Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Semnele clare că Ponta pleacă. Ce trebuie urmărit după

Laurentiu Mihu Actualizat: 31.07.2015 - 08:24

Pleacă Ponta. Dar ce urmează? Aici se joacă totul.

Share

Pleacă Ponta. Dar ce urmează? Aici se joacă totul.

Lumea lui Victor Ponta nu a fost nicicând aşa de mică şi de urâtă pe cum arată ea azi.

În cele din urmă, rangul acestui personaj politic arogant, iresponsabil, în general profund nociv şi degenerat din punct de vedere democratic, a fost redus la cel de inculpat într-un dosar penal în timp ce este premier în exerciţiu, de potenţial protagonist în altele şi de postac frustrat pe Facebook (printre altele, şi făcând abstracţie de minciunile diverse pe care le proferează pe reţelele de socializare, a ajuns să compare atrocităţile comunismului cu „ferocitatea” regimului Băsescu – caz demn de recomandarea unei consultaţii psihiatrice).

A pierdut definitiv controlul asupra partidului, în condiţiile în care lovitura administrată recent de condamnatul Dragnea, în CExN, nu numai că l-a luat prin surprindere, ci a şi declanşat în secunda doi procesul (acum în curs) de radiere a schemei de putere din interiorul PSD (Ponta-Sârbu-Ghiţă) şi a celei dintre PSD şi Guvern (până deunăzi patronată tot de către cei trei). Nu în ultimul rând, a pierdut în mod vizibil controlul asupra guvernării. De când interpusul său, Rovana Plumb, a eşuat în cursa pentru şefia interimară a PSD, atunci când e la Palatul Victoria Ponta nu poate mişca un deget fără unda verde venită de la partid, deci de la semaforul Dragnea, şi în niciun caz fără binecuvântarea patriarhului interesului naţional, Gabriel Oprea, cel care, dacă nu-i zici „Să trăiţi!” pe burta goală, te poate bascula rapid în opoziţie. Pe de altă parte, atunci când lipseşte de la Palatul Victoria, pe motiv că e în concediu de odihnă sau în concediu medical (probabil că aţi observat, par a se succede tot mai des asemenea concedii în viaţa profesională a lui Victor Ponta), butoanele îi scapă definitiv premierului în exerciţiu. La tabloul de control se instalează Gabriel Oprea. El, „generalul”, este imun la directivele lui Dragnea şi nu numai că este imun, dar în absenţa lui Ponta şi în ciuda poeziei pe care o recită cu morgă pseudo-militărească de fiecare dată, „generalul” ia, fără să clipească, decizii ce depăşesc cadrul minimalist al administrării unor treburi curente. Nu în ultimă instanţă, preşedintele Klaus Iohannis convoacă liniştit CSAT-ul imediat ce premierul plin îşi ia zborul spre Miami - iată, de exemplu, încă un semn transmis de factorii de decizie la nivel înalt, cum că Ponta nu mai contează în ecuaţia guvernării, deşi formal încă mai este premier.

Asistăm, fără îndoială, la un proces gradual, dar totuşi accelerat, prin care puterea trece din mâinile lui Ponta, printre degetele mâinii lui, în mâinile altora. Avem în faţă un fel de tranziţie menită, probabil, să facă într-o oarecare măsură paşnică şi cât mai lină instalarea la Guvern a unei alte echipe, iar în Parlament a unei majorităţi orientată spre sprijinirea unei alte echipe.

Sigur, ceea ce vedem că se petrece azi nu este rodul unor operaţiuni-fulger ce se consumă de la o secundă la alta,, ci rodul unor evoluţii relativ organice.

Nu s-ar fi putut ajunge la situaţia actuală, în care Ponta scapă totul printre degete, dacă acelaşi Ponta nu s-ar fi erodat masiv în ultimii ani.

Şi nu l-a erodat în asemenea hal obişnuitul exerciţiu al guvernării, aşa cum i-ar plăcea nespus să credem noi toţi, ci l-a erodat modul nedemocratic, discreţionar, absurd de netransparent în care a înţeles să-şi exercite puterea. A crezut că totul va fi simplu: şi subordonarea unor instituţii vitale, şi muşamalizarea scandalului de plagiat, şi aneantizarea separaţiei puterilor în stat şi păcălirea partenerilor strategici ai României, şi cumpărarea bunăvoinţei lor, şi ţinerea sub căpăstru a unui partid ca PSD, altfel atât de talentat în devorarea propriilor lideri odată ce au eşuat.

A crezut că totul va fi simplu şi în relaţia cu societatea civilă. A mizat sume uriaşe pe somnul ei veşnic, deşi ar fi trebuit să înţeleagă (s-au succedat atâtea situaţii cu tâlc în perioada 2004-2014 care puteau să-l pună pe gânduri) că, da, societatea românească e, din păcate, somnolentă, dar somnu-i nu este, totuşi, echivalentul unei come. Dacă ar fi fost astfel, atunci Adrian Năstase nu ar fi pierdut alegerile prezidenţiale, Traian Băsescu nu ar fi supravieţuit celor două tentative de demitere, statul de drept nu ar fi rezistat în 2012 (deşi, trebuie menţionat, acel deznodământ a fost mai degrabă meritul partenerilor strategici decât al cetăţenilor), iar Klaus Iohannis nu l-ar fi zdrobit în noiembrie trecut.

Astăzi, Victor Ponta e în metastază politică, iar din acest punct de vedere timpul care i-a mai rămas de trăit e foarte scurt. Probabil că, uşor-uşor, până şi el a început să înţeleagă ce se petrece, nu neapărat şi să se împace cu ideea.

Pentru noi, ceea ce ar trebui să conteze cu adevărat de acum înainte ţine de cum va arăta România de după Ponta.

Nu este simplu de anticipat, e drept. Mai mult ca sigur, însă, nu va fi una scutită de compromisuri de etapă.

Întrebarea cu adevărat încuietoare este, în schimb, dacă acele compromisuri pe care sigur le vom vedea ieşind la suprafaţă vor fi doar de etapă sau unele de lung parcurs. Iar din acest punct de vedere, totul depinde de felul în care societatea se va mobiliza în viitorul apropiat, de ceea ce va răsări de la bază şi de cum îşi va face răsadul loc spre vârf.

Pentru a nu se transforma pe termen lung în noi capcane, partidele clasice şi jocurile clasice care se duc în culise vor trebui să simtă repede presiunea unor competitori proaspeţi. Competitori care, însă, nu vor trebui să fie doar proaspeţi, ci în acelaşi timp şi dedicaţi cauzei statului de drept, să fie din start convinşi că aderenţa României la spaţiul euro-atlantic este singura garanţie pentru o evoluţie de succes, nu în ultimul rând, să fie capabili să pună în operă un asemenea proiect de ţară.

Altfel, faptul că Ponta dispare va fi o victorie mică, rapid sufocată de o nouă înfrângere. A noastră, nu a lui Ponta. (Cum am zis deja, Ponta nu mai contează. Uitaţi că la un moment dat a existat!)

Citește totul despre:

Comentarii

loading...