnezeu creştinul are şi obligaţii, în noua sectă, tinerii, nici­una. Lor li se spune permanent că sunt victime, că societatea şi statul sunt împotriva lor. Li se arată un azimut, ca simbol al tuturor relelor. Şi de aici li se organizează asaltul. Nu degeaba reţelele sociale sunt prapurii noii ordini a lumii: ura faţă de ceilalţi. Practicanţii cultului indignării sunt îndrumaţi cum  să revendice, cum să strige, în ce loc să acuze şi modul prin care ei devin judecători. Clar devin instrumente ale Diavolului, dar când se vor prinde că au căzut în plasă va fi prea târziu.

Venind pe partea creştină, urmărind parcursul noului creştin de operetă Adrian Papahagi, putem să-i acceptăm convertirea, dar nu putem să-i uităm cina cea de taină cu marinarul dragon. Cine s-ar urca în barca nehirotonitului Neamţu sau s-ar înscrie în oastea lui Papahagi, poate doar Hagi Tudose cu coada pisicii.

Împărtăşesc suferinţa Înalt Prea Sfinţiei Sale Ioan al Banatului, supus unui atac mişelesc din partea oligarhilor răului. N-avem, Părinte, pentru ce să ne ruşinăm!

Comentarii

loading...