Conform unei vechi tehnici de manipulare, indelung exersata pe timpul regimului comunist, cand vreun personaj important se vede prins cu mata in sac ori ajuns in situatii jenante, el se identifica imediat cu institutia pe care o reprezinta. Astfel incearca sa scape de raspundere, mutand obiectul atentiei catre zone fierbinti. “Dai in mine, dai in tine, dai in fabrici si uzine” – suna vechiul slogan. Dupa revolutie, cand vreun sef din Armata ajungea in vizorul Procuraturii pentru afaceri necurate, imediat auzeam refrenul: “Este o incercare de discreditare a Armatei”. Cu variatiuni pana la limita grotescului apocaliptic, gen “se atenteaza la siguranta nationala!”.
Armata este, intr-adevar, alaturi de Biserica, in topul increderii romanilor. Dar nu ca urmare a unor inaltatoare fapte de vitejie din ultimele decenii, pentru ca n-a fost cazul, iar despre “16-22, cine-a tras in noi?” inca nu se stie nimic oficial, ci pentru ca asa suna propaganda socialista. In societatea socialista, rolul Armatei era artificial umflat, ea fiind forta capabila sa apere fruntariile in cazul unui eventual atac (din partea imperialistilor, ca din alta parte n-avea de unde), dar sa si contribuie la ridicarea unor vaste ctitorii comuniste, printr-un soi de munca silnica ridicata la rang de virtute patriotica. Insa regimul comunist s-a prabusit, nu ca urmare a vreunei agresiuni externe, ci din pricina tumorii interne. In noua societate, Armata are rolul ei bine stabilit; ramane o institutie importanta a tarii, dar nu cea mai importanta. Faptul ca se bucura de mare incredere din partea populatiei este si consecinta debandadei postrevolutionare. De saptesprezece ani, institutiile fundamentale ale noului stat democratic – Parlamentul, Guvernul si Justitia – nu au reusit sa inspire incredere cetateanului, din cauza infestarii lor cu fosti nomenclaturisti si securisti, captivi vechii mentalitati de privilegiati si profitori. Din lipsa de noi repere, romanul a ramas tot cu Armata si Biserica.
Intre timp, la adapostul vechii imagini, profitand de debandada si de jocul puterii si al santajului, in Armata s-au derulat unele dintre cele mai extinse si dubioase operatiuni postrevolutionare, precum Afacerile “Tigareta” (contrabanda la greu pe Aeroportul militar Otopeni) ori cazul cu cel mai mare numar de inculpati – peste 6.000 -, aflat in derulare la DNA, dar si alte manevre inca nelamurite pe deplin: Afacerea Motorola (s-a prescris), Afacerea Marasesti, Afacerea MIG-urilor modernizate pe sute de milioane de euro, care apoi s-au prabusit ca mustele, Afacerea fregatelor, Afacerea Harris si lista e lunga. S-au facut tot felul de nelegiuiri in Armata, prin retele cu ramificatii, catre cele mai inalte niveluri, dar, oricare ar fi statutul actual al acestei institutii, anchetele privitoare la jafuri nu inseamna nicidecum un atentat la imaginea ei. Borfasul e borfas, indiferent de grad, Armata e Armata. Anchetele cu pricina nu au decat menirea de a curata institutia militara de hoti, redandu-i statutul pe care il merita. Curatenia ar trebui sa-i vizeze si pe fostii politruci sau CI-isti, precum si diverse capete seci, captive mentalitatii vechi, care mai paraziteaza unele pozitii-cheie.
Curatenia generala este necesara tocmai pentru a pune in concordanta imaginea cu realitatea. Iar realitatea este ca, de-a lungul ultimului deceniu, indiferent de guvernare, Armata a trecut – si trece – printr-un proces dureros de reforme radicale, care o transforma intr-o institutie moderna, in acord cu standardele aliantelor din care facem parte. Acest lucru trebuie accentuat, iar nu diversele scandaluri in care unii indivizi incearca sa se ascunda in spatele institutiei, in loc sa iasa la raport militareste.
