Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Traian Băsescu a predat ştafeta

Dan Cristian Turturica 23.02.2013 - 19:35

România se află, din nou, într-un moment critic. Diferit prin manifestări faţă de cel din vară, dar nu şi în esenţă. Asaltul asupra instituţiilor vitale ale statului a fost reluat cu o intensitate şi mai mare, dar ...

Share

România se află, din nou, într-un moment critic. Diferit prin manifestări faţă de cel din vară, dar nu şi în esenţă. Asaltul asupra instituţiilor vitale ale statului a fost reluat cu o intensitate şi mai mare, dar cu altă tactică. Cei exasperaţi că structurile de putere din zona justiţiei, a serviciilor de informaţii, a controlului integrităţii nu le oferă imunitatea la care sperau după câştigarea alegerilor şi-au dat seama că nu au nici o şansă să le anihileze complet. Şi au pus tunurile pe cei ce le conduc.

Discreditarea, atacul la persoană, calomnia, toate combinate în campanii de denigrare orchestrate prin mass-media afiliate politic, nu au urmărit decât să prăbuşească din interior instituţiile ce nu au putut fi demolate din exterior în timpul suspendării lui Traian Băsescu.

Explicaţia acestei strategii este simplă. După eşecul suspendării, baronilor USL le-a devenit limpede că Uniunea Europeană şi Statele Unite nu le vor permite să mai dea ordonanţe de urgenţă sau legi care să taie atribuţiile Curţii Constituţionale sau ale altor instituţii incomode. Singura variantă care le-a mai rămas este să pună mâna pe ele după ce-i vor fi obligat pe cei ce le conduc fie să abandoneze, fie să le jure credinţă.

Atacurile sunt fundamentate pe ideea că România trebuie eliberată din ghearele camarilei lui Băsescu, care continuă să controleze instituţiile-cheie prin intermediul oamenilor pe care i-a numit în funcţii. A fost nevoie de acest staniol propagandistic pentru a masca o realitate exact pe dos.

Dacă până la căderea Guvernului Ungureanu se putea spune cu certitudine că toată această garnitură de şefi de instituţii se afla la mâna preşedintelui, deoarece fuseseră numiţi direct sau cu binecuvântarea sa şi puteau fi debarcaţi relativ uşor la cererea şefului suprem, raportul de dependenţe s-a schimbat rapid după instalarea Guvernului Ponta 1 şi definitiv după ce USL a câştigat alegerile.

Aceşti oameni au avut o contribuţie decisivă la revenirea lui Traian Băsescu la Cotroceni la sfârşitul lunii august. O dată cu consumarea ultimei bătălii însă, ei şi-au câştigat dreptul la o autonomie mult mai mare faţă de cel ce îi susţinuse în funcţii. Pentru că, şi dacă ar fi nemulţumit de prestaţia unuia sau altuia dintre şefii de instituţii, preşedintele nu mai are pârghii pentru a-i înlocui cu oameni (mai) fideli. De îndată ce ar încerca să-i demită pe cei asupra cărora mai are această putere, cele mai mari şanse sunt ca funcţiile rămase libere să revină unor USL-işti asupra cărora nu va avea nici măcar ascendentul recunoştinţei. Exemplul şefilor de parchete este elocvent.

Din acest punct de vedere, acum, Traian Băsescu depinde de stâlpii statului mai mult decât depind aceştia de preşedinte. Dacă ei ar fi ales să trădeze în vară, preşedintele ar fi fost dat jos în câteva zile. Cu toate protestele europenilor şi ale americanilor.

Dar nu au făcut-o nici atunci şi nu o fac nici acum, nu din iubire sau loialitate faţă de preşedinte – mulţi îi reproşează modul discreţionar, brutal şi adesea incorect în care a ghidonat jocurile de putere inter şi intra-instituţionale –, ci pentru a-şi salva propria piele şi a rămâne în acelaşi timp fideli şi parteneriatelor internaţionale în care sunt implicaţi fără rezerve deoarece le definesc cariera.

Practic, contrar imaginii caricaturale pe care se străduieşte să le-o zugrăvească Voiculescu, profesioniştii de la vârful instituţiilor de forţă nu sunt ghidaţi de recunoştinţa faţă de Naşu’ pe care „îl poartă în suflet“. Sunt în mare măsură pe cont propriu. Ca grup, dar mai ales individual. Se sincronizează cu ceilalţi parteneri din coaliţia informală pentru viitorul european şi transatlantic al ţării, dar, de fapt, fiecare îşi cam duce singur propriul război. Cum se pricepe mai bine.

