Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Secretul urât al reducerii CAS

Laurentiu Mihu Actualizat: 10.07.2014 - 21:29

Cu gândul mereu la viitor (viitorul său politic, evident), premierul Victor Ponta se zbate zilele astea să întoarcă România în trecut.

Share

Cu gândul mereu la viitor (viitorul său politic, evident), premierul Victor Ponta se zbate zilele astea să întoarcă România în trecut.

Simţindu-se cu capul sub securea electorală, şeful Guvernului a forţat într-atât barierele bugetare, încât să facă posibilă retrăirea visului urât din urmă cu şase ani.

Atunci, în 2008, populismul extrem al PSD şi oportunismul de căpuşă al celorlalte partide parlamentare au făcut ca prin Camera Deputaţilor, decizională în respectivul context, să fie votată în unanimitate Ordonanţa 15/2008, ce prevedea majorarea salariilor cadrelor didactice cu 50%.

America intrase de un an în criză, iar Europa şi România tocmai începeau să fie zguduite.

Nu a contat.

Clasa politică de la Bucureşti se pregătea de alegeri parlamentare, aşa că nici un partid nu a considerat că venise, mai mult ca niciodată, vremea să se arate responsabil.

E drept, Călin Popescu Tăriceanu, premier şi şef de partid în toamna lui 2008, a tunat şi a fulgerat în camerele de luat vederi, arătând că "România nu este o ţară izolată şi asta ne obligă să fim prudenţi. Chiar dacă România a trecut printr-o creştere economică progresivă în ultimii ani, nu putem să consumăm mai mult decât producem”. (Interesantă poziţie, mai ales de o privim cu ochelarii prezentului, când, mituit cu funcţii şi promisiuni, tot de către PSD, Tăriceanu e incredibil de capabil să ne explice orice decizie aberantă a Executivului condus de Victor Ponta).

Mai mult, puncta prim-ministrul de atunci al României, “liderii de sindicat ştiu foarte bine că toată creşterea salariilor de 50% va fi înghiţită imediat de inflaţie, cu efecte ce vor fi resimţite imediat de toată lumea. Profesorii vor avea salarii mai mari cu 50%, dar o pâine va costa de cinci ori mai mult”. (Încă o dată, oau!)

Mimarea curajului şi a răspunderii este, probabil, arta la care Tăriceanu poate fi considerat pe bună dreptate maestru.

În ciuda aparenţelor, premierul din 2008 fusese de fapt complice la marea operaţiune, în condiţiile în care subalternii săi din PNL votaseră la patru mâini Ordonanţa 15/2008, iar Guvernul pe care îl conducea nu a făcut, în cele din urmă, absolut nimic pentru a devia cursul evenimentelor.

La rândul său, prevalându-se de obiectivul de a menţine pe şine Strategia de aplicare a Pactului Naţional pentru Educaţie, Traian Băsescu a decis să promulge legea votată de deputaţi, fâcând cu sindicatele un soi de troc de tipul „bani contra reforme”.

Simţind potenţialul de oportunism al formaţiunilor politice, au presat mult în toamna lui 2008.

Dar, pentru că economia are până la urmă legiile ei, şefii de sindicat din Educaţie, care îi critică pe politicieni doar când primesc undă verde sau când nu mai primesc ei înşişi ceva de ronţăit, au obţinut NICI BANI şi NICI REFORME.

Astfel, Aurel Cornea (FSLI), Marius Nistor (Federaţia "Spiru Haret"), Cătălin Croitoru (FEN) şi Răzvan Bobulescu (Federaţia "Alma Mater") au intrat în istorie pe umerii unei nesăbuinţe mari cât o bulă imobiliară.

Memorabilă va rămâne şi regia sub care s-a derulat votul final din Parlament: deputaţii au votat uninominal (vezi Doamne, ca să se vadă clar cine iubeşte şi cine nu iubeşte şcoala), iar liderii de sindicat s-au instalat, ca nişte gioconde voiase de la Luvru, în lojile sălii de plen.

Va să zică, monitorizau şi presau; presau şi monitorizau.

În linii mari, asta s-a întâmplat acum şase ani, când nici profesorii, nici politicienii şi nici societatea românească nu s-au ales cu altceva decât o ruşinoasă contribuţie la golirea de sens a actului de guvernare şi, prin prisma leziunilor lăsate Educaţiei, o netrebnică lipsă de grijă şi respect faţă de generaţiile ce vor veni.

În prezent, însă, problema cea mare nu o mai constituie doar schijele bombardamentului populist din 2008, ci riscul ca istoria să se repete.

Asta prevesteşte reducerea CAS la angajator cu cinci puncte procentuale, în condiţiile în care Guvernul şi Parlamentul de acum nu se raportează la ea mai înţelept decât au făcut-o Guvernul şi Legislativul de atunci.

Premierul Victor Ponta şi majoritatea parlamentară pe care o are în spate sunt, îmi permit să cred, conştienţi de nebuloasa în care aruncă economia naţională, odată cu lansarea reducerii CAS fără acoperire bugetară.

