Realitatea îi contrazice însă pe cei care au deținut funcția de ministru al Educației în ultimii treizeci de ani.
Politicienii noștri se pot mândri că, din 2019 și până în prezent, circa 1.300 de unități de învățământ preuniversitar din mediul rural au fost dotate cu toalete.
România mai are însă alte peste 870 de școli cu toaletă, în cazul fericit, în curte sau fără.
Nu am auzit însă discuții pentru alte dotări necesare învățământului din mediul rural.
Trist este că foarte mulți copiii de la țară chiar sunt dornici să învețe.
Vorbim de un procent semnificativ mai mare decât cel al elevilor din marile orașe, plictisiți de școala românească, și din cauza modului în care a fost organizată în ultimii ani.
Una dintre principalele probleme ale școlii din mediul rural este lipsa cadrelor didactice bine pregătite.
Nu avem un program de stimulare a interesului tinerilor de a preda în mediul rural.
Au fost doar vorbe, dar nu am văzut un program prin care să asiguri mai mulți bani pentru dascălii care aleg să profeseze în mediul rural, o locuință asigurată în comuna respectivă sau alte beneficii pentru familia profesorului care va preda la țară.
Să nu uităm că și banii pentru naveta profesorilor care predau în mediul rural sunt dați, de ani buni, când își mai amintesc autoritățile.
În tot acest peisaj al performanței școlare pe ulițele noroioase ale satului tradițional, de la București, de la palatele Victoria și Cotroceni, ni se vorbește despre digitalizarea Educației din România și de salvarea care urmează să vină de la Comisia Europeană prin celebrul deja “almanah” al Guvernului, Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR).
