Jersey City, un orăşel de aproape 300.000 de locuitori, despărţit de New York doar de râul Hudson, s-a schimbat radical în ultimii ani. Totul s-a petrecut datorită şi o dată cu mutarea a numeroşi profesionişti care lucrau în zona de vest a Manhattan-ului, care au ales Jersey City pentru chiriile rezonabile. Banii şi gusturile lor au atras rapid investiţii în proiecte rezidenţiale moderne, în restaurante şi baruri hip, în magazine de lux.
Problemele au apărut la joncţiunea dintre spaţiul privat şi cel public. Tot ce putea fi rezolvat cu investiţiile antreprenorilor a fost rezolvat. Oriunde a existat oportunitatea de a face profit de pe urma nevoilor şi dorinţelor noului val de „imigranţi“ veniţi de peste râu lucrurile au mers perfect. Oraşul nu se schimba aproape deloc, însă, în zonele unde responsabilitatea modernizării revenea administraţiei – drumuri, parcuri, spaţii publice, servicii utilitare, ordine publică.
Foarte rapid, Jersey City a devenit un oraş al contrastelor tipice ţărilor în curs de dezvoltare. În geamurile clădirilor de sticlă şi în vitrinele buticurilor se reflecta din ce în ce mai puternic imaginea unei comunităţi polarizate, cu o rată alarmantă a criminalităţii, gospodărită prost de o elită incompetentă şi coruptă.
Motivele pentru care toate serviciile publice mergeau prost? Le intuiţi deja, sunt universale. Oraşul era condus de un amestec toxic de politicieni şi mafioţi, care promova mai degrabă funcţionari obsedaţi să ia mită de la afaceriştii ce primeau contracte publice.
Gravitatea situaţiei a devenit evidentă în 2009. Nu mai puţin de 44 de persoane au fost arestate pentru acuzaţii care mergeau de la organizarea unei reţele de trafic de rinichi proveniţi din Europa de Est la fraude bancare şi la colectarea de mită de la dezvoltatorii imobiliari pentru finanţarea campaniei electorale a primarului. Printre cei acuzaţi şi condamnaţi ulterior – viceprimarul din Jersey City, preşedintele Consiliului Local, un consilier şi şeful autorităţii locative a oraşului.
Rechizitoriul procurorilor a scos la iveală o cultură politică şi administrativă copiată la indigo după scenariul filmului „Atlantic City“ – poate cel mai faimos oraş din statul New Jersey. Mii de documente, mărturii şi conversaţii înregistrate cu camera ascunsă au şocat America. Rezultatele operaţiunii „Bid Rig“, cum a fost supranumită, s-au adăugat câtorva sute de condamnări ale unor oficiali locali de toate rangurile, reprezentanţi federali şi chiar senatori, pronunţate în numeroase alte dosare anterioare de-a lungul şi de-a latul statului New Jersey.
Toate laolaltă au demonstrat cât de puţin s-au schimbat, faţă de vremurile prohibiţiei, metodele de lucru cu care operează numeroşi politicieni şi funcţionari din această parte a Americii. Iar dacă mai exista vreun dubiu, unul dintre oficialii implicaţi în reţeaua de corupţie a fost găsit mort în apartamentul său, înainte de a apuca să depună mărturie în faţa judecătorilor.
Deşi mulţi membri ai echipei sale au ajuns la închisoare, primarul din Jersey City, Jerramiah Healy, în ale cărui conturi de campanie ajunseseră 20.000$ primiţi ca mită de viceprimar, care era şi trezorierul campaniei sale, nu a fost anchetat şi nici nu şi-a dat demisia, încheindu-şi mandatul în funcţie.
Noii locuitori sosiţi în Jersey City, veniţi cu alte standarde, cu alte aspiraţii, au înţeles cel mai repede că nimic nu se va schimba dacă nu trec la acţiune. Aşa au apărut asociaţii ale locatarilor din zonele cele mai dinamice ale oraşului, care au început să se lupte din ce în ce mai intens cu administraţia oraşului pentru probleme dintre cele mai diverse: parcări, parcuri, piste pentru biciclişti, drumuri, reducerea infracţiunilor, soarta persoanelor fără adăpost.
Pentru fiecare schimbare pe care au dorit-o s-au bătut din răsputeri. Petiţii, e-mail-uri, pichete, demonstraţii. Uneori câteva luni, alteori ani. Dar în final, când au perseverat, au reuşit măcar şi parţial să-şi impună punctul de vedere. Lor li se datorează primele piste pentru biciclişti, transformarea câtorva parcuri din maidane în oaze de verdeaţă şi chiar schimbarea atitudinii poliţiştilor.
Într-un singur punct s-au împotmolit: şcolile publice. Toate insistenţele şi presiunile puse pe administraţie nu au dat aproape nici un rezultat. Jersey City a continuat să aibă un sistem educaţional mediocru, excesiv de birocratic, subfinanţat, cu profesori nemotivaţi şi slab pregătiţi, cu o curriculă depăşită, care nu ţinea pasul cu materia predată în instituţiile de marcă.