Dar calculul electoral primează.

Cel puţin pentru orizontul 2015-2016, nici Ponta, nici parlamentarii săi şi nici Tăriceanu nu ne pot spune de unde vor suplini golurile create la buget şi nu pot face asta pentru că, efectiv, nu există soluţii.

Gândiţi-vă că numai până la ruperea USL, la finele lui februarie, Guvernul Ponta 2 consumase deja trei reprize de majorări de taxe, deşi programul de guvernare nu vorbea despre aşa ceva.

Absorbţia fondurilor europene rămâne poveste de adormit copiii. Totodată, au crescut şi cheltuielile cu bunuri şi servicii, deşi aici PSD promisese că vor fi drastic reduse.

Nu în ultimul rând, câteva zile au trecut de când Consiliul Fiscal, o structură-cenzor în raport cu autorităţile guvernamentale, arăta că reducerea CAS la angajator, în condiţiile dorite de Ponta, e la fel de posibilă precum colonizarea planetei Marte în următoarele două minute.

Spre o rapidă edificare, vă recomand lectura lentă a următorului pasaj din documentul amintit: „este la fel de evident că a presupune ca sigure plusuri de venituri ca urmare a reformării sistemului de administrare fiscală nu constituie o abordare prudentă, mai ales dacă ținem seama de performanța istorică slaba a ANAF în ceea ce privește îmbunătățirea colectării și de realizarea mult sub asteptari a veniturilor la nivelul anului în curs”. Observaţia e de-un bun simţ răvăşitor.

Dar, chiar mai mult decât atât, Consiliul Fiscal sugerează, practic, faptul că Executivul nu are ca prioritate interesul naţional, ci altceva.

Consiliul nu spune ce, nu pune etichete, nu face politică.

Dar afirmă, negru pe alb, că la Palatul Victoria se află o grupare care încalcă tot ceea ce acceptase că nu va încălca: „proiectul de lege a fost aprobat de Guvern în ședința din 18.06.2014 și ulterior adoptat de Senat în data de 24.06.2014 și de Camera Deputaților în data de 2.07.2014, fără a avea avizul Consiliului fiscal, obligatoriu potrivit art. 13 al LRFB (Legea responsabilităţii fiscal bugetare - n.a.). De altfel, există deja un precedent privind încălcarea articolului de lege mai sus menționat, Guvernul adoptând în data de 23.04.2014 prin ordonanță de urgență neimpozitarea profitului reinvestit în echipamente tehnologice în lipsa avizului Consiliului fiscal”.

Şi, nu în ultimul rând, mai relevă că premierul şi Guvernul României acţionează ca şi cum ar avea ceva de ascuns, dar musai de trecut: “În plus, maniera de formulare și adoptare a propunerii legislative indică faptul că angajamentul de facto al autorităților față de respectarea regulilor fiscale și a celorlalte prevederi ale Legii responsabilității fiscal-bugetare este unul foarte slab".

Totuşi, în ciuda tuturor avertismentelor, coaliţia condusă de PSD merge înainte.

Chiar dacă şeful statului a decis să nu promulge actul normativ avansat de Guvern şi votat ca la tragerile din poligon de către Parlament, premierul a anunţat imediat că nimic nu poate sparge butaforia şi nici nu poate sta în calea lui spre Cotroceni. „Nu e o măsură a Guvernului, e o măsură votată de Parlament. N-are decât o singură soluţie, ori s-o promulge, ori s-o retrimită în Parlament (…). Putem vota legea din nou, aşa cum am votat-o şi prima dată, şi apoi e obligat să o promulge".

Cu Parlamentul pe post de bici, cifrele seci pe post de păcălici şi perspectiva României pe post de zar, Victor Ponta vrea să facă din reducerea CAS ceea ce a făcut PSD-ul său, în 2008, din majorarea salariilor în învăţământ.

Cu alte cuvinte, nimic pentru firme şi economie sau, dacă vreţi, acelaşi lucru ca pentru profesori şi pentru Educaţie, cu şase ani în urmă.

“Stânga are un plan foarte clar de câştigare a alegerilor, dar nu are niciun plan de guvernare a României", spunea Călin Popescu Tăriceanu în 10 noiembrie 2008.

Şase ani mai târziu, adică în noiembrie 2014, Tăriceanu, un fel de Ion Iliescu monarhist, ar putea redeveni unul dintre puternicii cei moi ai zilei.

Remorcă ruginită a PSD, pseudo-liberalul speră că îşi va completa CV-ul tocmai prin faptul că şi-a modificat discursul cu 180 de grade, dar şi acceptând rolul de Mare Dezbinator al Dreptei.

În iulie 2014, fostul premier nu doar că nu tace, ci caută să legitimeze academic orice aberaţie a actualului premier, cum este şi reducerea CAS fără măsuri de compensare.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...