De aceea, de modul în care aceşti oameni rezistă la nivel individual presiunilor şi înţeleg să-şi asume războiul cu cei ce vor să-i scoată din joc depinde enorm de mult şansa ca România să rămână pe orbita geostrategică actuală. Prăbuşirea sau trădarea lor ar fi poate cel mai dezastruos lucru ce i se poate întâmpla României azi.

Din fericire, mulţi dintre ei nu doar că nu dau semne că sunt gata să arunce prosopul, dar chiar ies la luptă deschisă, asumându-şi poziţii publice extrem de curajoase şi preluând temele majore care definesc orientarea geostrategică pro-occidentală, pe care până acum doar preşedintele le atingea.

Asistăm, de fapt, la un moment istoric despre care multă vreme ne-am întrebat când şi cum se va întâmpla – preluarea ştafetei de la Traian Băsescu de către cei ce i-au stat alături în ultimii ani, dar în umbră.

Unul dintre cele mai puternice mesaje, care anunţă, poate, chiar şi asumarea unor responsabilităţi mai mari în plan public, le-a dat George Maior, şeful Serviciului Român de Informaţii, într-un interviu pentru „România liberă“.

Cunoscut până acum ca un comunicator extrem de prudent, Maior a lăsat deoparte stilul diplomatic şi criptic, tipic poziţiei pe care o ocupă, şi a lansat atacuri extrem de dure către cele trei forţe care încearcă să obstrucţioneze parcursul euro-atlantic al României – structurile de putere politice, economice şi mediatice care vor să controleze fraudulos statul, Rusia şi oamenii fostei Securităţi.

Atenţionarea că parteneriatul euro-atlantic depinde direct şi de „modul în care acţionăm din punctul de vedere al politicii interne“ şi că există riscul de „încetinire, de pierdere de timpi istorici, pe care la un moment dat îi recuperăm, apoi mai regresăm“ nu reprezintă doar un exerciţiu retoric, ci un avertisment cât se poate de dur asupra consecinţelor pe care le poate avea iresponsabilitatea politicienilor. Este mai mult decât un diagnostic de tehnocrat, este el însuşi un mesaj politic.

Şi nu a fost singurul dat de şeful SRI în interviul acordat Sabinei Fati. Fie că se adresează unor grupuri de interese, unor demnitari din actualul Executiv sau unor oameni de afaceri, tonul lui George Maior îşi pierde bemolii aluzivi şi grijulii în a nu irita diverse sensibilităţi şi devine din ce în ce mai tranşant.

„Poate că mulţi (corupţi – n.m.) sunt supăraţi pe noi fiindcă în ultimii ani Serviciul a îngrădit foarte mult marja aceasta de operare la «nivel strategic» indiferent de coloratura guvernelor, de apartenenţa politică a personajelor (…).

Implementarea informaţiilor este, cel puţin până acum, adecvată. Mai sunt unele ministere cu probleme, dar lucrurile se vor regla probabil (…). Nu ne impresionează nici un miliardar care vorbeşte într-un anumit fel despre Serviciu, nici un parlamentar care ne critică…“

Poate cea mai surprinzătoare schimbare de ton o manifestă în abordarea relaţiei cu Rusia.

„România trebuie să aibă forţa de a-şi extrage puterea adecvată unor discuţii de pe picior de egalitate cu Rusia, putere pe care şi-o poate extrage doar din apartenenţa la NATO şi la UE. Eu cred că este important să se ştie acest lucru (…). Pe măsură ce ne integrăm mai bine în structurile NATO din toate punctele de vedere, pentru că există, dincolo de dimensiunea militară, şi dimensiunea politică şi cea de informaţii etc., România ar avea mult mai multe posibilităţi de a-şi proiecta puterea în negocieri, pe diverse paliere care o interesează, cu state din afara Alianţei Nord-Atlantice sau a UE: negocieri politice, economice, strategice (…). Evident că sunt foarte multe persoane din România care au relaţii de afaceri cu Rusia, şi este şi firesc să vrei să-ţi dezvolţi afacerile.“

Venite din partea directorului celui mai important serviciu de informaţii, astfel de declaraţii au magnitudinea celebrei afirmaţii a lui Traian Băsescu că Rusia tratează Marea Neagră ca pe un lac rusesc. Nu există nici un dubiu că dorinţa de cooperare „pe picior de egalitate“ îl va face pe Maior la fel de simpatizat la Moscova pe cât este şi Traian Băsescu. Dar şi printre liderii USL care îl adoră pe Putin şi nu ştiu ce pretexte să mai inventeze pentru a strânge legăturile cu fostul mare frate de la Răsărit.

Mai era cineva de antagonizat? Evident. Generalii fostei Securităţi, frustraţi că vremurile le-au tras preşurile de sub picioare. Şi care acum încearcă să revină în poziţii de putere consiliând politicienii dornici să controleze serviciile, ca odinioară.