Eforturile părinţilor de a determina o schimbare în acest domeniu s-au lovit de alianţa ignoranţei, neputinţei şi rezistenţei la schimbare pe care au făcut-o responsabilii locali cu sindicatele din educaţie. Tensiunile au crescut constant, până ce nu au mai putut fi ignorate. În clipa în care numărul părinţilor cu o pregătire profesională de top, cu salarii mari, care lucrau în medii extrem de competitive a atins o masă critică, rezolvarea problemei educaţiei a devenit principala temă pe agenda civică.
Pentru astfel de oameni, care ştiu că educaţia pe care o primesc copiii lor le va determina viitorul, imposibilitatea de a găsi o şcoală pe măsura aşteptărilor este un motiv suficient pentru a se muta în altă parte. Câtă vreme numărul părinţilor cu o astfel de înţelegere şi preocupare pentru calitatea învăţământului a fost mic, sistemul nu a fost presat îndeajuns pentru a accepta o schimbare. Iar pretenţioşii nu au avut altă variantă decât să plece în locuri care le puteau asigura ce îşi doreau.
De la un punct încolo însă, tinerele familii din Jersey City care au repurtat victorii în lupta cu administraţia locală pentru ca oraşul să evolueze au simţit că tot efortul lor a fost degeaba dacă vor fi obligate să o ia de la capăt în altă parte din cauza şcolilor proaste. Şi, în loc să abandoneze şi să se mute, cum făcuseră numeroase alte familii înaintea lor, au decis că mai bine luptă.
Succesul lor în acest război de lungă durată a fost minor până în momentul în care au reuşit să creeze o breşă. Adică, până au reuşit să impună alegerea în consiliul local a unui om care să le promoveze interesele. Breşa s-a numit Steve Fulop.
Pe 11 septembrie 2001, Fulop avea 24 de ani şi lucra pe Wall Street, pentru Goldman Sachs. La scurt timp după ce a fost martor la atacul terorist, a demisionat şi s-a înrolat în armată, la „puşcaşii marini“. În 2003, s-a aflat în primul val de militari care a intrat în Bagdad. Un an mai târziu, s-a reîntors în ţară şi şi-a reluat activitatea la Goldman Sachs.
Începând cu 2004, Fulop a devenit unul dintre cei mai implicaţi activişti pentru ca zona din Jersey City unde locuia, Paulus Hook, să fie mai bine administrată. Era preşedintele Coaliţiei Asociaţiilor de Locatari din centrul oraşului când i s-a propus să intre în politică. Şi nu oricum, ci candidând pentru un loc în Congres împotriva unuia dintre cei mai puternici politicieni din regiune, senatorul Bob Menendez.
Fulop a pierdut la scor prima sa confruntare electorală, obţinând doar 10% din voturi, însă nu s-a dat bătut. Un an mai târziu, în 2005, a candidat la alegerile locale pentru un loc de consilier. Şi atunci a plecat cu şansa a doua, deoarece adversarul său era consilierul cel mai apropiat de Jerramiah Healy, primarul în exerciţiu care candida pentru un nou mandat.
Dintre cei nouă consilieri aleşi în 2005, opt au fost din echipa lui Healy. Al nouălea a fost Fulop. Victoria sa a fost considerată marea surpriză, nu doar pentru că a învins un consilier cu experienţă şi sprijin politic masiv, inclusiv din partea senatorului Menendez, dar mai ales pentru că nu a beneficiat de nici un fel de ajutor din partea vreunui partid sau politician influent.
Victoria lui Fulop din 2005 a fost victoria unui independent autentic, care şi-a strâns voturile mergând din uşă în uşă, după cum nota New York Times la vremea respectivă. Cu un buget de campanie sub jumătate faţă de cel al adversarului său, Fulop a folosit ca voluntari inclusiv persoane fără adăpost. Spre mirarea tuturor, el a fost votat atât de albii bogaţi din cartierele de pe malul râului, cât şi de alegătorii de culoare din zonele rău famate. Primii au văzut în el şansa de a-şi promova proiectele urbanistice pe care şi le doreau realizate, ceilalţi au dat un vot negativ primarului şi consilierilor care îi ignoraseră în trecut.
Privită de la distanţă şi mai ales de oameni cu o viziune destul de idilică despre Statele Unite, victoria unui tânăr independent care a reuşit să devină consilier într-un orăşel cu aproape 300.000 de locuitori poate părea relativ banală. Şi este. Atât de banală cât este povestea oricărui om care reuşeşte să învingă un SISTEM. Mai ales într-o ţară de la care mulţi se aşteaptă ca astfel de reuşite să nu fie rarităţi, datorită mecanismelor democratice, a unei culturi politice avansate şi a unui grad ridicat de implicare a cetăţenilor în treburile cetăţii.
Ziarele care au consemnat ascensiunea lui Fulop au fost cât se poate de explicite şi în prezentarea obstacolelor pe care le-a depăşit. Multe dintre ele vi se vor părea neverosimil de familiare.
Mai important decât asta, nimic din ce a făcut Steve Fulop, fiul unor emigranţi din România, pentru a-şi învinge, în urmă cu câteva săptămâni, adversarul susţinut de preşedintele Obama nu este imposibil de replicat de către un politician inteligent şi curajos din România. Pentru cei aflaţi în căutarea de modele şi soluţii, Steve Fulop şi povestea sa americană pot servi drept inspiraţie.
(continuarea, săptămâna viitoare)