„Mi-am dat seama cât de incapabilă este Securitatea să înţeleagă dinamica lumii contemporane şi ceea ce se întâmplă, atât economic, cât şi politic (…).

Mă deranjează o serie de rezervişti care folosesc informaţii, ceea ce este ilegal, pe care le-au dobândit pe parcursul carierei de ofiţeri de informaţii, pentru agende economice sau politice, sau care încearcă să contacteze ofiţeri activi pentru a dobândi informaţii noi pe care să le folosească şi care pun presiune prin acest mod de operare fie pe Serviciu, fie în diverse anturaje în care se învârt. Este contrar eticii ofiţerilor de informaţii şi îi dispreţuiesc pentru ceea ce fac (…). Ideea despre politică a acestora este atât de artificială încât devin foarte repede dezamăgiţi că nu pot să facă politică la nivelul la care şi-ar dori. Aţi avut ocazia să vedeţi anumite evoluţii în acest sens. Ei pot uza de informaţiile pe care le mai au de la fosta lor instituţie, dar în momentul în care nu au nimic de spus suplimentar involuează rapid în politică…“

La o singură întrebare nu a răspuns încă – ce urmează?

După şase ani de când conduce SRI, George Maior dă semne că este pregătit să îşi abandoneze neutralitatea şi plasează mesaje politice fără echivoc pe direcţiile strategice. Nu ar fi făcut-o nici acum, probabil, dacă nu ar fi devenit evident că puterea lui Traian Băsescu slăbeşte pe zi ce trece şi că are din ce în ce mai puţine mijloace să se opună forţelor care ameninţă să destabilizeze statul. Inclusiv celor care ţin să ne atragă atenţia că Bucureştiul nu este departe de Sofia şi că protestele de stradă care au dus la prăbuşirea guvernului bulgar ar putea fi replicate şi la nord de Dunăre.

Dar cum îşi va transpune declaraţiile în fapte? Va continua să lucreze cu un alt om politic, cel mai probabil înlocuitorul lui Traian Băsescu, sau va reveni chiar el în politică? Ambele variante au avantaje şi dezavantaje.

Prima presupune un om puternic care să aibă şi determinarea, şi mijloacele pentru a presa, cel puţin cât a făcut-o şi Traian Băsescu, pentru păstrarea direcţiei geostrategice, dar mai ales pentru a-i da consistenţă. Obiectiv care nu poate fi atins fără o disponibilitate totală pentru conflict – asanarea clasei politice, blocarea influenţei grupurilor mafiote, decăpuşarea statului, profesionalizarea administraţiei presupun un război permanent cu centrele de putere care nu ştiu să facă bani altfel decât prin corupţie şi care se simt ameninţate de orice proces autentic de reformă.

Alături de un astfel de om, George Maior şi-ar putea continua misiunea şi din rolul de secund. Dar există un astfel de om?

Deocamdată, pe scena publică nu se întrezăreşte cineva cu potenţial de a deveni un Băsescu mai bun. Singurul politician alături de care şeful SRI pare că ar putea face echipă este Victor Ponta. Are chiar şi un ascendent major asupra sa. Problema este că liderul PSD ezită în a juca rolul de forţă motrice a schimbării.

Spre deosebire de Traian Băsescu în 2004, nici nu îşi controlează partidul. Poate va ajunge să o facă, dar îi va lua timp. Poziţia şubredă în propria organizaţie îl împiedică până şi să vorbească despre temele sensibile ale reformei. De acţiuni concrete, nici vorbă. Frica de reacţiile baronilor sau ale Antenei 3 este mai puternică decât dorinţa de a lua în mâini cârma centrului de comandă strategică.

Varianta revenirii în politică, pe de altă parte, necesită un timp de acomodare şi nu este lipsită de riscuri. Una este să joci în umbră şi alta este în lumina reflectoarelor. Mult mai inconfortabil şi cere un alt set de abilităţi.

Oricât de bine primit ar fi în PSD în cazul unei reîntoarceri, oricât de multă susţinere ar avea din partea lui Victor Ponta, oricâte lucruri ar şti, George Maior va trebui să-şi cucerească locul în politică. Iar asta nu se poate întâmpla peste noapte. Aşa cum nici popularitatea necesară câştigării unui vot de masă nu se poate obţine arzând etape.

Este extrem de important că oamenii care au contribuit cel mai mult alături de preşedinte la schimbările din ultimii ani sunt gata să preia ştafeta de la acesta, dar şi să lupte pentru ca evoluţia să continue. Rămâne de văzut dacă vor găsi cea mai eficientă cale pentru a rămâne la putere, astfel încât să nu pierdem oportunitatea istorică de care beneficiem prin prezenţa noastră în NATO, UE şi prin parteneriatul strategic cu SUA.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...